Psalmul al 70-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Către Tine am nădejde,
Doamne, când sunt în primejdie!
Să nu-mi vină ispitire,
întru veci să duc rușine!
Ci Tu, cu a Ta dreptate
să mă scoți din răutate!

Și Te pleacă de m-ascultă,
să mă scoți din grijă multă!
Să-mi fii Domn și sprijinire,
stâncă dinspre năvălire
și reazim și năzuire
și să-mi fii și mântuire,
să mă scoți din mâna strâmbă,
să mă izbăvești de fugă!

Că Tu-mi ești, Doamne, răbdare,
Doamne, cu nădejde tare,
de la vârsta de pruncie
îmi ești reazim și tărie!
Din al maică-mii pântece
m-ai închegat și-Ți voi zice
cântare-n nepărăsire,
căci sunt multora uimire.

Că Tu mi-ești ajutor tare
și-mi vei umple de cântare
gura, de Te-oi lăuda-Te,
pentru slavă, bunătate,
pentru marea cuviință,
toată ziua cu credință!

Nu mă lăsa la bătrânețe,
pentru-a Ta mare blândețe!
Când tăria-mi va pieri,
mă rog, Doamne,-a mă feri
și de ceata cea nebună
care se pune-mpreună
de-mi străjuiesc bietul suflet
și mă grăiesc cu rău cuget,
ca s-alerge după mine,
zicând că-s aruncat de Tine:
„Bine că ne-a venit la mână,
veniți să-l prindem împreună,
să-l apucăm tâlhărește,
că nu-i Cel ce izbăvește!”.

Ci mă rog eu, Doamne Sfinte,
să le scurtezi din cuvinte
și să le dai război iute,
să-mi fii ajutor din frunte,
să le pui viforu-n față
și din spate să-i ia ceață!
Și să piară cu ocară,
să le meargă vestea-n țară!

Aceia ce mă vânează
și mă pârăsc să mă piardă,
cu rușine să se-mbrace
și să n-aibă ce mai face!
Pe cei ce-ncearcă să mă prindă,
răutatea să-i cuprindă!

Iară eu, fie-n ce vreme,
lângă Tine nu m-oi teme,
ci-Ți voi aduce cântare,
de când se ridică zare!
Și-n tot locul gura mea
adevăru-Ți va striga,
toată ziua nu va tăcea,
vorbind de mântuirea Ta,
căci cu scrisul n-am vârtute
să iau seama de oști multe.

Ci-Ți voi intra cu tăcere,
Doamne,-n sfânta Ta putere.
Că de ce-Ți voi ține minte,
de-adevărate cuvinte,
dintr-a Ta Sfântă Scriptură,
ce mi-a dat învățătură,
de la vârsta cea pruncească,
și de-acum să se vestească,
ci minunile Tale adese,
voi povesti, și semnele dese.

Și-n vârstă de căruntețe
și până la bătrânețe
să nu mă lași, Doamne Sfinte,
neluat de Tine-aminte,
până când voi putea spune
de brațul Tău, de minune,
peste neamuri să se-ntindă
și de veste toți să prindă.

Iar puterea Ta cea sfântă,
și dreptatea Ta cea multă,
Doamne, sunt până-n înalturi,
de se știe-n toate laturi,
c-ai făcut minune mare.
Cine-i ca Tine de tare
și să-Ți fie deopotrivă
în fire bună, milostivă?

Când în urgie Te-ai arătat
în necazuri grele m-ai lăsat.
Dar iarăși mi-ai dat viață,
când Te-ai întors cu dulceață
și m-ai scos din cea prăpastie
ce m-apucase cu năpaste,
ivindu-Te cu mărire,
de m-ai scos de la pieire.
Căci Te-ai întors cu plăcere
de mi-ai trimis mângâiere
și din groapa cea adâncă
m-ai scos și m-ai pus pe stâncă.

Pentru-aceea, Doamne Sfinte,
îmi voi aduce aminte
și-n mulțime Te voi lăuda,
printre neamuri, cu inima,
cu instrumente de cântare,
adevărul Tău cel mare,
și-n alăute cu strune
’Ți voi cânta cu viersuri bune.

Că Sfinția Ta ești Domnul
lui Israil și-a tot omul.
Se va bucura gura mea
și sufletul meu cu ea,
pentru-a Ta răscumpărare,
cântându-Ți dulce cântare.
Și limba-mi se va deprinde
toată ziua grăind pilde
despre-adevărul Tău cel sfânt.
Iar vrăjmașilor de pe pământ
să le pui ocara-n spate,
celor ce-mi fac nedreptate.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *