Predică la Duminica a X-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

iubirea reală pentru oameni se cunoaște din rugăciunile pe care le facem pentru mântuirea oamenilor. Căci Dumnezeu iubește iubirea noastră față de semenii noștri, iubește grija noastră pentru ei, primind cu bucurie rugăciunea noastră pentru aceștia. Iar dacă omul flămând și însetat se bucură mult când i se dă mâncare și băutură și îl prețuiește pe binefăcătorul său, cum să nu se bucure Dumnezeu, când I se aduce în fața Sa rugăciune vie, iubitoare, pentru aproapele? Pentru că El dorește ca noi să ne rugăm unii pentru alții [II Tes. 1, 11, BYZ] și să ne purtăm greutățile [τὰ βάρη] unii altora [Gal. 6, 2, BYZ], adică să ne nevoim pentru mântuirea oamenilor.

Căci atunci când îl ajutăm trupește pe om și îl ocrotim în chip și fel, îl ajutăm să trăiască și să fie viu printre noi. Dar când îl ajutăm duhovnicește, când îl învățăm dreapta credință și dreapta viețuire creștină, atunci îl ducem pe calea mântuirii. Pentru că omul are nevoie de mâncare și de băutură și de casă și de un loc de muncă dar, în primul rând, are nevoie de Dumnezeu, adică de slava Lui primită în Tainele și Slujbele Bisericii. Pentru că viața cu Dumnezeu e adevărata viață a omului, pe când viața în păcatele cele multe e o viață împreună cu demonii, pentru că ea duce, în cele din urmă, la chinuirea împreună cu demonii. Căci atunci când Domnul ne-a vorbit despre Iad, El ne-a spus că cei blestemați [οἱ κατηραμένοι] vor merge „întru focul cel veșnic [εἰς τὸ πῦρ τὸ αἰώνιον], pregătit diavolului și îngerilor săi [τὸ ἡτοιμασμένον τῷ διαβόλῳ καὶ τοῖς ἀγγέλοις αὐτοῦ]” [Mt. 25, 41, BYZ].

El ne-a spus că Iadul este pentru demoni, care vor fi chinuiți întru focul cel veșnic, pentru că așa vor resimți cei din Iad slava Lui: ca pe un chin și nu ca iubire dumnezeiască, dar că noi devenim blestemați ca și ei, dacă urmăm păcatelor inventate de către demoni. Și, prin viața noastră păcătoasă, prin viața noastră demonizată, noi ajungem să ne chinuim veșnic împreună cu demonii. Pentru că nu urmăm sfințeniei lui Dumnezeu, ci ne împotrivim mereu voii Lui celei preasfinte.

…A venit la Domnul un tată și a îngenuncheat la picioarele Lui. Dar nu s-a rugat pentru el, ci pentru fiul său [Mt. 17, 14-15, BYZ], după cum fiecare dintre noi putem să ne rugăm pentru aproapele nostru, oricare ar fi acesta și oricare ar fi boala și nevoia lui.

S-a rugat Domnului din iubire pentru fiul său, care era demonizat. Însă tatăl nu numește boala fiului său demonizare, ci spune că el este lunatic [σεληνιάζεται] [Mt. 17, 15, BYZ]. Dar nu luna îl făcea pe tânăr să pătimească rău [Ibidem], ci demonii din el! Despre care Domnul va spune: „Dar acest fel nu iese [Τοῦτο δὲ τὸ γένος οὐκ ἐκπορεύεται], decât nu[mai] cu rugăciune și [cu] post [εἰ μὴ ἐν προσευχῇ καὶ νηστείᾳ]” [Mt. 17, 21, BYZ].

Și când Domnul spune „acest fel [τοῦτο τὸ γένος]” [Ibidem], El se referă la acest fel de demoni. Care nu pleacă din oameni, care nu ies din ei, care nu se îndepărtează de ei, până ce oamenii nu se nevoiesc, până ce ei nu devin ascetici. Pentru că aceasta e marea taină a vieții creștine: că sub asceza noastră, sub nevoința noastră zilnică, noi avem o luptă continuă cu demonii, pe care nu mulți o sesizează. Noi avem o luptă continuă cu demonii în sufletul și în trupul nostru, iar toate eforturile noastre ascetice sunt pentru a ne umple de slava lui Dumnezeu, împreună cu care să putem sta împotriva acestor duhuri rele, care sunt pline de răutate și de răzbunare.

Pentru că nu postul, nici rugăciunea, nici privegherea, nici metaniile în sine nu îi alungă pe demoni, ci smerirea noastră continuă prin toate acestea și umplerea noastră de slava lui Dumnezeu. Rugăciunea și postul sunt doar două dintre uneltele înduhovnicirii noastre. Sunt două dintre uneltele cu care noi ne smerim inima și chemăm slava Domnului să locuiască în noi. Iar demonii ies, fug, pleacă din noi, numai când sunt arși de smerenia noastră, de pocăința noastră, de plânsul nostru, de umplerea noastră de slava lui Dumnezeu. Pentru că demonii nu suportă slava lui Dumnezeu și bogăția de virtuți dumnezeiești a omului. Nu se simt bine acolo unde e sfințenie, ci numai unde e murdărie sufletească!

Tocmai de aceea, când vedeți că anumiți oameni nu suportă binele pe care îl faceți dumneavoastră sau sfințenia Bisericii, trebuie să înțelegeți că demonii din ei nu suportă toate acestea. Pentru că nu se simt bine acolo unde se lucrează binele mântuirii. Însă oamenii duhovnicești se simt bine numai acolo unde e slăvit Dumnezeu și unde oamenii caută cu ardoare să se mântuie.

– De ce tatăl și-a numit fiul lunatic și nu demonizat?

– Pentru că el credea că luna de pe cer îi provoca boala fiului său. Căci demonii se manifestau cu putere în el la anumite schimbări ale lunii, pentru ca să le dea oamenilor impresia că luna e de vină și nu ei sunt de vină. Însă Domnul nu leagă boala tânărului de lună și de fazele ei cerești, ci de demoni. Pentru că demonii erau în spatele acestei boli și ei făceau ca acest tânăr să cadă adesea în foc și în apă [Mt. 17, 15, BYZ].

– Și de ce îl aruncau în foc și în apă?

– Ca să-l omoare! Pentru că demonii nu ne vor niciodată binele, ci numai răul. Ei doresc tot timpul să ne omoare, numai că nu le îngăduie Dumnezeu acest lucru. Pentru că, dacă le-ar îngădui, demonii ne-ar omorî într-o secundă. Și aici vedem marea milostivire a lui Dumnezeu față de întregul neam omenesc. Pentru că El nu le îngăduie demonilor să se manifeste conform răutății lor, deși noi păcătuim zilnic și merităm zilnic să murim. Dar El așteaptă, așteaptă îndelung pocăința noastră și îndreptarea noastră, pentru că vrea ca noi să ne mântuim și nu să ne chinuim veșnic.

Însă, când Domnul subliniază că necredința [τὴν ἀπιστίαν] stă la baza neeliberării noastre de demoni [Mt. 17, 19-20, BYZ], de aici înțelegem că credința e fundamentul îndumnezeirii noastre. Și că din credință izvorăște toată virtutea și toată nevoința duhovnicească care ne îndumnezeiesc pe noi. Căci credința, deși pare mică, aidoma unui grăunte de muștar [κόκκον σινάπεως], ea poate ridica și arunca în marea milostivirii lui Dumnezeu muntele păcatelor noastre [Mt. 17, 20, BYZ]. Ea poate face imposibilul posibil.

Pentru că cel păcătos nu crede că se poate curăți de patimile sale și că se poate îndrepta cu harul lui Dumnezeu. Dar cel care începe să creadă întru El, acela vede că e posibil acest lucru, că el se curățește în mod real, pentru că muntele păcatelor sale e spart de Dumnezeu și risipit, el devenind tot mai mult o vale largă pentru mila Domnului. Căci devenim tot mai încăpători pe măsură ce ne smerim și ne umilim înaintea Domnului. Devenim tot mai plini de mila Lui pe măsură ce ne recunoaștem toate păcatele noastre și ne pare rău cu amar pentru ele. Fiindcă viața noastră cea adevărată coboară în noi de la Dumnezeu, viața noastră cea duhovnicească este slava Lui, iar noi trăim și suntem cu Dumnezeu numai prin slava Lui.

Iar Evanghelia de astăzi ne-a vorbit apăsat despre rugăciune și despre post și despre curățirea noastră interioară de demoni, pentru ca să fim atenți mereu la ce e în noi și la ce rămâne în noi în urma a tot ceea ce facem noi zi de zi. Pentru că postul trece, orele de rugăciune trec, orele de citire trec, dar contează ce rămâne în noi, ce experiență am dobândit, ce stare interioară avem. Căci toate care ne zidesc sunt uneltele zidirii noastre interioare, dar starea noastră interioară e ceea ce rămâne după zidire. Și ceea ce rămâne după rugăciune, citire, priveghere, spovedirea păcatelor trebuie să fie o conștiință clară și trează, o inimă bună și liniștită, o minte atentă și binevoitoare, un trup gata să alerge alergarea cea bună, alergarea mântuirii.

Dacă nu suntem gata mereu pentru fapta cea bună, dacă nu suntem gata mereu pentru a-I sluji Domnului, atunci ceva e în neregulă în noi. Dar dacă suntem mereu entuziaști spre lucrarea Domnului, mereu atenți și binevoitori, atunci Dumnezeu e în noi prin slava Lui și lucrează mereu, împreună cu noi, cele ale mântuirii noastre.

De aceea, iubiții mei, fiecare zi e ziua mântuirii noastre! Fiecare zi e una a ridicării, a pocăinței, a milostivirii, a mărturisirii înaintea Domnului. Fiecare zi e o mare minune, pentru că e minunea iubirii lui Dumnezeu față de noi. Și Dumnezeu vine și locuiește în casa rațională care se pregătește zilnic pentru El. El vine și locuiește în cei care se pregătesc zilnic să Îi slujească Lui. Pentru că El nu pleacă niciodată de la cei care stau mereu în voia Lui și care învață voia Lui în fiecare clipă.

Simt cum curge oboseala din mine, dar știu că e normală. Când muncești mult, nu poți fi decât obosit. Obosim, avem nevoie de odihnă, avem nevoie de mici vacanțe. Dar vacanțele sunt pentru ca să ne întărim în viața noastră de credință și de slujire.

Așadar, Dumnezeu să binecuvânteze odihna noastră, dar și osteneala noastră! El să ne bucure și când muncim și când ne odihnim! Pentru ca veșnic să Îl lăudăm pe El, pe Dumnezeul nostru treimic, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută la 9. 21, în zi de joi, pe 13 august 2020. Soare, 22 de grade, vânt de 11 km/ h.

2 comentarii la „Predică la Duminica a X-a după Cincizecime [2020]”

    1. Dumnezeu să vă bucure în tot lucrul cel bun, Domnule Andrei! Vă mulțumesc frumos pentru prietenie și rugăciune!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *