Predică la Duminica posterioară Înălțării Sfintei Cruci [2020]

Iubiții mei[1],

Domnul ne umple de bucuria și de pacea Sa, dar și de tristețea și durerea Lui. Când El ne bucură, noi simțim din plin bucuria Sa cea dumnezeiască, care ne scoate din toată oboseala și neputința noastră, iar când El ne umple de pacea Sa, atunci niciun gând nu mai foiește în noi, pentru că suntem cu totul în pacea Lui.

Dar El S-a și întristat ca om pentru noi și S-a umplut de durere pentru noi, oamenii, văzând pornirea noastră plină de răutate împotriva Lui. Căci, înainte de a fi prins și chinuit, Domnul a mărturisit: „Foarte întristat este sufletul Meu până la moarte [Περίλυπός ἐστιν ἡ ψυχή Μου ἕως θανάτου]” [Mc. 14, 34, BYZ]. Și cine poate spune durerea Lui imensă, copleșitoare, negrăită, când i-a văzut pe oameni hulindu-L și bătându-L și răstignindu-L?!…

De aceea, când suntem triști, când suntem îndurerați, când suntem calomniați, când suntem nedreptățiți, când ne vine să urlăm de durere și de singurătate și de neputință, noi trebuie să știm că acestea toate fac parte din calea lui Hristos. Fac parte din Crucea Lui. Căci „cel care voiește a urma după Mine [Ὅστις θέλει ὀπίσω Μου ἀκολουθεῖν], să se lepede de sine [ἀπαρνησάσθω ἑαυτόν] și să-și ia crucea sa [καὶ ἀράτω τὸν σταυρὸν αὐτοῦ] și să-Mi urmeze Mie [καὶ ἀκολουθείτω Μοι]!” [Mc. 8, 34, BYZ].

Toți trebuie să Îl urmăm pe El pe calea transfigurării Sale celei dumnezeiești! Dar pentru ca El să ne schimbe cu schimbare dumnezeiască, prin slava Lui, trebuie să ne lepădăm de sinele nostru păcătos, egoist, pentru a trăi Crucea Lui până la capătul vieții noastre. Căci în asumarea Crucii Sale, în asumarea întregii vieți creștine, noi ne trăim propria noastră cruce, adică pro- pria noastră durere care ne mântuie.

Pentru că omul lumesc fuge continuu de durere, de muncă, de suferință, de asceză. Lui nu-i plac posturile, nu-i plac Slujbele lungi, nu-i plac metaniile, nu acceptă mustrările lui Dumnezeu pentru păcatele sale. Adică nu își acceptă propria lui cruce, propriul lui drum spre mântuire. Pe când omul credincios, dimpotrivă, consideră nevoința ca pe o împlinire și ca pe o desfătare interioară, pentru că ea îl curățește de păcate și îl face suplu în viața cu Dumnezeu. Și omul credincios acceptă durerea în viața lui, acceptă nedreptatea, acceptă lucrurile dureroase pe care nu le înțelege, dar despre care știe că au un rol profund în viața lui. Pentru că Dumnezeu nu îngăduie niciodată o boală, un necaz, o ispită, o neputință, decât dacă ea va avea consecințe bune în viața noastră.

Căci crucea personală, iubiții mei, nu e numai durere, ci și împlinire, nu e numai neputință, ci și biruință personală! Pentru că atunci când le acceptăm pe toate ca pe voia lui Dumnezeu cu noi, El Însuși ne ajută în asceza noastră și Se nevoiește împreună cu noi. Și de aceea noi simțim nu numai greutatea zilei, ci și ajutorul și bucuria tainică de la Dumnezeu, întărirea Lui în durerea noastră.

Fapt pentru care, durerea noastră este și durerea Lui, bucuria noastră e și bucuria Lui, tristețea noastră e și tristețea Domnului. Căci El compătimește împreună cu noi, după cum Se bucură împreună cu noi în bucuria noastră. E cu noi în suferința noastră, dar și în bucuria noastră. Fapt pentru care noi trebuie să trăim și bucuriile, cât și tristețile cu mulțumirea că El e cu noi și că înțelege toate ale noastre ca nimeni altul.

Pentru că noi vrem ca oamenii să ne înțeleagă, să ne iubească, să ne aprecieze, să ne ajute. Și dorința noastră e bună, pentru că e reală! Dar dacă nu îi avem pe acești oameni de care avem multă nevoie, dacă n-avem om care să ne iubească și să ne înțeleagă, simțim din plin, dacă ne deschidem inima spre Domnul, că El ne înțelege mai presus de ceea ce putem spune și explica noi. Căci El le știe deja pe toate!

Noi nu trebuie să Îi mai explicăm lui Dumnezeu cum stau lucrurile, de ce nu ne simțim bine, cine ne-a făcut rău și de ce suntem noi triști, pentru că El știe deja totul. De aceea, când ne rugăm Lui, noi vorbim cu Cel care le știe deja pe toate, dar ne poate și ajuta în toate lucrurile. Așa că nu mai trebuie explicații, ci doar sinceritate, cererea cu sinceritate a iertării și a ajutorului Său.

– Cum ne dăm însă seama că Îi urmăm Lui? De unde știm că ne lepădăm cu adevărat de noi înșine și ne asumăm crucea noastră, urmându-I Lui?

– Din schimbările dumnezeiești care se petrec în noi! Dacă nu suntem sinceri cu El, nu se petrece nimic minunat cu noi înșine. Și noi știm când minunile Lui încep în noi, pentru că știm când suntem sinceri cu El și cu noi, dar și când suntem duplicitari cu El și cu toți oamenii. Dar când minunile Lui încep să se petreacă, ele încep să se petreacă pentru că noi credem cu toată ființa noastră în cuvintele Sale. Și credem că renunțarea la noi înșine pentru a face voia Lui e adevărata viață și împlinire a omului, și începem să trăim zilnic această împlinire dumnezeiască.

Urmarea Lui e reală și conștientă și ne împlinește zilnic! Și urmarea Lui nu înseamnă a-L vedea de la distanță, noi fiind aici și El la kilometri, ci a merge, împreună cu El, în fiecare clipă și în fiecare zi. Pentru că El e Cel mai important dintre toți, mai important decât întreaga lume și întreaga creație, și numai El e împlinirea noastră. De aceea, pentru El, am renunțat la noi și la întreaga lume, pentru că El e totul pentru noi.

Dar dacă nu am renunțat la ceva pentru El, acela e un laț pentru noi. Pentru că ne ține, ca pe pasăre, pe loc. În loc să zbori, idolul te ține la pământ. Dar dacă îți zdrobești toți idolii interiori de piatra credinței, atunci poți zbura spre Dumnezeu zilnic, pentru că rugăciunea ta nu poate fi oprită de nimeni și de nimic.

– Când ne rușinăm de Domnul și de cuvintele Sale [Mc. 8, 38]?

– Când nu Îl iubim și nu Îl înțelegem în mod real! Pentru că așa stă treaba și cu oamenii: nu te rușinezi de cel pe care îl iubești și îl înțelegi, pentru că știi că toate faptele lui au o explicație profundă. Cu atât mai mult la Domnul. Cum am putea să ne rușinăm de cuvintele Lui, când ele sunt adevărul și viața noastră cea veșnică?! Și cum am putea să ne rușinăm de Cel care ne-a zidit și ne iubește pe noi în mod desăvârșit și ne dorește tot binele cel veșnic?!!

Rușinea se naște în noi când nu iubim cu adevărat oamenii, când suntem duplicitari în fața lor și dorim slavă deșartă de la ei. Căci neamul acesta preacurvar și păcătos în care trăim [Mt. 8, 35, BYZ] e neamul duplicității. Una spune și alta face. Și dacă așteptăm aplauze de la oamenii timpului nostru, călcând voia lui Dumnezeu în picioare, noi așteptăm o slavă deșartă, trecătoare, păcătoasă, adică așteptăm câteva laude, câteva ovații netrebnice.

Însă nu asta e împlinirea și bucuria creștinului! Ci bucuria lui e de a face voia Domnului și voia Lui ne împlinește pe noi. Ne împlinește acum și pentru veșnicie. Căci noi nu trebuie să dovedim cuiva că suntem oameni credincioși și buni, ci trebuie să fim astfel, chiar dacă suntem crezuți sau nu, chiar dacă suntem înțeleși sau nu, chiar dacă suntem acceptați sau nu. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, oamenii vor înțelege cine suntem și ce facem, dacă viața noastră este trăită împreună cu Dumnezeu. Căci El nu îi lasă pe robii Lui necunoscuți, ci îi arată pe ei oamenilor, ca tot mai mulți să se folosească duhovnicește privind la viața lor bună, la viața lor binecuvântată de Dumnezeu.

Crucea noastră ne-o purtăm interior! Pentru că noi trăim crucea credinței, asumarea a toate câte trăim pentru Domnul. „Căci și dacă avem să trăim, Domnului trăim. Iar dacă avem să murim, Domnului murim. Așadar, și dacă avem să trăim, și dacă avem să murim, ai Domnului suntem [τοῦ Κυρίου ἐσμέν]” [Rom. 14, 8, BYZ]. Pentru că noi trăim împreună cu El zilnic în noi înșine și acceptăm toate ca pe voia Lui cu noi.

Așadar, iubiții mei, voia lui Dumnezeu este legea creștinului! Conduita noastră de viață e legea Lui. Pentru că noi trăim cu El și după voia Lui fiecare clipă a vieții noastre.

De aceea, viața noastră nu e una a extremelor păcătoase, a singurătății egoiste, a indiferenței față de nevoile altora, ci a prieteniei, a sincerității și a întrajutorării. Căci noi vrem binele lui Dumnezeu pentru toți oamenii, adică vrem ca toți să se mântuie în relația lor cu Dumnezeu.

Și nu ne putem mântui rupți de Biserică și indiferenți față de societate, ci în Biserica lui Dumnezeu și împreună cu toți oamenii. Căci toți au nevoie de mântuirea lui Dumnezeu pentru ca să fie oameni împliniți și acum și veșnic.

Vă mulțumesc mult celor care v-ați bucurat împreună cu mine la împlinirea celor 15 ani de Preoție! Vă mulțumesc pentru rugăciunile și pentru prietenia dumneavoastră, și mă rog ca Dumnezeu să vă răsplătească înzecit pentru amabilitatea pe care ați arătat-o față de mine! Amin.


[1] Începută la 6. 58, în zi de marți, pe 15 septembrie 2020. Soare, 19 grade, vânt de 6 km/ h.

2 comments

  • Sărutăm dreapta, Părinte Dorin. Renunțarea la sine e cea mai grea parte a ascezei. Ba nu ne lepădăm cu adevărat de egoism, ba începem să ne lepădăm și nu o ducem până la capăt. Doamne ajută, binecuvântați Părinte!

Dă-i un răspuns lui Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *