Psalmul al 43-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Doamne, auzit-am din părinți poveste,
ce-ai lucrat cu ei ne-a fost dat de veste:
c-ai pierdut păgânii din sfânta Ta țară,
să nu mai jertfească idolilor iară.
Și moșilor noștri le-ai dat să petreacă
în sfânta Ta țară, cuvântu-Ți să-l facă.
Că ei, moșii noștri, n-au mers cu săgeata,
când și-au luat pământul, îngrozind cu spada
și-mpungând dușmanii cu sulița-n mațe,
să facă izbândă cu ale lor brațe.
Ci Tu, Doamne Sfinte, cu brațele Tale
le-ai făcut izbândă și le-ai deschis cale,
și sfânta Ta dreaptă le făcea lumină,
cu sfânta Ta față strălucind senină.
Alt împărat n-aveau, Doamne, afar’ de Tine,
Tu purtai războiul oștii, așa cum se cuvine.
Cu Tine dădeau chiot și-mpungeau în coarne,
nu puteau dușmanii să nu se răstoarne.
Și ei, moșii noștri, nu se-ncredeau-ntr-arce,
nici căutau s-aibă izbândă din lance,
ci ei aveau tare spre Tine credință,
iar Tu, Doamne, singur dădeai lor biruință.
Că singur Tu i-ai scos de la greutate
și le-ai dat din plin dar cu bunătate.
Iar pe vrăjmași i-ai scos afară din țară,
de i-ai dat să fie lumii de ocară.
Pentru-aceea, Doamne, slava Ți s-aude,
și sfântul Tău nume întru noi răspunde.
Acum, însă, de ce ne urnești departe,
ne lași la sminteală[1] și nu ne ții parte,
și-n oștile noastre nu vii să-ntinzi cortul,
ci lași pe vrășmași să ne ia cu totul,
cât le prisosește, de nu ne mănâncă,
ne mână ca turma-n latură-adâncă?
Pe oamenii tăi, Doamne, i-ai dat spre vânzare,
și-n schimbarea noastră n-ai pus vrun preț mare.
La sfânta Ta Casă ai ceată puțină
în straja ce se schimbă mereu pe săptămână.
Pusu-ne-ai de suntem în vecini ocară,
limbilor de-aproape, ce-s-mprejur de țară.
Când vor să se mustre, pe noi ne pun pildă
și clatină capul, de-a noastră osândă.
Ni-i obrazul negru de-atâta ocară
ce ne bate-n față din zi până-n seară.
Plângerea ne-ajunge când le vine toană
dușmanilor noștri, de ne iau la goană.
Cu-acestea cu toate, ce ne vin în spate,
nu Ți-am uitat, Doamne, a Ta bunătate
și legea ce ne-ai dat-o nu e pe tocmeală,
ci-o păzim întreagă, fără de-ndoială.
Cu toate că ne este și cărarea-nchisă,
către Tine, Doamne, ni-i inima-ntinsă.
Și chiar de suntem dați răului în parte[2],
de ne împresoară cu umbră de moarte,
nu ne-am lăsat, Doamne, de sfântul Tău nume,
nici n-am întins mâna cătr-alt domn din lume.
De-acestea de toate vei face cercetare,
căci inima noastră-o știi fără-ntrebare,
căci noi, Doamne Sfinte, suntem ziua toată
uciși pentru Tine și cu viața moartă.
Pe slugile Tale le-njunghie-n oștire
vrăjmașii Tăi, Doamne, ca pe oi de jertfire.
Ci Te scoală, Doamne, de-Ți oprește somnul,
scoală să Te vadă în față tot omul!
De ce, Doamne Sfinte, Ți-ascunzi sfânta față
de noi, ticăloșii, cu atâta greață,
încât sufletul nostru în praf se smerește,
și pântecele nostru-n pământ se lipește?
Ci Te scoală, Doamne, și vin’ de ne-ajută,
cu sfântul Tău nume, cu mila cea multă!


[1] La vreme de ispită, cu prilej de sminteală.

[2] Suntem lăsați să suferim cele rele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *