Psalmul al 72-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Cât de mult e Domnul cu bunătate
spre Israil, de nu stă departe
de cei cu inimă dreaptă,
care au conștiința curată!

Iar mie mi se mai strămutară
picioarele, de-alunecară.
Puțin de nu m-am smintit pe cale,
să cad jos, în pierzare.

Căci râvnii la cei fărădelege
și la cei răi, la care norocul merge,
încât la moarte nu se-ndurerează
și în boală lesne se-ntremează.

Și cu oamenii n-au osteneală,
să se trudească spre-agoniseală,
de-aceea, căci le prisosește
bogăția care-i semețește,

căci sunt îmbrăcați în strâmbătate,
cu vicleșug de păgânătate.
Le va ieși nedreptatea ca seul
pe care l-au adunat cu tot răul.

Se desfată și se dezmiardă
întru agonisire strâmbă și de pradă.
Cutează de grăiesc ce le place,
cu vicleșug să facă nepace.

Nedreptatea în sus răsunară,
să se-audă pretutindeni în țară.
Și-au pus în cer gurile, de cască,
și-și trag limba pe pământ să pască.

Pentru-aceea Îi va întoarce Domnul
către Sine pe ai Săi, pe tot omul.
Și zilele li s-or afla pline
când îi va lua Domnul cu Sine.

Și se-ntreabă unii despre Domnul:
„Oare ia seama și știe de tot omul?
Oare are Cel de Sus cunoștință
despre toate cele ce sunt în ființă?”.

Că acestora ce-s cu semeția,
pe care i-a-ntărit bogăția,
li se pare că va fi stătătoare,
să petreacă numa-n sărbătoare.

Ci eu, iarăși, am zis și voi zice:
„Oare îmi va fi ceva ferice
pentru că am inima-n dreptate
și mâinile-ntru nevinovăție spălate?”.

Toate ziua sunt cu răni pe spate.
Iar clevetitorii stau deoparte,
de dimineață, de la trezirea devreme,
și până seara, când vine somnul pe gene.

Dar eu le-am zis destule cuvinte,
și iar le voi zice, Doamne Sfinte.
Iar Tu, Doamne, Ți-ai dat jurământul
fiilor Tăi, să stea cât pământul.

Și de-acestea a cunoaște-mi pare
și mi-i trudă de-aș intra mai tare
în sfânta Ta, Doamne, sfințitoare,
să-nțeleg judecata Ta mare,

despre sfârșitul fiecăruia,
căci nu-i va fi pe voie nimănuia.
Și peste cei ce fac strâmbătate
vei lăsa să vină răutate.

Cu mândria lor îi vei împinge-n râpă
și li se va pustii casa în pripă.
Vor pieri cu totul și se vor stinge,
cu păcatele pe care și le-or strânge.

Când s-or deștepta din ce visează,
să nu vadă ce-au visat, cu minte trează!
Fața lor să o lepezi departe
Doamne, dintr-a Ta sfântă cetate!

Că-ntru mine inima mă arde
și căldura din rinichi îmi scade.
Batjocorit eram și aruncat afară,
dar ca un dobitoc Îți sunt, de povară.

Sunt cu Tine în tot ceasul,-ntotdeauna,
și Tu mă ții de dreaptă mâna
mea, cu sfatul Tău, că mi-ești povață,
ca să mă iei în slavă și-n har dulce de viață.

Căci eu alt lucru pe pământ nu voi cere:
numai dă-mi în ceruri să Te am avere!
Căci de-aceasta mi-este inima seacă,
iar trupul, sărmanul, ce să facă?

Tu-mi ești, Doamne, inimă și parte
și avere strânsă de departe.
Pe cei ce de Tine se depărtează,
îi vor aduce degrabă să-i piardă.

Tu vei pierde pe cel ce se-abate
de la Tine, Doamne, spre păcate.
Iar eu mă voi lipi de Tine,
căci Tu îmi ești, Doamne, nădejde spre bine.

Și voi ieși fără zăbavă
de-Ți voi mărturisi sfânta slavă,
iar fiica Sionului să vadă,
din poartă, mărirea Ta, cu laudă!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *