Predică la Înălțarea Cinstitei și de Viață-făcătoarei Cruci [2020]

Iubiții mei[1],

în praznicul de față, noi cerem de la Dumnezeu tăria [ἰσχύν] Lui cea din înălțime [τὴν ἐξ ὕψους][2], din înălțimea cea negrăită a ființei Sale, adică slava Lui. Căci puterea Crucii Domnului, cu care ea ne sfințește pe noi[3], este slava Lui. De aceea, prin slava Lui, Crucea Domnului este dătătoare de viață, de viață duhovnicească, pentru că primim prin ea viața Lui în noi înșine. Și când ne închinăm Domnului, noi simțim puterea Lui în noi înșine, simțim slava Lui ca întărire duhovnicească și ca umplere de bucurie și de veselie dumnezeiască.

Însă slava Lui izvorăște veșnic din Dumnezeul nostru treimic și nu este o sursă terestră de putere! Ea este viața Lui, pe care Dumnezeu o coboară în noi, în membrii Bisericii Sale, pentru ca prin ea să ne înalțe la Sine. Dar noi primim slava Lui în noi înșine, pentru că Hristos Dumnezeu S-a înălțat pentru noi pe Cruce[4]. Și când se insistă liturgic pe înălțarea Lui pe Cruce sau când se explică răstignirea Lui ca înălțare, atunci Sfinții Imnografi ne spun că Răstignirea Lui a fost o curățire și o sfințire și o înălțare a umanității Sale și, implicit, a noastră. Pentru că El ne-a asumat în umanitatea Sa prin întruparea Sa ca să ne mântuie pe noi. Și noi, cei care prin Botez devenim mădularele Lui mistice, ne trăim asceza de zi cu zi ca pe o înălțare duhovnicească a noastră. Căci asceza e o crucificare continuă a noastră, dar una care nu ne omoară, ci ne umple de viață veșnică. Tocmai de aceea, și pentru noi crucea de zi cu zi, asceza de zi cu zi, e o înălțare a noastră împreună cu Dumnezeu, pentru că e o umplere a noastră de slava Lui, care ne înalță la El.

Când spunem Crucea Domnului, spunem iubirea desăvârșită a lui Dumnezeu pentru noi. Iubirea Lui care ne-a mântuit și ne mântuie continuu pe noi. Pentru că Crucea Lui este suportarea până la capăt, pentru noi, a greutății păcatelor noastre, El neavând niciun păcat. Și nimeni nu putea să moară pentru noi și, prin moartea lui, să ne umple de viața lui cea veșnică, în afară de Dumnezeu. Tocmai de aceea, Fiul Tatălui S-a întrupat și S-a făcut om pentru noi și pentru mântuirea noastră. Pentru ca prin viața și prin moartea Lui să biruie desăvârșit în umanitatea Sa moartea, păcatul și pe demoni.

Moartea e consecința păcatului, iar demonii ne stăpânesc tocmai pentru că noi devenim robi ai păcatelor prin săvârșirea lor. Dar când El ne eliberează de demoni în Taina Botezului, când El ne curățește continuu de păcate în Taina Mărturisirii, atunci noi suntem vii sufletește și trupește, pentru că suntem vii întru El. Viața Bisericii este slava Lui. Viața noastră bisericească este slava Lui, pentru că prin ea suntem creștini, prin ea suntem duhovnicești. Și pentru ca să fim și să rămânem duhovnicești, noi ne luptăm continuu cu noi înșine, pentru ca să trăim ca oameni Drepți și Sfinți înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.

„Cel Drept ca finicul va înflori [Δίκαιος ὡς φοῖνιξ ἀνθήσει] [și] ca cedrul cel din Libanos va fi înmulțit [ὡσεὶ κέδρος ἡ ἐν τῷ Λιβάνῳ πληθυνθήσεται]” [Ps. 91, 13, LXX] de Dumnezeu. Cel Drept și Sfânt înflorește continuu prin virtuțile sale cele dumnezeiești și înmulțește mereu binele prin exemplul său cel bun. Pentru că oamenii duhovnicești se nasc și cresc și înfloresc ca oameni plini de sfințenie, pentru că sunt „sădiți în casa Domnului [și] în curțile Dumnezeului nostru vor înflori” [Ps. 91, 14, LXX].

– Însă cum suntem noi sădiți în casa Domnului?

– Prin slava Lui! Slava Lui e solul Bisericii, pentru că Dumnezeu e fundamentul ei. Și noi suntem oamenii Bisericii, oamenii lui Dumnezeu, pentru că stăm înrădăcinați în slava Lui.

De aceea, păcatul e pentru noi problema numărul unu a vieții noastre, căci el atentează la slava și la prezența Lui din noi. Împăcarea noastră cu Dumnezeu se face prin pocăință și iertare sacramentală, prin care simțim gâlgâind în noi slava Lui. Simțim slava Lui ca pe un izvor veșnic viu curgând în noi, care ne încredințează că suntem ai lui Dumnezeu și că El e în noi și cu noi.

Căci „[în] ce chip dorește cerbul la izvoarele apelor, așa dorește sufletul meu către Tine, Dumnezeul[e]. Însetat-a sufletul meu către Dumnezeul Cel viu” [Ps. 41, 2-3, LXX]. Și dorirea Lui e consecința firească a iubirii noastre pentru El, pentru că însetarea după El e însetarea după slava Lui, care e izvorul veșnic viu care curge în noi din ființa Sa.

De aceea, legătura noastră cu Dumnezeu e nemijlocită, pentru că se face prin slava Lui cea ființială, cea proprie Lui. Slava Lui cea necreată și veșnică se coboară în noi prin Sfintele Taine și Slujbe ale Bisericii, dar se coboară în mod direct de la El, noi resimțind-o cu toată ființa noastră. Pentru că Slujitorii Bisericii slujesc Tainele și Slujbele Bisericii, dar Dumnezeu e Cel care lucrează în mod direct și plenar toate cele ale mântuirii noastre, El schimbând în mod actual ființa noastră. Tocmai de aceea, Tainele și Slujbele Bisericii nu obturează relația noastră cu Dumnezeu, pentru că El Se manifestă în mod actual în fiecare lucrare a Bisericii, atâta timp cât Biserica e trupul Lui și nu un corp separat de Sine. Tot ceea ce se petrece în Biserică, se petrece după voia și lucrarea directă a lui Dumnezeu. Și pentru că El e prezent și activ în fiecare lucrare a Bisericii, Slujbele Bisericii nu sunt simple elogieri sau treceri în revistă ale trecutului, ci reactualizări ale lui, retrăiri ale istoriei mântuirii noastre.

Așa că orice Botez, orice Nuntă, orice Liturghie am sluji astăzi, ele sunt noi și actuale, pentru că retrăim totul în mod duhovnicesc. Am simțit slava lui Dumnezeu și altădată când am slujit Botezul, Nunta, Maslul, Hirotonia, dar le simțim și azi, și acum, dacă le slujim din nou. Căci cultul Bisericii e mereu nou, e mereu actual, e un mereu azi. Istoria Bisericii e un mereu azi, pentru că orice eveniment s-a petrecut în mod unic. Și când facem teologie și slujire pentru azi, ajutăm la mântuirea actuală a omului. Pentru că oamenii se mântuie acum, în clipa de față, prin ceea ce cred, spun și fac. Și mântuirea lor e un bine actual și un bine veșnic. Pentru că de viața de acum ține viața noastră cea veșnică.

Așadar, iubiții mei, ne închinăm Crucii Domnului, celei înălțate în fața noastră, pentru că ne închinăm cu toată ființa noastră iubirii Sale celei pentru noi. Ne supunem în mod deplin iubirii Lui celei preacurate și dumnezeiești, pentru că ea ne vindecă de toată neiubirea și de toată durerea și tristețea noastră. Și, privind la El, la Cel înălțat pe Cruce pentru noi, la Domnul și Mântuitorul vieții noastre, acceptăm și noi crucea nevoinței zilnice pentru mântuirea noastră, pentru că știm că ea este odihna și bucuria noastră.

Și dacă privim la El, la Cel răstignit pentru noi, știm că noi suntem cei care L-am răstignit cu păcatele noastre cele multe[5] și grele. Și vrem și noi să pătimim pentru Domnul, pentru că vrem să fim răscumpărați de către El prin bogata și dumnezeiasca Lui putere[6]. Căci taina Crucii e simțirea slavei lui Dumnezeu în noi, în mijlocul nevoinței noastre zilnice. Taina dumnezeiască a Crucii Domnului e trăirea continuă a vindecării noastre de patimi, a luminării și a sfințirii noastre, pe care El le săvârșește în noi. Căci trăirea Crucii Lui înseamnă eliberarea noastră personală de moartea păcatului și de robia demonilor, pe care Dumnezeu o lucrează în noi.

Să postim în pace pe mai departe în această sfântă zi, bucurându-ne întru tăria Crucii Domnului! Căci tăria Crucii e veselia noastră cea veșnică. Amin!


[1] Începută la 8. 50, în zi de luni, pe 7 septembrie 2020. Soare, 19 grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Sep/Sep14.html. [3] Ibidem. [4] Ibidem.

[5] Cf. https://doxologia.ro/rugaciune/rugaciunea-zilei-de-vineri. [6] Ibidem.