Psalmul al 73-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

De ce, Doamne, ne-ai alungat departe,
ne-ai părăsit și nu ne ții parte?
De la turma Ta Te-ai întors cu scârbă,
de-ai lăsat-o în mâhnire lungă.

Adu-Ți, Doamne, de turmă aminte,
ce Ți-ai agonisit-o mai-nainte,
de toiagul care moștenire Ți-e Ție,
pe care l-ai răscumpărat să-Ți fie-n vecie,
și de muntele pe care l-ai ales, Sionul,
de-ai locuit împreună cu omul.

Ridică-Ți mâna Ta cea sfântă
peste vrăjmașii care ne-nspăimântă
și vin cu vicleșug în sfânta Ta casă
să-i smulgă veșmântul de mătase.

Că se lăudară-n sărbătoare
să-i pună veșmânt de sac și plâns mare,
să o umple de steaguri, de semne,
să dărâme ca-n dumbravă lemne,
zăvoare să spargă cu securile,
să-i dezbrace aurul cu broderiile,
iar ușile cele aurite,
de ciocan, zac batjocorite.

Biserica Ta, Doamne, cea scumpă,
o aprinseră cu foc, să o rupă,
și Sălașul sfântului Tău nume
îl huliră păgânii în lume
și cu neamurile lor se-ndemnară
să-Ți oprească jertfele din țară.

Căci se sfătuiesc, Doamne Sfinte,
cu sfat rău, deșarte cuvinte:
„Să-i oprim de-acum, să nu mai cuteze
în țară pe Dumnezeu să-L serbeze,
nici să-i mai lăsăm să se îndemne,
să se mai ridice-ntru ei semne!
Profeți încă n-au să le vestească,
să poată de noi să se păzească”.

Dar până când, Doamne, pizmașul
va fi lăsat să-Ți strice Locașul?
Și sfântul Tău nume-l întărâtă
vrăjmașul cu gura cea urâtă.
De ce-Ți întorci mâna de la arme,
de nu-Ți lași dreapta să-i destrame?

Ci Tu, Doamne Sfinte și-mpărate,
dintr-a Ta bătrână bunătate,
Ți-ai pus izbânda în mijloc de lume,
de Ți se vestește sfântul nume!

Tu ai închegat marea-n vârtute,
când ai despărțit-o cu vânt iute,
de ai deschis oamenilor cale
și nu s-au udat prin a ei vale.

Tu ai zdrobit balaurii puhoi
în marea ce ai strâns-o ca-n cimpoi.
Chitului ce alerga să înghită,
i-ai zdrobit capul, ca să simtă,
și l-ai dat etiopienilor să-l mănânce,
să nu poată să se mai ridice.

Tu ai dat fântână cu apă aleasă
în pustie, din piatră vârtoasă.
Când Îți erau oștile însetate,
le-ai adăpat cu pârâu de lapte.

Ai secat apele Itamului șiroaie,
Tu ai rupt izvoare și pâraie
și Ți-ai trecut oamenii lesne,
căci le-a ajuns apa la glezne.

De la Tina ziua se luminează
și noaptea cu stele scânteiază.
Tu ai tocmit luna ce dă zare
și soarelui i-ai dat de răsare.

Tu i-ai dat pământului frumusețe,
de se-ntoarce vara-n tinerețe.
Primăvara de Tine-i făcută,
să rodească roua roadă multă.

Și să-Ți aduci aminte de-a Ta turmă,
vrăjmașul să nu-i umble pe urmă
și să-Ți facă numelui ocară
nebunii ce-s aproape de țară!
Nici să dai fiarelor voie
să-Ți intre în turma de oi, s-o sfâșie!

Sufletele cele ofilite
de Tine să nu fie părăsite,
nici să nu-Ți lași, Doamne, jurământul
ce l-ai făcut, să stea cât pământul!

Căci cetele cele-ntunecate
casa și-au umplut de strâmbătate.
Și să nu-i lași pe cei smeriți să le vină
rușine și mustrare și silă,
căci cei săraci Te vor vesti în lume
și-Ți vor slăvi cinstitul Tău nume!

Pentru-aceea, Doamne, Te ridică,
cu Judecată, să-Ți știe toți de frică,
și adu-Ți aminte de acea ocară
ce brodesc nebunii până-n seară!

Nu uita de glasul cel cu rugă
al săracilor Tăi, în vreme lungă,
când pe vrăjmașii Tăi cu limba semeață,
i-ai lăsat în sus de se-nalță!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *