Precizări necesare [3]

Istoria mea s-a scris greu. S-a scris încet și greu, deși unora li se poate părea că sunt încă la o vârstă tânără (pentru această realizare) și că am conceput relativ repede exegezele mele – fapt care se datorează entuziasmului cu care am lucrat adesea. Uitându-mă în urmă, însă, mie mi se pare că le-am scris greu și cu trudă. Pentru mine n-a fost o distracție, nici o prejudecată (în sensul pre-cugetării unor concluzii).

Datorez exegezele mele literare, întru totul, iluminărilor lui Dumnezeu. Știu că nu se obișnuiește, în comunicarea științifică modernă, a se invoca „supranaturalul” și mai ales într-o asemenea măsură, dar acesta este purul adevăr. Nu m-am apucat niciodată să scriu fără să simt o anumită clarificare interioară asupra unui subiect, de la Dumnezeu. Unele idei au mocnit în mine multă vreme până să capete contur pe foaie, altele au venit ca un dar neașteptat de la El, pe care m-am grăbit să-l notez, ca să nu-l uit. Altele mocnesc în continuare, dar nu am întotdeauna timp și putere să le transcriu sau nu s-au copt încă îndeajuns.

Și tocmai pentru că știu cât de grea este această specializare de mulți ani într-un domeniu și așteptarea cu răbdare a indiciilor concrete de la Dumnezeu, de la Preacurata Fecioară Stăpână, de la Sfinți…tocmai de aceea m-au enervat plagiatorii care „au descoperit dintr-o dată adevărul”! Și, din păcate, nesimțiții care fură din opera mea sunt tot mai mulți și tot mai sus plasați în ierarhiile universitare (și nu numai) – căci de la colportorii de duzină care scriu lucrări de licență, masterat, doctorat ori articole „științifice” pentru cine știe ce nevoi personale știam de mult la ce trebuie să mă aștept, de când am început să-mi public comentariile online, fără nicio restricție.

Ne-am asumat amândoi, Părintele Dorin și cu mine, această situație lamentabilă din societatea noastră, pentru că ceea ce am dorit noi a fost ca lucrările noastre să lumineze și să ajute publicul larg, cât mai mult și cât mai curând. Hoții pot să fure din operele noastre (dar nu pot să demonstreze niciodată cum au ajuns la asemenea rezultate!), dar nu pot să ne fure și sufletele și sporirea interioară.

…O problemă de care m-am lovit a fost chiar…titlul. Am optat până la urmă pentru Istoria literaturii române (O perspectivă critică ortodoxă), deși cred că ar fi nevoie de o departajare clară între „istorie” și „critică” literară. Mulți au fost sau sunt istorici literari și foarte puțini critici, adică exegeți în adevăratul sens al cuvântului (astăzi suntem în preajma faptului de a constata extincția speciei). Aproape că sunt două materii diferite…

Lucrarea mea e prea puțin (spre deloc) operă de „istorie” în sensul impus la noi de tradiția științei care se ocupă de literatură (nici structural nu rezonează cu formulele devenite clasice, ci e nonconformistă). Singura „istorie” (fundamentală însă, zic eu) pe care am avut-o în vedere e una subterană, este istoria relațiilor inaparente între scriitori în cadrul evoluției literaturii noastre românești. Dar eu o consider pe aceasta ca fiind o istorie mai importantă decât cercetarea evenimentelor și a elementelor diacronice evidente. Și acelea sunt (pot fi) semnificative, dar nu relevă – paradoxal – aspectele evolutive fundamentale ale unei literaturi și relațiile de adâncime dintre operele literare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *