Psalmul al 54-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Ascultă-mi ruga, Dumnezeu[le] Sfinte,
și nu mă ocoli, ci-mi ia aminte!
Căci mă-ntristez pentru grea ură,
de sunt cu spaimă-n cugetătură[1].

Ia-mi și grija, pentru strigare[2],
ce-mi fac pizmașii cu supărare,
cu păcătoșii ce se-nvitară
ca să mă ponegrească în țară,

și cu urgie se întărâtă,
cât mi-e de dânșii inima strâmtă,
de mă aduce către grea boală,
spre frica morții ce mă-mpresoară.

Groaza, cutremurul mă-ntunecară,
firea-mi nu poate-ndura de teamă.

Zis-am în mine: „De-ar fi cu putință,
de-aș avea aripi de porumbiță,
aș zbura lesne, m-aș depărta-n pripă
la păduri dese, unde nu-i frică,
Dumnezeu[le] Sfinte, și Te-aș aștepta,
la loc fără grijă, să văd mântuirea Ta!”.

Îneacă-le, Doamne, și-mparte-le limba,
să se scurteze din oraș scârba,
să nu mai umble să nimicească
pe sub umbrare, să dobândească
întinzând lațuri la drum, cu nadă,
fiindcă înșală și scornesc sfadă.

Căci de pizmașul nu mi-ar fi jale
chiar de m-ar ocărî cu ocări grele,
c-aș fugi de patima fără măsură
a omului năprasnic, care-i plin de ură.

Dar mi-e jale și mai grea trudă
când mă pizmuiește cel ce mi-e rudă,
cel care-mi știe voia și gândul,
care stă cu mine la masă de-a rândul
și-n Sărbătoare mergem împreună,
la Casa sfântă,-n tovărășie bună.

Pe unii ca aceștia, de-ar veni moartea,
să le sfârșească odată soarta,
de vii, cu totul, Iadul să-i soarbă
să nu mai aibă cu lumea treabă,
și casele lor pustii să stea:
răul făcut în lume să-l vadă pururea!

Eu către Domnul strig, când am teamă:
Domnul m-ascultă, că-I sunt pe seamă[3].
Seara și la amiază și de dimineață
grăiesc cu Domnul fără de greață,

căci mă aude și [din necaz] mă va scoate
și voi fi-n pace-n tumult de gloate.
Căci ei vin mulți, cu grea dojană
se-ndeamnă să mă ia la goană.

Auză-i Domnul și să-i smerească,
Cela ce-I veșnic să le plătească!
Iar ei să n-aibă cu ce să-L îndure,
să scape de moarte, să se bucure!

Căci nu au avut de Domnul teamă
și El îi va pedepsi fără seamă!

Domnul Își va-ntinde mâna să-i piardă,
căci nu au vrut Cuvântu-I să-L creadă,
ci s-au spurcat cu jurământul
și nu și-au ținut cuvântul.
S-au depărtat de El cu greață,
ca să nu-I privească sfânta față.

Inima-ntr-înșii spre rele n-adoarme,
grăiesc din gură cuvinte moale,
de-ți par ca untul de unsuroase,
dar sunt ca lancea de tăioase.

Iar tu, omule, nu vei fi cu lipsă,
de-i fi spre Domnul cu mintea-ntinsă,
că-ți va da hrană și te va-ngriji
și-n veci de ceartă te va feri.

Iar pizmașii vor cădea-n genune,
urniți de Domnul în putreziciune.
Vărsătorii de sânge nu-și vor petrece
zilele vieții, ci degrab’ se vor trece.

Iar eu, Doamne, Te am nădejde
și stâncă tare, fără primejdie!


[1] Cuvânt inventat de Sfântul Dosoftei: l-am păstrat pentru că, prin lungimea lui, pune accentul pe starea de spirit evocată.

[2] Pentru strigarea rugăciunii, pentru rugăciunea pe care o fac strigând către Tine.

[3] Sfântul Dosoftei a interpretat versetul ca o profeție despre Hristos (face adesea aceasta, în conformitate cu comentariile patristice). Sau poate fi vorba și despre omul care trăiește în sfințenie și în ascultare de Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *