Poemul al 18-lea. Din vol. Te iubesc nu se termină
Dacă și-a luat mașână
nu mai are nevoie de nimic,
decât de un copac.
Un copac cu flori,
care e altceva decât
un brad împodobit
cu amintiri.
Mașâna merge singură,
pe benzină,
dându-ți iluzia
că ai devenit
mai inteligent.
Dar de ce să devii
inteligent,
când pe netflix relațiile
sunt atât de complicate?!
De ce ți-ai mai exprima iubirea,
când calul cel negru,
dus de doi bărbați,
era de recuzită?
Adventiștii n-au suflet
nemuritor: așa spune
la doctrina lor.
Învârtirea în jurul pietrei
te arată musulman.
Iar dacă bei la cârciumă,
încă de dimineață,
ești un client fidea,
pentru că și pastele
tot cu furculița se mănâncă.
Mie îmi place enorm
invidia ta care te podidește
precum lacrimile:
pe nepusă masă.
Îmi place
că ai coerență,
că ești miop la adevăruri.
Îmi place să văd cum
se limpezește vinul în ochii tăi,
de parcă mai lucrează
cineva via de la câmp.
„Și-a înscenat totul!”,
zise Augustinus,
omul care mi-a început
un nou dosar de urmărire
a muștelor de pe fereastră.
Poetul, cu cât e mai abscons,
cu atât mai lejer
poate fi ridiculizat.
„Ce, astea sunt poeme?!”,
zise el, al lu’ Buturugă.
Cel a cărui nevastă
a suferit un șoc,
când ascendentul lui Venus
i-a căzut pe față.
Cititorii sunt refractari
până nu-i mitui cu ceva.
Dacă le dai cârnați cu muștar
încep toți să te aclame.
Că și arta e o afacere
de zile mari,
de zile ploioase,
de bani neanexați la CV.