Predica la 15 ani de la Hirotonia întru Diacon [4 septembrie 2020]

Iubiții mei[1],

slujirea oamenilor e o îmbrățișare duhovnicească a tuturor și a fiecăruia în parte. O îmbrățișare adevărată, o îmbrățișare asumată, o îmbrățișare sfântă, pentru că lucrezi, împreună cu Dumnezeu, la mântuirea oamenilor. Fiindcă Dumnezeu, în marea și nesfârșita Sa iubire de oameni, a instituit în Biserica Sa Preoția dumnezeiască ca pe o împreună-lucrare sfântă pentru mântuirea oamenilor. Căci El lucrează toate ale mântuirii noastre prin Ierarhia sacramentală a Bisericii, adică prin Episcopi, Preoți și Diaconi, chemându-ne pe toți la a fi responsabili pentru mântuirea noastră și a aproapelui nostru.

De aceea, Sfântul Apostol Petros îi îndeamnă pe membrii ierarhiei sacramentale: „Păstoriți pe cea din[tre] voi turmă a lui Dumnezeu [ποιμάνατε τὸ ἐν ὑμῖν ποίμνιον τοῦ Θεοῦ], cercetând-o nu cu sila, ci de bunăvoie, nici pentru câștig urât, ci cu râvnă, și nici ca stăpânind asupra sorților, ci exemple făcându-vă turmei [ἀλλὰ τύποι γινόμενοι τοῦ ποιμνίου]!” [I Petr. 5, 2-3, BYZ]. Pentru că păstorirea duhovnicească e, înainte de toate, o umplere de râvnă a credincioșilor spre tot lucrul cel bun, din privirea la cel care se face exemplu de viață creștină în fața lor. Căci atunci când dorești să te mântui, atunci asculți tot sfatul cel bun și folositor propovăduit și cântat în Biserică, încercând să te nevoiești după putere. Iar când te nevoiești după puterea ta să împlinești poruncile lui Dumnezeu, atunci nu te mai uiți la neputințele oamenilor, ci la neputințele tale. Pentru că neputințele tale, căderile tale în păcat sunt cele care te omoară și nu exemplul rău al altora. Dimpotrivă, exemplul rău al altora e cel mai bun argument că nu trebuie să le calci pe urme.

Diaconii sunt mâna dreaptă ai Episcopilor și ai Preoților în slujirea sacramentală și în întreaga slujire a Bisericii: în cea învățătorească, în cea filantropică, în cea administrativă. Relația lor cu Episcopii și cu Preoții e aceea de împreună-slujire, de împreună călăuzire a oamenilor pe calea mântuirii. Iar exemplul acesta de cooperare frățească continuă în slujire e unul care trebuie urmat atât în familia noastră, cât și la locul de muncă. Pentru că atât în familie, cât și acolo unde muncim, e nevoie nu doar de binele nostru, ci al tuturor la un loc.

Dacă soția e bolnavă sau are o altă treabă, soțul nu trebuie să aștepte invitație pentru ca să o ajute, ci trebuie să o ajute de la sine, recuperând și aportul ei în familie. La fel stă treaba și când un coleg de muncă are o nevoie anume: trebuie să îi ții locul, să muncești și partea lui, dacă dorești să nu rămâneți în urmă. Căci binele familiei și al instituției la care muncești e un bine comun și nu individualist. Numai dacă faceți profit, veți avea fiecare salariu. Dar ca să faceți profit, trebuie să munciți cu toții și să vă ajutați unul pe altul în muncă, pentru că binele personal decurge din cel comun. Falimentul instituției e falimentul tuturor. Și ca să nu ajungi aici trebuie să fii onest cu tine și să muncești, dar să îl ajuți și pe cel care îți cere ajutorul. Pentru că numai astfel veți avea cu toții un salariu la sfârșit de lună.

Împreuna slujire a ierarhiei Bisericii e paradigma fundamentală a societății noastre. Pentru că Episcopul nu este cineva care doar stă și dă indicații, ci slujește efectiv alături de ceilalți. Toți membrii ierarhiei bisericești transpiră la Slujbă și obosesc slujind, pentru că slujirea lor este efectivă, e reală, e cu toată ființa lor. Nu muncesc prin intermediar, ci muncesc în mod direct! Pentru că a sluji înseamnă a te întâlni cu omul, a-l ajuta în mod real, a-i vorbi pe înțelesul lui și a-l călăuzi spre mântuire în termeni realiști. Pentru că mântuirea ține de om, de ceea ce face el în el însuși și nu de o epocă sau de o stare socială sau de un loc anume.

Tocmai de aceea, există Biserică la sat, la oraș, în locuri retrase, în munți, în locuri greu accesibile, pentru că oamenii se pot mântui oriunde. Dar oamenii se pot mântui doar în Biserică și în relația curentă cu Biserica. Nu poți fi un creștin ortodox real fără Biserică și fără participarea curentă la Biserică! Pentru că în Biserică, prin Sfintele Tale și Slujbe ale Bisericii, primim tot harul și toată învățătura mântuitoare. Iar Sfintele Taine și Slujbe ale Bisericii nu le săvârșesc nici mirenii și nici monahii, adică credincioșii de rând, ci doar ierarhia sacramentală a Bisericii. De aceea, Biserica nu poate exista fără ierarhie, iar rolul ierarhiei sacramentale, a ierarhiei rânduite prin succesiune apostolică și prin hirotonie, e acela de a înmulți credincioșii, adică turma cea duhovnicească a Bisericii.

Și când Sfântul Petros spunea că Biserica e o turmă, e o turmă rațională, el spunea că ea este o comunitate de credință de nezdruncinat. E o comunitate sfântă, care este legată interior de credința, nădejdea și dragostea membrilor ei pentru Dumnezeu. Căci atunci când oamenii merg în gară, ca să ia trenul, ei nu sunt o comunitate, ci o adunătură de oameni. Dar când vin la Biserică, ei nu mai sunt o adunătură, pentru că fiecare dintre ei este un membru real al Bisericii, un membru real al comunității creștine.

Și Domnul a asemănat Biserica Lui cu o turmă, spunând că El este Păstorul cel bun [ὁ Ποιμὴν ὁ καλός] [In. 10, 11, BYZ] al turmei Sale, pentru că oile știu să fie ascultătoare. Oile știu să stea la un loc și se lasă păscute de Păstorul lor. Iar cum El a vorbit parabolic, indicând oile numai în aspectul lor pozitiv, de aceea a subliniat prin oi ascultarea oilor, care stă la baza unității Bisericii.

De aceea, oameni vor să vadă în fața lor Păstori buni, Păstori care să semene cu Păstorul Păstorilor, cu Hristos Dumnezeu. Numai că „bun” nu înseamnă îngăduitor în neștire cu păcatele și fărădelegile poporului, ci un om onest și realist cu oamenii, pentru că problema în curs e mântuirea lor, adică viața lor veșnică. Păstorii cei duhovnicești sunt buni și milostivi cu oamenii, sunt îngăduitori și smeriți, le slujesc și îi învață în pace cele ale lui Dumnezeu, dar sunt și realiști și gravi când vorbesc despre viața oamenilor și despre judecata lui Dumnezeu.

Nu ne ajută prea mult îngăduința Duhovnicilor noștri, dacă noi creștem în nesimțire și indolență. Însă nici severitatea extremă nu ne umple de sfințenie, dacă ne scandalizează la tot pasul. Ci trebuie să fie în Păstor o îmbinare armonioasă a blândeții cu severitatea, a bunătății cu adevărul brutal, a zugrăvirii Raiului în paralel cu Iadul. Pentru că trebuie să știi ce e bine, ce e firesc, ce e duhovnicesc, dar și ceea ce este nesimțit, anacronic, demonic în om și în societatea noastră.

Rolul Bisericii e acela de a trezi continuu conștiințele oamenilor. De a le trezi și de le entuziasma continuu. Iar dacă ajuți la mântuirea oamenilor în vreun fel anume, atunci slujești diaconal în Biserică. Căci διάκονος [diaconos] înseamnă deopotrivă slujitor și ajutător al oamenilor[2]. Fiindcă slujirea diaconală în Biserică nu e de formă, ci pentru a ajuta în mod real oamenii.

Mă văd și acum, după 15 ani, având gesturi și înclinări diaconale, deși n-am fost Diacon decât pentru două săptămâni. Simt să mă închin la fiecare cerere a ecteniei, dar și să mă plec diaconal, la sfințirea Cinstitelor Daruri, când altcineva e protos. Și asta mă face să mă simt bine când slujesc, pentru că e semn că Diaconalitatea mea face parte din Preoția mea la modul interior. Diaconul cere mereu binecuvântare pentru ca să slujească, o cere de la Episcop sau Preot, deși el este slujitor deplin al ierarhiei bisericești. Și dacă n-am uita asta atunci când nu mai suntem Diaconi, am ști să ne salutăm și să ne îmbrățișăm cu evlavie când ne întâlnim și când slujim unii cu alții. Pentru că marea problemă a slujirii în comun e tocmai puțina evlavie și simțire duhovnicească în timpul Slujbei. Nu ne mai concentrăm asupra lui Hristos Dumnezeu, Care stă în mijlocul nostru, ci pe noi și pe ritual.

Însă Dumnezeiasca Liturghie nu este despre noi, despre veșmintele noastre, despre mofturile noastre, ci despre Hristos Dumnezeu, Cel nedespărțit de Tatăl și de Duhul Sfânt, a Cărui iconomie mântuitoare noi o retrăim de fiecare dată. Liturghia e întreaga istorie a mântuirii spusă pe scurt, integrată în întreaga istorie a lumii. Căci noi Îl propovăduim pe Cel care a creat lumea și pe om și Care duce lumea, prin istorie, spre veșnica Lui Împărăție. Și când slujim și stăm în fața Lui, trebuie să stăm cu evlavie și cu bucurie sfântă, cu atenție dumnezeiască și cu simplitate, pentru ca rugăciunea noastră să trezească, să educe, să dinamizeze continuu Biserica lui Dumnezeu.

Era soare, era cald, și când PS Irineu Popa, Mitropolitul de acum, m-a hirotonit, s-a lăsat pe capul meu cu putere, cu toată ființa sa, așa după cum, probabil, se sprijină pe cârja lui. Nu mă așteptasem la una ca asta! A trebuit să îmi încordez gâtul și să fiu atent la echilibrul trupului meu, așa cum eram îngenuncheat, dar în același timp să mă bucur de Hirotonia mea. Și m-am bucurat în ciuda forței exercitate asupra capului meu! De aceea, când m-am ridicat în picioare, pentru ca să mă îmbrac diaconal, ridicarea a fost o răsuflare cu toată ființa mea, o eliberare neapărată.

Dar acea apăsare cu putere asupra capului meu de la Hirotonie a devenit paradigmatică pentru mine! Pentru că greutatea păcatelor personale, a grijilor, a fricilor, a ispitelor de tot felul nu trebuie să o lăsăm să ne obosească, să ne sufoce slujirea noastră. Cu cât lăsăm păcatele și grijile să ne sufoce, cu atât ele vor prinde teren în viața noastră.

M-a hirotonit Diacon PS Irineu Popa pentru că în acea zi a slujit împreună cu PS Galaction Stângă. Și îi pomenesc pe amândoi ca hirotonitori ai mei, alături de toți membrii Sfântului Sinod și de toți membrii tuturor Sinoadelor Bisericilor surori, pentru că ierarhia Bisericii e una. Și cât timp gândim și scriem având în minte grija pentru unitatea Bisericii și pentru mântuirea tuturor, noi gândim eclesial. Pentru că teologia nu se scrie doar pentru parohia sau eparhia sau Biserica noastră națională, ci pentru toată Biserica și pentru toată lumea. Căci adevărul Bisericii e pentru toată Biserica, fiindcă toți membrii Bisericii trebuie să se nevoiască pentru mântuirea lor.

Însă, cum teologia Bisericii e pentru toată Biserica, tot la fel Slujba Bisericii e pentru toată Biserica. Căci noi, în fiecare Biserică, nu ne rugăm doar pentru noi, ci pentru întreaga Biserică și pentru întreaga lume. În rugăciunile noastre purtăm întreaga lume și ne pătrundem de problemele întregii lumi și ale întregii istorii. Rugăciunea noastră e diaconală pentru că vrea binele întregii lumi. Și când Îi slujim lui Dumnezeu cu toată ființa noastră, atunci participăm cu toții duhovnicește la harisma Diaconalității, la acest mare dar al slujirii lui Dumnezeu.

De aceea, eu sunt mulțumitor continuu pentru marele binefaceri revărsate de Dumnezeu în viața mea și a întregii lumi. Mă bucur pentru binele lumii și mă întristez pentru nefericirea ei. Căci binele îl facem cu Dumnezeu, pe când nefericirea noastră e închiderea noastră în păcate. Și dacă ieșim din păcatele noastre, dacă Îl lăsăm pe Dumnezeu să dea la o parte povara de pe sufletele noastre, atunci respirăm în voie slava lui Dumnezeu.

Trebuie să învățăm să respirăm duhovnicește! Să ne bucurăm din plin de mila lui Dumnezeu cu noi și de toate binefacerile revărsate de Dumnezeu în viața noastră și a întregii lumi. Căci în aceasta stă împlinirea noastră: în mulțumirea continuă adusă lui Dumnezeu și în recunoașterea că noi Îi aparținem cu totul Lui.

Vă mulțumesc pentru rugăciuni și pentru prietenie! Vă mulțumesc pentru sfaturi și pentru atenționări! Vă mulțumesc pentru împreuna-slujire cu mine! Dumnezeu să ne întărească pe toți în tot lucrul cel bun, ca bine să viețuim și să ne bucurăm duhovnicește înaintea Lui! Amin.


[1] Începută la 8. 32, în zi de luni, pe 24 august 2020. Soare, 22 de grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. Friberg Greek Lexicon, 6.268, în Bible Works 10.

10 comentarii la „Predica la 15 ani de la Hirotonia întru Diacon [4 septembrie 2020]”

  1. „Căci atunci când dorești să te mântui, atunci asculți tot sfatul cel bun și folositor propovăduit și cântat în Biserică, încercând să te nevoiești după putere. Iar când te nevoiești după puterea ta să împlinești poruncile lui Dumnezeu, atunci nu te mai uiți la neputințele oamenilor, ci la neputințele tale. Pentru că neputințele tale, căderile tale în păcat sunt cele care te omoară și nu exemplul rău al altora. Dimpotrivă, exemplul rău al altora e cel mai bun argument că nu trebuie să le calci pe urme.”

    Corect, Părinte Dorin! Când ne punem în minte să ajungem cine știe unde sau să facem cine știe ce și vrem cu dinadins, atunci de ce nu ne uităm la cei care o lasă baltă sau greșesc, ci ne urmărim scopurile? Atunci știm să nu ne împiedicăm de exemplele negative ci să ne vedem interesul. Numai când e vorba de Biserică nu putem să venim să ne mântuim pentru că nu ne lasă exemplele negative, cică. Ipocrizie!

    Doamne ajută și la mulți ani de slujire în pace și curăție! Multă înțelepciune să vă dea Domnul! Amin.

    1. Multă sănătate și pace, Domnule Sofronie, și Dumnezeu să vă bucure întru toate! Vă mulțumesc frumos!

  2. Mă bucur mult pentru aniversare, să trăiți și să slujiți încă mulți ani, cu mila lui Dumnezeu, și de aici înainte, cu har și cuvânt de mântuire totdeauna pentru sufletele noastre care sunt ba reci, ba debusolate!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *