Predică la Duminica a XII-a după Cincizecime [2020]
Iubiții mei[1],
unii, în mod naiv, cred că sfârșitul greutăților din viața lor s-ar petrece, dacă ar câștiga deodată mulți, mulți bani. Pentru că ei cred că, dacă ar avea mulți, mulți bani, cu ei și-ar rezolva toate problemele. Însă înmulțirea banilor aduce noi și noi probleme, pe care nu le-ai avut, pe când nu aveai bani. Căci banii trebuie ținuți undeva: într-o bancă sau într-un seif sau într-un loc aparte, într-un loc sigur. Banii, dacă începi să îi cheltui, atrag privirile asupra ta, atrag invidia unora sau a altora asupra ta, atrag ochii hoților asupra ta și apar alte probleme, multe probleme, pe care nu și le pun în mod serios cei care vor să se îmbogățească deodată.
Pentru că una e ceea ce vrei tu: prosperitate și liniște, și alta e realitatea cu care te confrunți când ai bani mulți: multă insecuritate și rivalitate. Căci atunci când ai bani mulți, ai și multe pericole în viața ta. Mulți vor să te fure, să te înșele, să te omoare pentru banii și pentru averile tale. De aceea, adesea, cei care s-au îmbogățit peste noapte, încep să regrete tihna pe care o aveau când erau modești și relațiile umane pe care le aveau atunci, pentru că astăzi se văd înconjurați de oameni care mimează prietenia cu ei, tocmai pentru că știu că au bani.
Nu ești fericit, în mod neapărat, pentru că ai bani, pentru că posezi o anumită avere, pentru că ai relații sociale diverse, ci fericirea o trăiești dacă ești împăcat cu Dumnezeu și cu conștiința ta și dacă ești iubit de oameni care te înțeleg și te sprijină în demersurile tale. Fericirea e o stare interioară profundă, binecuvântată de Dumnezeu, o stare de maturizare interioară, pentru că are la bază harul Său. Și numai dacă te bucuri întru voia lui Dumnezeu și dacă te înconjuri de oameni buni ești cu adevărat împlinit și fericit, pentru că scopul vieții noastre e ascultarea de Dumnezeu.
De aceea, nu banii ne aduc fericirea, nu sănătatea sau iubirea ne fac fericiți, nu relațiile sociale ne fac fericiți și împliniți, ci viața cu Dumnezeu și cu oamenii plăcuți Lui ne fac fericiți și împliniți cu adevărat. Pentru că toate cele ale vieții trupești vin după cele ale vieții duhovnicești, care sunt neapărate pentru a fi fericiți. Așa cum ne-a spus Domnul: „Dar căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Sa [Ζητεῖτε δὲ πρῶτον τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ καὶ τὴν δικαιοσύνην Αὐτοῦ], iar toate celelalte vor fi adăugate vouă [καὶ ταῦτα πάντα προστεθήσεται ὑμῖν]!” [Mt. 6, 33, BYZ]. Pentru că Domnul ni le făgăduiește aici pe cele ale vieții trupești, dacă, în primul rând, dorim să fim oameni duhovnicești.
Căci El a făcut întreaga creație pentru om, pentru ca aceasta să fie casa omului, dar o casă în care omul să Îi slujească lui Dumnezeu. Însă, când noi preferăm plăcerile vieții acesteia, când noi ne scufundăm în viața trupească, nu facem altceva decât să ne înjosim, să ne negăm statutul nostru de oameni teologici, de oameni duhovnicești, de oameni care Îi slujim lui Dumnezeu. Pentru că nu trebuie să ne lipim cu sufletul de cele văzute, de cele trupești, ci să trăim liberi interior, unindu-ne duhovnicește cu Dumnezeu, prin slava Lui, și cu toți Sfinții și Îngerii Lui și trăind și noi duhovnicește.
De aceea, Domnul, în Evanghelia de azi [Mt. 19, 16-26], nu condamnă faptul de a avea lucruri trupești, materiale, ci condamnă alipirea pătimașă de ele. Căci atunci când El i-a spus tânărului bogat: „Dacă voiești a fi desăvârșit [Εἰ θέλεις τέλειος εἶναι], mergi, vinde averile tale și dă-le săracilor [ὕπαγε, πώλησόν σου τὰ ὑπάρχοντα καὶ δὸς πτωχοῖς], și vei avea comoară în cer [καὶ ἕξεις θησαυρὸν ἐν οὐρανῷ], iar [apoi] vino [καὶ δεῦρο] [și] urmează-Mi Mie [ἀκολούθει Μοι]!” [Mt. 19, 21, BYZ], El i-a cerut să nu mai fie alipit sufletește de averile sale, ci să Îl urmeze pe El, renunțând la toate ale sale.
Pentru că desăvârșirea creștină înseamnă lepădarea interioară de toate pentru dragostea Lui. Și lepădarea reală de lucruri e aceea pe care o trăiești în mijlocul lucrurilor, când te dezlipești interior de ele. Și te poți dezlipi cu adevărat de cele materiale numai dacă trăiești duhovnicește pe acest pământ. Pentru că milostenia ne face să fim un cer viu, al lui Dumnezeu, în care El locuiește prin slava Lui, dacă alături de milostenie sunt toate virtuțile lui Dumnezeu. Pentru că nu e de ajuns o virtute pentru a fi duhovnicești, ci e nevoie de toate virtuțile dumnezeiești, ca să ne facem un cer duhovnicesc al lui Dumnezeu.
Desăvârșirea creștină este interioară, iar urmarea lui Dumnezeu e de asemenea interioară. Și nu poți să Îl urmezi pe El, dacă nu Îi împlinești poruncile Sale. De fapt, mergem cu Dumnezeu și spre El continuu, dacă împlinim poruncile Sale cele dumnezeiești. Căci, în ele însele, poruncile Lui sunt conținutul vieții noastre duhovnicești, pentru că ele sunt cele care ne fac pe noi duhovnicești.
Însă, când ești un om trupesc, nu cunoști mila lui Dumnezeu. Paradoxurile Sale duhovnicești ți se par imposibile. Căci omul trupesc se întreabă: „Cum poate să treacă o cămilă prin urechea acului?”. Asta cu aluzie la Mt. 19, 24. Însă, dacă Domnul a comparat aici păcatele noastre cu greutatea și masivitatea cămilei, anterior, în Mt. 17, 20, le-a comparat cu imensitatea și statornicia unui munte.
Pentru că păcatele noastre sunt ca un munte de mari și de mormântale pentru noi. Sau sunt cât o cămilă de mari în comparație cu acul iertării și al sfințeniei dumnezeiești. Pentru că El ne vrea atât de supli și de curați cât să putem trece prin acul judecății Sale celei dumnezeiești.
Dar El nu doar ne vrea Sfinți, ci El poate să ne facă cu adevărat oameni Sfinți! Cum?! Prin iertarea Lui cea dumnezeiască! Pentru că păcatele noastre, cele cât un munte, El le șterge, și noi devenim vale a sfințeniei Sale celei dumnezeiești. O vale a smereniei și a curăției dumnezeiești. Căci e minunea iertării lui Dumnezeu să ne facă din munte o vale a smereniei. După cum, dacă suntem ca niște cămile de păcătoși, dacă suntem grei și masivi în răutate ca o cămilă, El ne face atât de supli, atât de duhovnicești prin iertarea Lui, încât putem trece prin urechea acului. Și asta, pentru că la Dumnezeu nimic nu e cu neputință. Pentru că „înaintea oamenilor acesta este cu neputință [Παρὰ ἀνθρώποις τοῦτο ἀδύνατόν ἐστιν], dar înaintea lui Dumnezeu toate [sunt] cu putință [παρὰ δὲ Θεῷ πάντα δυνατά]” [Mt. 19, 26, BYZ].
Și dacă ne amintim ce gândeam noi în copilărie și în adolescență despre viață, despre viața noastră și cât de grele ni se păreau lucrurile, și comparăm cu ceea ce am realizat până acum, ne dăm seama că ceea ce trăim acum părea imposibil atunci. Ceea ce nu știam atunci, acum ni se par ușoare și banale, pentru că ne-am învățat cu toate ale vieții acesteia. Dar, de la viața noastră de copil, până la cea de adult și de bătrân, noi nu am stat degeaba, ci am învățat continuu și am trăit continuu noi și noi schimbări interioare. Și tocmai de aceea ne-am schimbat și ne schimbăm continuu: pentru că viața nu trece pe lângă noi, ci prin noi și ne schimbă continuu.
Trec anii și noi odată cu ei. Căci, iată, suntem cu două zile înaintea sfârșitului de an bisericesc! Tot binele pe care l-am făcut a devenit noi înșine, dar și răul pe care l-am făcut e povara noastră. Numai că noi ne putem arunca mereu povara păcatelor prin Taina Mărturisirii, așa după cum aruncăm la coșul de gunoi cele inutile. Ne putem despovăra continuu de păcatele noastre, pentru a fi lini și curați la inimă.
Și asta și trebuie să facem, iubiții mei! Trebuie să ne curățim mereu interior, pentru a fi case vii ale lui Dumnezeu. Căci acolo unde locuiește Dumnezeu, acolo locuiește toată Împărăția Lui. Și dacă El și Împărăția Lui sunt în noi, atunci trăim încă de acum în viața cea veșnică a lui Dumnezeu, în Împărăția ce va să vină, în Împărăția ce se va arăta tuturor la venirea Lui întru slavă.
Vă doresc la mulți ani și multă sănătate și bucurie! Iar noul an bisericesc, anul bisericesc 2020-2021, să ne fie tuturor spre liniștirea și mântuirea noastră! Amin.
[1] Începută la 8. 52, în zi de joi, pe 20 august 2020. Soare, 19 grade, vânt de 5 km/ h.