Psalmul al 67-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Domnul să Se scoale, să fugă-n neștire
toți vrăjmașii noștri și să se răsfire,
să fugă departe de sfânta Lui față
cine nu-L iubește și se uită cu greață!

Fumul și funinginea fața să le ardă,
și ca de foc ceara, răstopiți să cadă,
iară toți vrăjmașii, de-a Lui față sfântă,
așa să se piardă și să cadă-n osândă!

Iar pe cei ce sunt Drepți, Domnul să îi facă
să aibă tot binele, viața să le placă
și cu bucurie să se îndulcească,
nimic din lume să nu îi mâhnească!

Cântați cum se cade Domnului pe nume
și să-I faceți cale când vine în lume,
de-are să se suie peste apus și noapte
cu sfântul Lui nume și cu bunătate.

Bucurați-vă de sfânta Lui față,
iar pe vrăjmașii Lui să-i cuprindă greață!
Săracilor Domnul le este Părinte,
văduvelor este Judecător dinainte.

Din locul cel sfânt unde locuiește,
pretutindeni în lume El stăpânește
și pe toți îi crește și le face casa,
cu sfat de la Dânsul se vor așeza.

Domnul liberează pe cei din închisoare,
iar cei îndărătnici vor fi-n strâmtorare,
îi va pune movile, ca și în pustie,
să șadă morminte, pentru lăcomie,

ca-n vremea aceea când Tu, Doamne Sfinte,
Te milostiviseși, de luai aminte
la poporul Tău, și-i erai povață
prin pustietate, de umbla ca-n verdeață.

Tremura pământul de lumina-Ți mare
și se-aprindea cerul de vărsa sudoare.
Muntele Sina fumega cu pară,
de sfânta Ta față, și strălucea-n țară.

Că Tu, Doamne Sfinte,-Ți dăduseși cuvântul
atunci, cu Israil, să stea cât pământul,
să-Ți fie moștenire, și Tu i-ai dat ploaie
în vreme secetoasă, de vărsa puhoaie.

Câmpiile să-nverzească, s-aibă vita hrană,
și săracii să nu flămânzească peste iarnă.
De-a Ta bunătate s-aibă belșug mare,
poruncile Tale să le strige tare.

Să prindă toți veste de a Ta izbândă,
când va sta-mpăratul să-mpartă dobândă,
Cel Iubit, pe steaguri[1], cu multă frumusețe,
va-mpărți la cete plata cu blândețe.

Și tu, oaste sfântă, nu vei fi ca-nainte,
să te culci afară lângă jar fierbinte[2],
ci vei dormi-n casă, de te vei desfăta-te
în sân de porumbiță, într-aripi argintate.

Întru cele din spate, aur cu lumină verde
îți va scânteia raze, cât nici nu poți crede.
Îți va aduna împărații, Cel din cer, cu slavă,
de vei acoperi munții fără de zăbavă.

Ca-n Selmon când cade omătul de-albește,
așa țara cu tine se-mbracă și crește.
Muntele cel mare, unde-a coborât Domnul,
munte cu grăsime, de-l știe tot omul,

muntele Vasanul, muntele de lapte,
ce-are împrejuru-i alte măguri-nalte.
Toți munții aceștia vor râvni Sionul,
muntele cel mic, unde va sta Domnul.

Și-a ales într-însul loc să-Și pună cortul,
că-n noi va petrece Dumnezeu cu totul.
Când va veni Domnul să facă cercetare[3],
vei vedea atuncea ce de oaste mare,

vei vedea căruța[4] unde șade Domnul,
de n-are putere să privească omul.
Mii și legiuni și sute nescrise,
ce le are Domnul, și oști ce-s ne-nvinse.

Și-ncotro purcede, unde I-e cuvântul,
are călărime[5] repede ca vântul.
Și Domnul, dintre ei, până departe luminează,
de nu pot vrăjmașii a căuta să-L vadă.

Ai văzut Sina când ardea cu pară,
când stăteai la distanță, de-l vedeai de-afară.
Căci te îngrozeai de urletele multe
și de glas de bucium ce se vedea-n munte.

Nu vei păți ca atunci, să te îngrozească:
acum vine Domnul să te miluiască,
să Te ia cu Sine din alean, din robie,
să te suie-n țară, să-ți dea împărăție.

Prin puțin lucru, ce ți-au luat Domnul,
îți va da bogăție, de va râvni tot omul.
Te va-mbia-n casă și te va așeza
în sălaș de odihnă, de te vei desfăta.

Binecuvântat fii, Dumnezeule Sfinte,
zi de zi să-Ți crească slava, ca-nainte!
Că-n războiul nostru stăm fără de teamă:
zarva năvălirilor[6] nu o luăm în seamă,

ci luăm putere cu a Ta izbândă,
de primim și mai mare dobândă.
Căci Tu, Doamne Sfinte, lesne ne vei scoate,
cu a Ta vârtute, de pe prag de moarte.

Iar pe cei vrăjmași îi vei lovi în frunte,
de vor sta ca snopii capete căzute.
Vârf de păr din vină nu li se va ierta,
ci cu vârf măsura osândei le vor da.

N-or putea să scape nici în vârf de munte,
căci din Vasan Domnul îi va prăvăli iute
și-i va-neca-n mare, de-i vor vedea fundul,
să le zacă-n amestec oasele cu prundul.

Vei înota-n sânge, ca și mai înainte,
pe care-l lingeau câinii, de vei ține minte.
Când îți mergea Domnul la război în frunte,
pline de răni stârvuri zăceau doborâte.

Ieșea atunci tot omul, de-oriunde să privească
pe împăratul nostru, la război cum lucrează.
Când se-ntorcea acasă, îi mergeau înainte
boierii și curtea, în șiraguri tocmite[7],

prin cântări de cete de jocuri de fete,
cărora le dăruia-mpăratul daruri bogate.
Din cetele toate, din mari popoare,
venea către Domnul binecuvântare,

și din toată vița cea israilească:
să cânte pe Domnul și să-L proslăvească.
Mic e Veniamin și puțin cu ceata,
dar la război e iute și ager cu spada.

Boierii Iudei, ce mergeau în frunte,
Zabulon, Neftalim, cei cu steaguri multe,
și cu toți boierii, când ieșeau la oaste,
împungeau vrăjmașii cu sulița-n coaste.

Mergeau fără frică și fără de greață,
căci Tu, Doamne Sfinte, le erai povață.
Poruncește deci, cu puterea-Ți sfântă,
să se-ntărească spre noi mila Ta multă,

pe care ai făcut-o, Doamne, și veste să-Ți iasă,
peste Ierusalim, din sfânta Ta casă!
Daruri împărații Ție să-Ți aducă,
frica Ta s-o aibă și fiara din luncă!

Taurii cu coarne să se-nfricoșeze
și vacile grase să nu mai cuteze
să se mai ridice să ne împresoare!
Cei strecurați c-argintul să-i calce-n picioare!

Iar Tu, Doamne Sfinte, pe păgâni ce vor sfadă
să-i răsfiri departe și să-i dai în pradă!
Ție, dintru Egipt, rugători bătrâni să-Ți vină,
Etiopia s-apuce-nainte, să-Ți întindă mână,

și toți împărații care sunt în lume
să vină să cânte sfântului Tău nume!
Și că-Ți cânte, Doamne, când vei fi-n suișuri
mai presus de ceruri, peste răsărituri,

să Ți se-audă glasul și să-Ți arăți cuvântul,
să tremure lumea și cu tot pământul!
Să Îți trimiți slava, Doamne, cu credință,
să-Ți cânte creștinii cu multă cuviință!

Când, de peste nori, Doamne, Te vei ivi,
minunat cu Sfinții Te vei pogorî
în Creștinătate. Și să ne dai putere multă,
Domnul lui Israil, cu mila Ta cea sfântă!

Că Ție Ți se cade binecuvântare,
pentru-a Ta Împărăție, cu îndestulare!


[1] Mod de organizare a oștirii în vremurile medievale.

[2] Nu veți mai dormi în frig, sub cerul liber, aprinzând focuri pentru a vă încălzi.

[3] La Judecata Sa.

[4] Cel ce stă în căruță de heruvimi și în car de serafimi.

[5] Cetele îngerești.

[6] Demonice.

[7] Sfântul Dosoftei actualizează psalmii pentru contemporanii săi, descriind ceremonialul medieval.