Predică la Duminica a XXI-a după Cincizecime [2020]
Iubiții mei[1],
Sfântul Cuvios Ioann [Иоанн][2] din Kronstadt [Кроншта́дт][3], Părintele și Învățătorul nostru în cele ale vieții creștine, predicând odată despre educația creștină, a spus: „casa părintească și școala trebuie să fie pentru copiii creștini adevărata școală a vieții cucernice, pe lângă celelalte științe și arte predate [la școală][4]. [Însă, pentru acești copii,] Biserica…este…școală a credinței și evlaviei creștine, comoară bogată în har și vistieria tuturor Tainelor. […] [Căci] Biserica este spitalul sufletelor și al trupurilor noastre, cel mai bun învățător al pocăinței, al îndreptării și al desăvârșirii credinței creștine”[5].
Iar rezultatul școlii creștine e un adevărat creștin. E omul pe care ni-l dorim și de care toți avem nevoie. Căci „un copil educat creștinește nu-și va întrista părinții prin nerecunoștință, nesupunere, samavolnicie și prin viață destrăbălată; nu va atenta la propria viață din pricina nereușitelor în goana după plăceri și în viclenii; nu va batjocori lucrurile sfinte; nu va nega adevărurile veșnice ale credinței și moralității, [iar] prin ideile și faptele sale, el nu va zdruncina fundamentele vieții de familie, religioase și sociale”[6]. Pentru că oamenii crescuți bine, crescuți creștinește în familiile lor, cresc în credință și în virtute, arătând comoara credinței lor în orice faptă a lor. Pentru că noi avem comoara credinței în sufletul nostru și ea s-a născut din sămânța cuvintelor lui Dumnezeu, din sămânța dumnezeiască sădită de El în noi.
Căci „a ieșit Semănătorul [ὁ Σπείρων] să semene sămânța Sa [Lc. 8, 5, BYZ]”. Dumnezeu este Semănătorul adevărului, pentru că adevărul e sămânța Lui. Și sămânța Lui El o seamănă în noi, pentru ca ea să rodească dumnezeiește. Însă și demonii seamănă în oameni, dar nu lucruri bune, ci neghine [ζιζάνια] [Mt. 13, 25, BYZ]. Și neghinele demonilor sunt minciunile păcatelor, sunt păcatele care ne omoară sufletește și trupește.
De aceea, dacă Dumnezeu sădește adevărul în noi, demonii sădesc minciunile. Și minciunile vor să acopere adevărul lui Dumnezeu, dar nu pot să facă asta. Pentru că niciun păcat nu ne dă viață, pe când cuvintele lui Dumnezeu sunt adevăr și viață, sunt viață veșnică. Iar cuvintele lui Dumnezeu, odată crezute și trăite, sunt adevărata viață și bucurie și întărire a omului, pentru că cuvintele lui Dumnezeu ne zidesc pe noi spre viața cea veșnică.
Într-un lan de grâu, neghinele și macii și multiplii dăunători sunt dușmanii grâului. În sufletul omului, viciile și gândurile rele sunt urâciunea care ne pustiește viața. Pentru că orice patimă e o boală a noastră, e o urâțire interioară a noastră, e o parte din moartea noastră sufletească și trupească. Până nu ne vindecăm de patimi, nu putem respira libertatea cea duhovnicească. Pentru că patimile sunt ca iarba cea rea în mijlocul grâului, care nu îl lasă să se dezvolte.
Însă, Cel care seamănă sămânța în noi, tot El e Acela care și smulge neghina din noi. Dar o smulge numai dacă ne înfrățim cu El, numai dacă conlucrăm cu El la curățirea noastră de patimi. Pentru că Domnul e Cel care ne vindecă pe noi de patimi, dacă noi ne nevoim zilnic pentru mântuirea noastră.
Căci „vrăjmașul [nostru, diavolul], pururea se pregătește spre căderea omului, cu tot meșteșugul lui și [cu toată] uneltirea [sa]”[7], pentru ca să îl facă pe om să păcătuiască. Pentru că bucuria lui cea rea e căderea noastră în păcat. Însă și Dumnezeu întărește sufletul nostru în lupta cu demonii, întărindu-ne în tot lucrul cel bun și folositor nouă. De aceea, „toți cei ce iubesc în[tru] adevăr pe Dumnezeu și vor să umble cu râvnă în urma Lui, potrivit cu poruncile evanghelice, se apropie iute și grabnic de Dumnezeu, cerând ajutor de la El și având ca împreună-lucrătoare a Împărăției toată ispita adusă asupra lor de vrăjmașul, fiind biciuiți de el și împiedicați [continuu]. Căci nu este cu putință ca, împiedicați fiind de acela, să fie reținuți [de el], ci pentru alegerea lor dreaptă și bună sunt mai grabnic desăvârșiți, apropiindu-se mai repede de Dumnezeu cu cât sunt mai mult biciuiți de vrăjmașul”[8] diavol.
Pentru că ispitele demonice sunt spre lămurirea noastră interioară și, biruința asupra lor, e prin întărirea noastră de către Dumnezeu. Căci Dumnezeu ne întărește prin slava Lui în lupta noastră interioară cu demonii, care e lupta de toată viața a mântuirii noastre. Fiindcă El ne cere mereu să ne unim cu El. Iar „tot…cel ce se întoarce de la toate relele, lipindu-se de Domnul, în cerere și dor și în toată stăruința virtuții, deja este unit cu Dumnezeu”[9].
Unirea cu El e prin slava Lui. Însă, orice păcat al nostru ne unește interior cu demonii, pentru că lăsăm întunericul demonic să intre în noi. Iar dezicerea noastră interioară de demoni și pocăința noastră înaintea Lui se fac prin slava Sa, se fac cu ajutorul Său, pentru că slava Lui, smerindu-ne noi mintea și inima înaintea Sa, ne scapă de demoni. De cei intrați în noi prin păcatele noastre. Așa că noi nu putem face nimic pentru mântuirea noastră fără slava Lui, fără ajutorul Său continuu în viața noastră. Căci pe toate prin care ne mântuim le facem împreună cu Dumnezeu, cu Dumnezeul mântuirii noastre.
Iar Sfântul Macarios Egipteanul, Părintele nostru cel plin de experiență dumnezeiască și de teologie sfântă, tâlcuindu-ne minunea încetării furtunii pe ma- re, ne vorbește de taina lucrării lui Dumnezeu la mântuirea noastră. Căci „așa cum Domnul, când vântul sufla pe mare și când s-a ridicat valul, și corabia se primejduia, a certat vântul și a potolit valul, tot așa se întâmplă și în atelierul cel tainic al inimii, când sufletul [nostru] este potopit de gândurile rele și de patimile răutății, Domnul Se scoală, rugat fiind [de noi], și ceartă vânturile răutății și valul mării celei amare a păcatului, [și atunci] se face liniștea harului în suflet[ul nostru] și în gânduri[le noastre]”[10]. Dar pentru ca El să Se ridice în noi și să acționeze în noi spre mântuirea noastră, trebuie ca noi să fim mereu uniți interior cu El și mereu în rugăciune față de El.
Tocmai de aceea, rugăciunea inimii e rugăciunea iubirii noastre vii pentru Dumnezeu. Căci noi strigăm către El și când suntem cu El și când El e în noi prin slava Lui. Noi strigăm către El pururea. Pentru că rugăciunea noastră e vorbire de dragoste cu El, e vorbire curată și din toată inima, pentru că Îi cerem Lui toate cele ale mântuirii noastre.
Însă, în același timp, deși El e în noi și cu noi prin slava Lui, noi nu ne credem niciodată „mântuiți”. Pentru că Cel ce ne ține pe noi în slava Lui și este cu noi pururea e toată dorirea noastră. A te crede „mântuit” înseamnă a te crede autonom, a te crede pe picioarele tale. Însă noi știm că nu putem face nimic fără El. Noi știm că fără El nu există nimic bun în viața noastră. Căci mântuirea noastră înseamnă tocmai a trăi împreună cu El. Și de aceea, continua noastră asceză, continua noastră slujire a Lui înseamnă a trăi împreună cu El și a ne curăți mereu în relația cu El și pentru El, pentru comuniunea veșnică cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre.
Pentru că noi alegem să facem binele sau răul pe care îl săvârșim. „Căci dacă omul nu dă pricină și avânt satanei [în viața lui, acela] nu-l stăpânește pe el. Cu sila nu-l ia pe el nici Domnul, nici satana, ci bineplăcând și învoindu-se cu harul se desăvârșește întru el, dar dacă nu se învoiește [cu harul lui Dumnezeu, cu slava Lui,] chiar dacă s-ar naște [duhovnicește], adică chiar dacă ar deveni părtaș Duhului, el însuși, [omul], se face pricină de cădere în voile satanei. Căci dacă satana l-ar lua cu sila și tot cu sila și Domnul, nu ar mai fi vinovat omul să se ducă în gheena și nu ar mai fi vrednic de laudă, ducându-se în Împărăție”[11]. Dar pentru că omul își alege viața, pentru că alege ceea ce vrea să facă, tocmai de aceea el ajunge în Rai sau în Iad, pentru că alege faptele lui Dumnezeu sau pe ale demonilor.
Vorbind despre înșelarea demonică, Sfântul Macarios cel Mare ne spune că diavolul, deși poate să ne aducă tot felul de năluciri mincinoase, el nu ne poate da o lucrare bună[12]. „Căci nici nu poate să lucreze dragostea către Dumnezeu și către frați, ci numai înfumurare și dispreț, nu blândețe, nu bunăvoință, nu smerenie, nu bucurie, nu pace, nu starea pe loc a gândurilor, nu urâre a lumii, nu odihnă duhovnicească în Dumnezeu, nici dorire de bunătățile cele cerești, nici nu face să înceteze plăcerile și patimile, fiindcă toate acestea sunt lucrări ale harului”[13] dumnezeiesc, ale slavei Sale celei veșnice și necreate. Ci, când primim visele și nălucirile lui cele mincinoase, în noi se înmulțesc patimile, pentru că începem să ne credem „aleși” și „mântuiți”.
De aceea, rugăciunea inimii ne învață nu să ne credem „sfinți” și „mântuiți”, ci păcătoși și netrebnici în fața lui Dumnezeu, cei mai greșiți dintre toți și cei mai jos din Iad. Pentru că ne știm păcatele, căderile și patimile noastre cele rele și știm cum am mâniat și cum mâniem pe Dumnezeu prin ele. Tocmai de aceea, în rugăciunea noastră către Domnul, noi cerem mereu mila Lui, cerem mereu coborârea Lui spre noi și în noi prin slava Sa. Și El iubește nespus de mult rugăciunea noastră smerită, plină de pocăință, și ne miluiește continuu. Căci prin mila Lui cresc în noi cuvintele Sale, prin mila Lui crește în noi conștiința de a le lucra și de a face din ele viața noastră cea plină de virtuți.
Așadar, iubiții mei, cuvintele Domnului trebuie citite și aduse în inima noastră cu bucurie mare, pentru ca ele să rodească continuu în noi. Trebuie să citim cuvintele Scripturii și ale Sfinților Părinți ca pe cuvintele lui Dumnezeu pentru noi, căci ele sunt spre luminarea și pacea noastră. Pentru că ele ne învață mereu slujirea Lui și iubirea Lui pentru totdeauna.
Însă, dacă cuvintele Lui nu ne umplu de bucuria și de pacea Sa, de luminarea și de sfințenia Lui, atunci le citim cu inimă neiertătoare, cu inimă necurățită de patimi, cu inimă rece.
Trebuie să ne pocăim și să ne schimbăm mintea și inima pentru a simți cuvintele Lui!
Trebuie să ne zdrobim inima și să ne smerim mintea pentru a înțelege voia lui Dumnezeu cu noi!
Căci El dorește să ne mântuie pe fiecare dintre noi. Dar, pentru a ne mântui, trebui să intrăm într-o relație veșnică cu El, pentru ca El să ne arate pașii de zi cu zi ai mântuirii noastre, adică ai relației veșnice de iubire cu El. Amin!
[1] Începută la 10. 24, în zi de joi, pe 1 octombrie 2020. Cer înnorat, 16 grade, vânt de 6 km/ h.
[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_de_Kronstadt.
[3] Cf. https://ru.wikipedia.org/wiki/Кронштадт.
[4] Sfântul Ioan din Kronstadt, Predici și Cuvântări la praznicele Maicii Domnului, trad. din lb. rusă de Denis Chiriac, Ed. Doxologia, Iași, 2019, p. 28.
[5] Idem, p. 29. [6] Idem, p. 28.
[7] Sfântul Macarie Egipteanul, Cuvinte ascetice și Epistole, vol. I, trad. din lb. gr. veche de Laura Enache, cu studiu introd. de Pr. Cătălin Pălimaru, o ediție îngrij. de Pr. Dragoș Bahrim, în col. Viața în Hristos. Pagini de Filocalie, vol. 7, Ed. Doxologia, Iași, 2017, p. 132.
[8] Idem, p. 133. [9] Idem, p. 138. [10] Idem, p. 139-140. [11] Idem, p. 143. [12] Idem, p. 144. [13] Ibidem.