Dumnezeu ne este scut și sprijinire,
ajutor în scârbe ce vin cu grăbire.
Pentru aceea nu ne mai cuprinde frica,
nici în lume n-avem grijă de nimica,
chiar de-am vedea pământul izbit de vânt iute,
care munții-n mare poate să-i strămute,
marea valuri-nalte urlând să ridice
și să le izbească de munți, să-i despice.
Cu-alergarea apei, Domnul veselește
sfânta Sa cetate și-ntreagă o ferește.
Și-a pregătit în ea casă ce străluminează
Domnul, și din ea nu se depărtează.
La vreme de grijă, sfânta Lui cetate
n-o va strica nimeni, în nicio parte,
căci din zori de ziuă Domnul o-ntărește,
sfânta Sa cetate, și-ntreagă o ferește.
Toată-mpărăția de păgânătate
ridice războaie-ntr-a lor răutate,
căci Domnul din casă răspuns va trimite
și se vor înmuia limbile-mpietrite.
Că-n ceasul în care Dumnezeu trimite cuvântul
tremură păgânii și cu tot pământul.
Domnul lui Iacov, la ceas de năvălire,
ne este nouă zid, cu a Sa sprijinire.
În oștile noastre, Domnul este-n frunte:
Îl văd toți păgânii făcând război iute.
Cine-a prins de veste, să vină să vadă
pe-mpăratul nostru la război cum pradă.
Dar Domnul oprește numai cu cuvântul
oști ce se ridică de pe tot pământul.
Arcurile sfărâmă, săbiile frânge,
sulițe și scuturi cu focul le-ncinge.
„Părăsiți războiul”, Dumnezeu vă spune,
„și să Mă cunoașteți, când vă chem pe nume.
Că Dumnezeu altul nu-i, afar’ de Mine,
și Mă voi înălța peste limbile păgâne,
de Mă vor cunoaște, cu tot Răsăritul,
popoarele toate de pe-ntreg pământul”.
În lucrurile noastre,-n toate este Domnul,
cu oști necuprinse, să știe tot omul,
că ne este-aproape într-a Sa sprijinire
Domnul lui Iacov, la ceas de năvălire.
