Psalmul al 40-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Ferice de cel care de sărman se-ngrijește
și pe cel lipsit îl miluiește.
La cumplită zi, cu izbăvire
Domnul îi va fi lui, cu iubire.
Și-l va crește Domnul, dându-i viață,
’n lume să aibă trai cu dulceață.
Domnul nu-l va lăsa să prindă sfială,
când pizmașii stau să dea năvală.
Are de el grijă și când zace,
Sculându-l din pat, dăruindu-i pace.
Eu încă voi zice și mă voi ruga-mă,
Doamne, să mă iei pe mine-n seamă!
Milă să-mi trimiți și sănătate
în sufletul meu, fără păcate[1]!
Că[ci] pizmașii mei, ei se desfată
așteptând ca în rău să mă vadă.
Cu-ndrăznire încă-mi zic de față
cuvânt de mustrare și greață:
„Moartea de-ar veni să-l ia din lume,
să-i piară și urma de nume!”.
În casă veneau ca să mă vadă,
grăind dulce, dar cine să-i creadă.
De fărădelege și-au făcut adunătură,
de răutate fără de măsură.
Sfaturi adunau, ieșind afară,
ca să nu-i priceapă cei din țară.
Asupra mea grăiau vrăjmașii în șoapte,
ca să mă ducă la rău, zi și noapte.
Cu fărădelegi mă blestemară,
cu cuvântul cel de-ocară:
„Pe-acesta ce-și doarme somnul,
de-acum să nu-l mai deștepte Domnul!”.
Chiar și omul meu, cel cu priință,
pe care m-am bizuit, pe-a lui credință,
care pâinile mele mănâncă,
vicleșug asupra-mi ridică.
Ci Tu, Doamne, Dumnezeu[le] Sfinte,
de mine să Îți aduci aminte!
Și cu a Ta milă mă deșteaptă,
să le plătesc pentru a lor faptă!
Din aceasta cunosc că m-ai voit cu bine,
că pizmașul nu va râde de mine.
Pentru blândețea mea mi-ai dat sprijinire,
în suferința mea, la ceas de năvălire.
Și-naintea Ta mi-ai dat tărie,
ca să trăiesc cu Tine-n vecie.
Lăudat să fii, Dumnezeule Sfinte,
din toți vecii, dinainte,
și să zică toți: așa să fie,
Domnul lăudat peste vecie!


[1] Curățindu-mă de păcate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *