Iubiții mei[1],
când Domnul ne-a vorbit despre aproapele [πλησίον] [Lc. 10, 29, BYZ] nostru, nu ne-a vorbit despre naționalitatea, nici despre sexul, nici despre pregătirea intelectuală a acestuia, ci despre o trăsătură interioară capitală a lui: mila față de oameni [Lc. 10, 37]. Pentru că cel care ne este aproape la bine și la rău este cel care are sentimente profund umane față de noi. E cel care ne respectă, ne admiră, ne ajută în mod dezinteresat. Și ne ajută ca să ieșim dintr-un necaz, dintr-o boală, dintr-o încurcătură a vieții, pentru că se gândește la bine nostru de acum, dar și la binele nostru veșnic. Și binele nostru veșnic este mântuirea noastră.
Așadar, cine vede cu adevărat oamenii, cine le dorește binele, e cel care îi ajută fundamental pe oameni. Îi ajută cu banii lui, cu munca lui, cu învățătura lui, cu timpul său, cu iubirea și înțelegerea față de ei, pentru că prin acestea toate se apropie de ei interior. Dar cine îi ignoră, cine îi disprețuiește în inima lui pe oameni, cine dorește să ia totul de la alții și să nu le dea nimic în schimb, acela este departele nostru, adică un străin față de noi, un vrăjmaș al nostru. Pentru că nu ne vrea binele, ci răul.
Diavol vine de la διάβολος [diavolos], un substantiv compus din prepoziția διά [dia], care înseamnă „prin”, și din verbul βάλλω [vallo], care înseamnă „eu arunc/ lepăd/ strâmb”[2]. Pentru că Îngerul a ajuns diavol tocmai prin lepădarea lui de Dumnezeu și prin strâmbarea voii sale celei firești. Căci nu a mai voit binele, care era firesc pentru el, ca și pentru noi toți, ci a voit cele contrare lui Dumnezeu.
De aceea, în limba greacă, διάβολος înseamnă clevetitor, bârfitor, defăimător, calomniator[3]. Pentru că el ne învață să Îl vorbim de rău pe Dumnezeu, să nu ne încredem în El, să Îi disprețuim cuvintele Sale cele sfinte și mântuitoare, dar și să ne certăm între noi, să ne mințim unii pe alții, să ne învățăm unii pe alții la a păcătui.
Căci atunci când diavolul a venit la Sfânta Eva [Εὕα], la maica noastră, a tuturor, el a întrebat-o: „Că[ci] de ce a zis Dumnezeu [ca] să nu mâncați din tot pomul [τί ὅτι εἶπεν ὁ Θεός οὐ μὴ φάγητε ἀπὸ παντὸς ξύλου] cel [care este] în Paradis [τοῦ ἐν τῷ Παρα- δείσῳ]?” [Fac. 3, 1, LXX]. A venit ca să o întrebe, să o chestioneze, pentru ca să o deruteze, pentru ca să o ducă pe o altă cale, pe calea depărtării de Dumnezeu. Căci, în aparență, el avea „o problemă teologică”, o necunoscută, dar, în fapt, el dorea să o învețe păcatul, să o învețe căderea lui din slava lui Dumnezeu.
Și Sfânta Eva îi spune adevărul: „Din rodul pomului Paradisului vom mânca [ἀπὸ καρποῦ ξύλου τοῦ Παραδείσου φαγόμεθα], dar din rodul pomului care este în mijlocul Paradisului a zis Dumnezeu [ἀπὸ δὲ καρποῦ τοῦ ξύλου ὅ ἐστιν ἐν μέσῳ τοῦ Παραδείσου εἶπεν ὁ Θεός]: «Nu veți mânca din acesta [οὐ φάγεσθε ἀπ᾽ αὐτοῦ] și nici nu aveți să vă atingeți de el [οὐδὲ μὴ ἅψησθε αὐτου], ca să nu muriți [ἵνα μὴ ἀποθάνητε]»” [Fac. 3, 2-3, LXX].
Pentru că porunca lui Dumnezeu era ascultarea de El și postirea. A nu mânca ceva anume, din porunca Domnului, înseamnă a posti, a asculta, a face voia Lui.
Iar când diavolul a auzit voia lui Dumnezeu pentru oameni, el a răstălmăcit-o, a falsificat-o, spunându-i Sfintei Eva un șir de minciuni: „Nu [cu] moarte veți muri [οὐ θανάτῳ ἀποθανεῖσθε], ci Dumnezeu a cunoscut că în care zi aveți să mâncați din el [ᾔδει γὰρ ὁ Θεὸς ὅτι ἐν ᾗ ἂν ἡμέρᾳ φάγητε ἀπ᾽ αὐτοῦ] se vor fi deschis [se vor deschide] ochii voștri [διανοιχθήσονται ὑμῶν οἱ ὀφθαλμοί] și veți fi ca dumnezeii [καὶ ἔσεσθε ὡς θεοὶ], cunoscând binele și răul [γινώσκοντες καλὸν καὶ πονηρόν]” [Fac. 3, 4-5, LXX].
Care sunt minciunile diavolului? I-a spus femeii că nu va muri dacă va păcătui, când el știa că păcatul înseamnă moarte și cădere de la Dumnezeu. El inventează lucruri despre Dumnezeu, ca și când ar fi știut el ce face și ce voiește Dumnezeu cu oamenii. Îi prezintă păcatul ca pe „o revelație dumnezeiască” și ca pe „o stare de îndumnezeire”, când păcatul e orbire și moarte sufletească și trupească. Îi spune că există mai mulți dumnezei, când el știa că este un singur Dumnezeu, Cel care a zidit întreaga făptură. Și îi prezintă starea omului de a cunoaște cu fapta deopotrivă binele și răul ca pe o stare „normală”, „firească” omului, când răul e nefiresc pentru om, pentru că e o cădere din bine, din voia lui Dumnezeu cu omul.
Și minciunile lui au făcut-o pe Sfânta Eva să privească lucrurile la suprafața lor și să mănânce din pomul oprit [Fac. 3, 6, LXX], călcând astfel porunca postului și voia lui Dumnezeu cu omul. Și prin călcarea voii lui Dumnezeu, ei, Protopărinții noștri, au păcătuit, după cum păcătuim și noi atunci când desconsiderăm poruncile Sale.
Căci, la prima vedere, nici noi nu vedem vreo legătură între post și voia lui Dumnezeu cu omul. Credem că postul se referă doar la ceea ce facem noi cu trupul nostru. Pentru că privim postul în sine și nu în relație cu Dumnezeu, adică îl vedem ca pe o dietă, ca pe o cură de slăbire, fără accente religioase.
Însă postul Bisericii e voia lui Dumnezeu cu omul și el înseamnă ascultare față de Dumnezeu. Când vine vremea postirii, ca astăzi, omul credincios nu doar nu mănâncă de dulce, ci el postește pentru că asta e voia lui Dumnezeu cu el. Postește cu frică de Dumnezeu și cu ascultare față de El. Pentru că posturile Bisericii nu sunt opționale, ci sunt voia lui Dumnezeu cu noi, care este spre binele nostru, spre mântuirea noastră. Căci El dorește ca noi să fim sănătoși atât la suflet, cât și la trup, și sănătatea ține de înfrânare, de tăierea voii personale, de răbdare, de înduhovnicirea noastră.
Postul ne învață că adevărata stăpânire de sine se capătă prin ascultarea de Dumnezeu și nu prin viața la întâmplare. Căci atunci când postești, te depărtezi de cele care îți plac, de cele care sunt în surplus, de cele care te răspândesc interior, pentru a te coborî în sine cu pocăință și cu vedere reală de sine.
Fiindcă ajungem să cerem mila lui Dumnezeu cu înfrigurare, cu mare dorință, ca pe nevoia noastră cea mai mare, când vedem mulțimea păcatelor noastre. Când ne vedem păcătoși cu adevărat, atunci și cerem mila lui Dumnezeu din toată inima. Și cine cere mila Lui cu toată inima sa, acela o și primește, iar dacă o primește, învață cât de importantă este ea în viața oamenilor. Pentru că mila Lui ne învață și pe noi să avem milă, adică să avem împăcare reală cu Dumnezeu.
Căci atunci când Domnul l-a întrebat despre aproapele, despre cine este aproapele din istorisirea Sa [Lc. 10, 36], acela „a zis: «Cel care a făcut milă cu el». Atunci Iisus i-a zis lui: «Mergi și fă [și] tu asemenea!»” [Lc. 10, 37, BYZ].
Dar ca să faci milă cu altul, ca să fii milos cu adevărat, trebuie să te umpli mai întâi de mila lui Dumnezeu. Pentru că mila Lui este slava Lui cea veșnică.
Așadar, Dumnezeu nu ne învață aici „să părem” milostivi sau să fim milostivi după standarde umane, limitate, ci să fim milostivi ca El! Să fim milostivi după cum ne învață slava Lui coborâtă în noi, care e mila Lui față de noi. Și ca să fii milostiv și iubitor ca Dumnezeu trebuie să te lași luminat de El în fiecare situație de interrelaționare cu oamenii. Căci oamenii nu au nevoie de sentimente trucate și nici de evenimente nefirești, ci de manifestări firești de ajutor și de simpatie. Dar ca să fii firesc, să fii normal, să ai sentimente și gesturi profund umane trebuie să te înduhovnicești. Pentru că omul real e omul înduhovnicit, fiindcă așa l-a făcut Dumnezeu pe om: ca pe o făptură rațională și frumoasă, care era plină de slava Lui, de curăție și de sfințenie.
Și omul, cel creat de Dumnezeu, atunci când a păcătuit, a căzut din slava lui Dumnezeu și din frumusețea dumnezeiască în care fusese creat, și și-a văzut goliciunea interioară. Pentru că atunci când ambii Protopărinți au păcătuit, ei nu au devenit „dumnezei”, ci oameni păcătoși. Oameni căzuți din slava Lui. Pentru că „le-au fost deschiși [li s-au deschis] ochii amândurora [διηνοίχθησαν οἱ ὀφθαλμοὶ τῶν δύο] și au cunoscut că erau goi [καὶ ἔγνωσαν ὅτι γυμνοὶ ἦσαν]” [Fac. 3, 7, LXX].
Însă ei fuseseră goi trupește și până atunci, dar nu și goi sufletește! Pentru că atâta timp cât erau în slava lui Dumnezeu, ei nu se rușinau că erau goi trupește, că erau dezbrăcați. Dar când păcatul i-a făcut să se vadă goi pe dinăuntru, ei au început să se rușineze și de goliciunea lor trupească. Însă problema nu era goliciunea lor trupească, nu era exteriorul lor, ci interiorul lor. Pentru că ei păcătuiseră înăuntru, în sufletul lor și acolo se depărtaseră de voia lui Dumnezeu.
Iar noi păcătuim tot înăuntru, tot în sufletul nostru! Și chiar dacă nimeni nu vede păcatul nostru, noi știm că am păcătuit, pentru că ne-am schimbat spre rău datorită lui. Pentru că niciun păcat nu ne duce spre bine, ci spre tot mai rău. După cum pocăința și mărturisirea păcatelor noastre nu ne duce spre rău, ci spre tot mai bine, pentru că înțelegem tot mai mult și mai mult nevoia de iertarea lui Dumnezeu.
Mila Lui e viața noastră duhovnicească. Și mila Lui ne învață și pe noi să fim plini de milă. Și mila vede adâncul omului, vede nevoile sale rele [Lc. 10, 33] și se apropie de el în mod real și îl ajută [Lc. 10, 34]. Căci mulți, astăzi, n-au nevoie de bani și de haine de la noi, dar au nevoie să le arătăm respect, să le arătăm prietenie, să îi sfătuim în mod real, să fim cinstiți cu ei. Nevoia de prietenie reală e o nevoie imensă în societatea noastră. Pentru că oamenii se închid interior în casele lor, se închid în familiile lor și nu mai comunică cu alții din cauza a diverse frici: frica de a nu fi înțeleși greșit, frica de a nu suferi, frica de a nu fi etichetați în chip și fel. Iar dacă le câștigi încrederea și îi ajuți în mod real fiindu-le prieten, atunci ești aproapele lor oricât de departe ai sta de ei. Pentru că ei au nevoie de oameni care să îi înțeleagă și să îi îndrume în mod real. Au nevoie de sinceritate și de iubire.
Căci, în fapt, aproapele nostru este omul lui Dumnezeu, este omul care dorește binele pentru toți. Aproapele nostru e omul prin lucrează Dumnezeu, e omul prin care ne îndrumă spre calea Lui. Pe când cel care ne corupe interior, care ne minte, care ne înșală încrederea, e omul care ne stă împotrivă, pentru că I se împotrivește zilnic lui Dumnezeu.
Noi îl avem pe Satana de la Σατανᾶς [Satanas], care înseamnă Potrivnicul sau Dușmanul[4]. Căci cel care I se împotrivește lui Dumnezeu, ca unul căzut din slava Lui, acela stă și împotriva noastră, împotriva mântuirii noastre. Iar el ne minte, pentru că e dușmanul Lui și al nostru, și ne minte, pentru că nu ne dorește binele niciodată.
De aceea, a nu sta de vorbă cu gândurile drăcești în mintea noastră înseamnă a nu lua aminte la ce ne spun potrivnicii noștri. Căci, desconsiderându-le minciunile, noi îi facem de rușine pe demoni, alegând voia lui Dumnezeu întotdeauna. Și voia lui Dumnezeu e aceea ca întotdeauna să fim plini de rugăciune și de pocăință, dar și de atenție și de iubire față de oameni. Pentru că El dorește ca noi să ne mântuim, dar și aproapele nostru, care e orice om de pe fața pământului.
Vă doresc post cu pace și cu bucurie dumnezeiască, mărturisire continuă înaintea Domnului și unire mistică cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre, cu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, cu Cel care ne întărește și ne luminează și ne sfințește pe noi prin toate poruncile Sale față de noi! Amin.
[1] Începută la 7. 25, în zi de miercuri, pe 11 noiembrie 2020. Cer înnorat, 7 grade, vânt de 3 km/ h.
[2] Friberg Greek Lexicon 6. 164 și 4.473, în BW 10 și https://en.wiktionary.org/wiki/διάβολος.
[3] Friberg Greek Lexicon 6. 183, în BW 10.
[4] Friberg Greek Lexicon 24. 282, în BW 10.