Predică la Duminica a XI-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

nu putem să stăm, fără frică și cutremur interior, în fața Domnului, ca El „să Se socotească [în] cuvânt [συνᾶραι λόγον]” [Mt. 18, 23, BYZ] cu noi, ca El să Se judece cu noi, pentru că toți ne știm păcătoși și cu multe fărădelegi înaintea Lui. Așa cum se ruga și Sfântul David, Profetul: „Și să nu intri întru judecată [εἰς κρίσιν] cu robul Tău, că tot cel viu nu va fi îndreptat [nu se va îndrepta] înaintea Ta [ὅτι οὐ δικαιωθήσεται ἐνώπιόν Σου πᾶς ζῶν]” [Ps. 142, 2, LXX]. Căci, în fața Domnului, a Dreptului Judecător, fiecare dintre noi ne vedem căderile și patimile și neputințele la modul profund și nu putem găsi cuvânt de dezvinovățire pentru păcatele noastre. Înaintea Lui, noi toți am păcătuit și toți suntem vrednici de moartea cea veșnică, adică de Iadul cel cumplit.

Însă, pentru ca El să arate milă față de noi, care suntem datornicii Lui, care îi datorăm toate ale noastre Lui, trebuie să cerem mila Lui. Așa cum, în parabolă, datornicul I s-a rugat Lui și I-a zis: „Doamne [Κύριε], fii îndelung-răbdător către mine [μακροθύμησον ἐπ᾽ ἐμοί] și Îți voi plăti Ție toate [καὶ πάντα Σοι ἀποδώσω]!” [Mt. 18, 26, BYZ].

Însă cine poate să Îi plătească lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale cele prea mari, pe care El le-a revărsat în viața sa, dar și pentru toate păcatele pe care el le-a făcut înaintea Lui? Cine poate să Îi mulțumească Lui cu adevărat, dar și să se pocăiască cu adevărat înaintea Lui? Numai că El așteaptă de la noi nu echivalența faptelor Lui în viața noastră, pentru că noi nu putem să facem ceea ce face Dumnezeu pentru noi, ci așteaptă de la noi recunoașterea noastră de sine. El așteaptă ca noi să recunoaștem că suntem cu totul păcătoși înaintea Lui și că Îi aparținem cu totul Lui, pentru că El ne-a răscumpărat pe noi din mâinile demonilor. El așteaptă de la noi o firească raportare la El, adică raportarea noastră față de El ca robi netrebnici ai Săi.

Pentru că, dacă ne-am vedea lungul nasului, dacă ne-am asuma starea noastră de păcătoșenie, viața noastră pe pământ ar fi cu totul alta. Dacă am recunoaște zi de zi că suntem robii Lui cei mult păcătoși, că noi trăim din mila Lui și nu pentru că suntem oameni credincioși cu adevărat, nu am mai avea fapte atât de orgolioase și de nesimțite, ci unele pline de smerenie și de frică de Dumnezeu.

De aceea, Dumnezeu caută neîncetat ca să ne smerească și să ne aducă pe calea cea bună, a ascultării de El. Pomenirea judecății Lui e pentru a ne umple de frica cea bună, de frica cea mântuitoare, de aceea care ne îndeamnă să ne pocăim și să ne îndreptăm mereu viața noastră. Pentru că pocăința e cea care ne îndreaptă pe noi, care ne scoate din multele noastre păcate. Și când El vede că noi venim spre El cu pocăință, atunci El Se milostivește de noi și ne eliberează pe noi de păcatele noastre, ni le curățește cu mila Lui cea prea mare, iertându-ne cu totul datoria păcatelor noastre [Mt. 18, 27, BYZ].

Căci, iubiții mei, în Taina Sfintei Mărturisiri acest lucru, de fapt, se petrece: El ne iartă mereu datoria [τὸ δάνειον] păcatelor noastre! Noi ne mărturisim păcatele noastre cu pocăință, iar El, ca un mult-milostiv, ni le iartă, ni le șterge și ni le uită cu totul.

– Și de unde știm că El ne iartă, ne șterge și ne uită cu totul păcatele pe care le mărturisim în fața Lui și a Duhovnicului nostru?

– Din aceea că trăim în mod real eliberarea de ele, pe care o simțim cu toată ființa noastră, și, totodată, ne umplem din belșug de slava Lui. Pentru că unde a domnit păcatul și mustrarea conștiinței și tulburarea interioară, prin iertarea Lui, domnește acum slava Lui. Și marea Lui milă și uitarea desăvârșită a păcatelor noastre iertate de El se văd în aceea, că El ne face de fiecare dată locașuri vii ale Sale, pe noi, cei mult păcătoși, fără să mai amintească de cine am fost noi ieri. Azi, dacă ne-am îndreptat întru El, dacă am fost iertați de către El, suntem ai Lui, indiferent de câte păcate am făcut ieri.

Tocmai de aceea, contează mereu ceea ce facem azi, ceea ce facem acum, în clipa de față. Pentru că, oricât de sfinți am fost noi ieri, dacă nu mai suntem și azi, dacă nu mai suntem și acum, nu suntem deloc. Căci noi nu trăim din slava trecutului, ci a prezentului. Și slava prezentului e aceasta: că Dumnezeu e în noi prin slava Lui, pentru că noi ne mărturisim mereu Domnului, ca unii cu totul nevrednici de mila și de iubirea Sa de oameni.

Însă, dacă primim iertarea Lui din belșug, aceasta ne schimbă în mod fundamental. Pentru că devenim și noi milostivi. Milostivirea lui Dumnezeu ne învață și pe noi milostivirea, iertarea, îngăduința față de aproapele nostru. Căci Dumnezeu dorește ca noi să iertăm din inimă fărădelegile lor [Mt. 18, 35, BYZ]. Să iertăm cu toată inima pe cei care ne greșesc. Să îi iertăm și să ne rugăm pentru ei, pentru sănătatea și mântuirea lor.

Însă τὸ δάνειον [danion], de unde îl avem pe danie în română, înseamnă împrumut, dar și datorie. Și cei care fac danii la Biserici și Mănăstiri au conștiința că cele date de ei sunt pentru datoria păcatelor lor. Că cele date nu sunt un dar către Biserică, ci o datorie a lor față de Dumnezeu. Pentru că toți trebuie să facem acest lucru: să ne plătim datoria față de El.

Căci dacă avem conștiința vie a păcatelor noastre, atunci știm că suntem în viață numai și numai din mila cea prea mare a lui Dumnezeu. Și dacă suntem din mila Lui pe pământ, atunci trebuie să o arătăm zilnic prin faptele noastre. Căci faptele noastre trebuie să fie mereu o rugăciune și o mulțumire vie aduse lui Dumnezeu. Faptele noastre trebuie să fie o binecuvântare pentru oameni și nu o tristețe continuă pentru ei. Și oamenii se bucură de bine, de frumos, de pace, de ceea e îi împlinește. Ei se bucură de ceea ce e firesc, de ceea ce e dăruit de Dumnezeu.

Tocmai de aceea Evanghelia de azi, ca și ultima din acest an bisericesc, pun problema iertării și pe cea a milostivirii față de semenii noștri. Pentru că împlinirea omului este în bine, în binele lui Dumnezeu. Și El dorește ca noi să ne iertăm semenii așa după cum El ne iartă mereu pe noi, adică cu multă milă și, totodată, să nu ne alipim de bunurile pământești, pentru că ele sunt o nimica toată pe lângă slava Împărăției lui Dumnezeu. Căci, dacă traseul vieții noastre e spre Împărăția Lui, cum să ne oprim la ceea ce vedem în lumea aceasta? Și dacă scopul nostru e să ne simplificăm continuu viața și să ne eliberăm de legăturile pe care le avem cu lumea de aici, cum să ne legăm continuu sufletul de ceea ce se vede?

Așadar, iubiții mei, ca să nu fim judecați de El trebuie să nu judecăm pe alții [Mt. 7, 1-2]! Și dacă vrem să nu fim pedepsiți de Dumnezeu pentru multele noastre păcate trebuie să ne judecăm pe noi înșine în fiecare zi. Adică să ne amintim continuu păcatele noastre și să ne pocăim pentru ele. Să ne pocăim pentru ele și să le spovedim și să nu le mai facem. Pentru că El dorește ca noi să trăim în pace și în sfințenie înaintea Lui și înaintea oamenilor. Amin!


[1] Începută la 9. 13, în zi de luni, pe 17 august 2020. Soare, 20 de grade, vânt de 8 km/ h.

2 comentarii la „Predică la Duminica a XI-a după Cincizecime [2020]”

  1. Doamne ajută, binecuvântați! Adevărat că Dumnezeu ne dă să simțim adesea iertarea și mila Lui. Cei care nu cred nu vor să se apropie de El sa vadă. Daca ar veni ar trăi și ei aceleași experiențe…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *