Psalmul al 48-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată
Ascultați acestea toate
popoare, neamuri și gloate,
să-mi înțeleagă cuvântul
omul de pe tot pământul!
Bogătașii împreună
cu săracii când se-adună,
să vă spun despre-nțelepciune
cu-nțeles de-nvățături bune!
Și auzul să vă-ntindeți,
pildele să le deprindeți!
S-ascultați fără de ceartă,
să-nțelegeți Cine iartă!
Să te temi de zi cumplită,
să nu te smintești în pripă!
Cela ce ai bogăție,
să nu stai în semeție!
Nici să ai nădejde-n frate
sau în om, la greutate[1]!
Și ce, în schimb, va da omul,
să se schimbe de la Domnul,
ca preț de răscumpărare
sufletului, de pierzare?
Fi-i-va truda ne-ncetată,
căci la Iad nu va fi plată[2].
Acolo n-a vedea moarte,
să creadă că îl va scoate[3].
Că maestrul[4] încă moare,
ca tot omul de sub soare,
dar nebunul cu zvăpăiatul
vor pieri pentru tot veacul.
Și-averea de la ei rămâne,
de o iau neamuri străine.
Abia se vor scoate din case
și numele li s-a uita-se!
Li s-a uita și mormântul,
cât i-a-mpresura pământul,
celor ce nu fac pe lume
ca din virtuți s-aibă nume.
Ce folos este de cinste
omului fără de minte?
Că-și dă firea omenească
pe fire dobitocească[5],
de merge fără sfială
pe calea cea de sminteală!
Nu cunoaște că-l va duce
dezmierdăciunea cea dulce
de va da ca oaia-n râpă
și moartea-l va sorbi-n pripă.
Iară Drepții, stând în rază,
vor privi cu minte trează
ducându-se păcătosul, zvăpăiatul,
să-și petreacă-n Iad tot veacul,
de slava Domnului depărtați,
de toată cinstea-nstrăinați.
Ci mă rog, Dumnezeu[le] Sfinte,
să-mi iei sufletului meu aminte,
și să mă cuprinzi[6] cu milă,
să nu-mi facă răul silă!
Și tu, omule sărmane,
să nu dai în gânduri rele
când vezi pe păgân că crește
și casa lui se lățește!
Că dacă moare, el piere,
cu slava lui, cu avere.
Căci cu el nimic nu duce
din averea lui cea dulce.
Că-n această lume,-n viață,
sufletul lui e-n dulceață
și pe cel care îl laudă
i-e drag pe-acela să-l vadă.
De cel ce-i zice de dreptate,
de-acela fuge departe,
că-i deprins pe calea largă,
către pieire de-aleargă.
Se retrage pe moșie,
la-ntuneric de vecie.
Ce folos este de cinste
omului fără de minte?
Că-și dă firea omenească
pe fire dobitocească!
[1] Să nu-ți pui nădejdea în oameni, ci numai în Dumnezeu!
[2] Nu poți să plătești cu nimic ca să ieși din Iad.
[3] Suferința Iadului nu are moarte.
[4] Înțeleptul.
[5] Era o veche credință, a strămoșilor noștri, întemeiată pe Scriptură, că omul fără carte, fără învățătură (care nu dorește să studieze, să se educe), se aseamănă cu dobitoacele, cu animalele.
[6] Să stai împrejurul meu, să mă păzești.