Praedicationes (vol. 16)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Toți Sfinții, iubiții mei, revarsă în noi harul lui Dumnezeu într-un mod personalizat, adică trecut prin ființa lor. Și, dându-ne nouă harul lui Dumnezeu, pe care îl au de la El, ei ne dăruie și modul în care îl simt ei, Sfinții Lui. Cu atât mai mult Maica lui Dumnezeu ne dăruie nouă harul lui Dumnezeu într-un mod personalizat, trecut prin ființa ei, ca să simțim, în revărsarea de har dăruită nouă, și iubirea ei și curăția ei și sfințenia ei și grija ei față de noi (p. 8).

Așadar, iubiții mei, avem un rugător în cer pentru noi, care este dintre noi, din neamul nostru românesc, și el ne dorește tot binele! Și Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, alături de toți Sfinții români știuți și neștiuți de către noi, se roagă pentru luminarea și mântuirea noastră! Iar evlavia noastră față de ei este spre folosul nostru veșnic, pentru că ei ne ajută prin rugăciunile lor cele pline de iubire față de noi (p. 17).

Și mă uit mereu la tineri și la tinere, la acești oameni frumoși, care arată bine, și care sunt ca niște flori înflorite, care se cred netrecătoare pe acest pământ. Se uită mereu în oglindă, se aranjează, sunt conștienți de tinerețea și de frumusețea lor, dar fac abstracție de ziua de mâine. Însă tinerețea care se crede nemuritoare, care face abstracție de ziua de mâine, e o tinerețe mahmură. E o tinerețe care nu s-a trezit, care nu și-a dat încă seama de cât de evanescentă e viața noastră. Pentru că viața noastră e pentru a ne împodobi duhovnicește, pentru a ne curăți interior și nu pentru a salva aparențele. Tinerii trebuie să fie bătrâni la minte, să fie înțelepți! Iar bătrânii trebuie să fie supli la minte, cu entuziasm tineresc! Căci tinerețea trebuie să trăiască cu Dumnezeu, iar bătrânețea să se împlinească numai în El (p. 74-75).

Și dacă cunoști, din tine însuți, prezența și lucrarea Duhului Sfânt, adică a slavei Dumnezeului nostru treimic, care coboară de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt în viața celor credincioși, atunci o poți vedea și în viața și în cuvintele altora. Pentru că Duhul Sfânt ne luminează spre a înțelege lucrarea Sa din noi și din confrații noștri întru credință, după cum ne luminează cu privire la falsa spiritualitate a celorlalți. Pentru că de la El știm să deosebim experiențele bune de cele rele, înșelătoare (p. 79).

Tot în a 3-a rugăciune a Vecerniei, vorbindu-se despre relația Fiului cu Duhul Sfânt, ni se spune că Duhul Cel bun este al Fiului. Și aceasta, pentru că Duhul Sfânt, „Care din Tatăl purcede” [In. 15, 26, BYZ], Se odihnește în Fiul și conlucrează cu Fiul și cu Tatăl întru toate (p. 85).

Căci, la Cincizecime, limbile Sfinților Apostoli „au fost înțelepțite pentru slava cunoașterii de Dumnezeu”. Dar și la Cincizecimea personală, la Botez, noi am fost luminați de slava Lui și umpluți de har, pentru ca să fim propovăduitorii voii lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu acest lucru cere de la noi: ca să fim învățători ai bunei credințe și ai evlaviei celei dumnezeiești pentru toți cei care doresc să Îl cunoască pe Dumnezeu și să Îi slujească Lui împreună cu noi (p. 88).

Fiecare Sfânt are povestea lui de viață, are traseul său unic, are propriul său drum cu Dumnezeu prin care s-a mântuit. Cine l-a ajutat, cine l-a format, cine l-a ispitit, cine l-a cinstit, ce a citit, cum s-a rugat, cum a trăit și a adormit: sunt detalii pe care le vom afla citind viețile lor. Iar eu, pe fiecare zi, aflu noi și noi detalii din viețile Sfinților și viața mea se îmbogățește enorm. Fără ei, fără Îngerii, Sfinții, geniile și marii oameni ai istoriei, viața mea ar fi fost foarte săracă în idei, sentimente și înțelegeri existențiale (p. 93).

Pântece, în limba greacă, este κοιλία [chilia]. Pentru că chilia monahală sau camera noastră de rugăciune și de studiu este pântecele care ne ferește de toate cele rele. Dacă stăm în pântecele liniștirii de patimi și ne nevoim duhovnicește și ne rugăm Domnului, atunci ne umplem de vederi și de înțelegeri și de simțiri dumnezeiești (p. 97).

Dacă Sfinții lui Dumnezeu îngăduie ca Sfintele lor Moaște să fie păstrate de eterodocși e pentru că Dumnezeu îi dorește pe toți în Biserica Lui (p. 106).

Sfinții unui popor vorbesc în mod fundamental despre acel popor. Iar Sfinții români, canonizați sau nu de către Biserică, sunt jurnalele autentice ale poporului nostru (p. 111).

Și mulți nu mai cred și nu mai vin la Biserică tocmai pentru aceste neliniști păcătoase pe care le au. Pentru că ei cred că trebuie să muncească, trebuie să strângă, pentru că nu au. Dar nu au sau cred că nu au ceea ce le trebuie, pentru că nu și-au început viața cu Dumnezeu. Pentru că nu Îl caută pe El, ci doar lucrurile acestei vieți. Însă tot ceea ce avem, avem de la Dumnezeu. Iar sufletul nostru e mai mult decât toată hrana, pe când trupul nostru e mai mult decât toată îmbrăcămintea. Căci viața noastră e marele dar al lui Dumnezeu pentru noi, ca noi să ne bucurăm și să ne veselim întru El. Să ne împlinim în El. Dar când noi, din viața noastră, care e timpul bucuriei noastre cu Dumnezeu, facem un timp al neliniștii, al anxietății, înseamnă că ne pierdem pacea interioară în mod prostesc. Căci nu e o prostie, ca, în loc să ne bucurăm și să ne veselim cu Dumnezeu, noi să stăm toată ziua în neliniști păcătoase, în frici puerile? La ce ne folosesc fricile, dacă împlinirea noastră și tot lucrul cel bun vin de la Dumnezeu? De aceea, dacă trăim cu grija mântuirii, cu grija cea bună, cu grija de a-I sluji lui Dumnezeu, noi trăim dreptatea lui Dumnezeu, trăim în Împărăția Lui, pentru că suntem plini de slava cea veșnică a Împărăției Sale (p. 120-121).

De aceea, iubiții mei, nu putem să cunoaștem teologia Bisericii dacă nu o studiem pe baza surselor Tradiției Bisericii. Pentru că fiecare afirmație teologică adevărată are un autor și o istorie a receptării ei în Biserică. Cei care se ocupă cu teologia cunosc că studiul teologic e plin de rigoare și de atenție. Cărțile Bisericii, în sinea lor, sunt creații profunde și pline de meticulozitate. Iar pentru a le înțelege într-un anumit grad e nevoie de multă răbdare, atenție, specializare, înțelepciune, luminare de la Dumnezeu (p. 128).

Dar, lui Iliu, „corbii îi aduceau lui pâini de dimineață [οἱ κόρακες ἔφερον αὐτῷ ἄρτους τὸ πρωὶ] și cărnuri seara [καὶ κρέα τὸ δείλης] și din pârâu bea apă [καὶ ἐκ τοῦ χειμάρρου ἔπινεν ὕδωρ]” [I Împ. 17, 6, LXX]. Și ziua liturgică ne-o începem și noi cu pâini și o terminăm cu cărnuri. O începem cu prescurile de la Dumnezeiasca Liturghie, pentru ca din ele să scoatem Trupul Domnului, care este hrana noastră cea tare, cărnurile noastre cele duhovnicești. Pentru că și viața ne-o începem cu lucruri ușoare și ne ridicăm spre cele care sunt tot mai grele. Și creștem în curăție și în sfințenie pe ficare zi, pentru că bem din Potirul Bisericii și ne umplem de harul lui Dumnezeu (p. 136).

Binele e teologic. Pe cât păcătuim, pe atât avem mai puține idei bune. Și ideile bune se înmulțesc în noi pe măsura la cât de mult ne înrădăcinăm în săvârșirea binelui lui Dumnezeu. Și dacă suntem cu Dumnezeu, noi stăm în bine, în viața bună, duhovnicească, în cea plină de sănătatea lui Dumnezeu. Avem nevoie de oameni care să muncească în România și să creadă în viitorul ei. Avem nevoie de români care să trăiască și să simtă românește, care să fie oameni ai credinței și ai valorilor fundamentale. Pentru că viitorul României e viața cu Dumnezeu. Amin!  (p. 151).

Manipularea e dictatorială. E uniformizare. Pentru că unii vor să decidă în locul tău. Să te anuleze ca voce, ca experiență, ca existență. De mai multe ori în cei 13 ani de online am intrat în conflict nedorit cu diverși manipulatori. Cu oameni cu interese „mari”, perfide. În online se aud vocile, dar nu se văd persoanele. Persoanele se manifestă cu totul în viața reală. Când e să scrie împotriva ta, ei sunt numai voce, numai cuvinte. Te „anulează” prin cuvinte și printre cuvinte. Dar în online spun una, iar în viața reală fac altceva împotriva ta. Pentru că se pun de acord să nu mai vorbească cu tine și despre tine, să nu te mai invite, să nu te mai „vadă”, să nu mai „exiști” pentru ei (p. 153).

Luminarea sau iluminarea noastră, care înseamnă prima noastră vedere extatică a slavei lui Dumnezeu, e Taborul nostru personal! Fiecare dintre noi trebuie să urcăm pe Taborul vederii lui Dumnezeu prin curățirea noastră de patimi. Și cine urcă în mod real pe acest munte al curățirii, acela vede pe Dumnezeu în slava Lui. Și de aici, de la prima vedere extatică din viața noastră, începe relația noastră reală, conștientă, vie cu Dumnezeu sau viața noastră duhovnicească conștientă (p. 163).

Nu poți să vezi altfel slava Lui decât extatic, decât dumnezeiește. Pentru că vezi nu ceva creat, ci ceva necreat și care izvorăște veșnic din ființa lui Dumnezeu. Vezi în extaz, în vedenie, slava Lui, slava Lui cea veșnică, care e necreată. Și când vezi slava Lui cu sufletul tău curățit de patimi, atunci te umpli de slava Lui, care te îndumnezeiește, care te transfigurează în umanitatea ta (p. 166).

Toată creația lui Dumnezeu e o imensă bibliotecă de informații. De rațiuni sfinte, dumnezeiești. Iar dacă te apropii de ele cu evlavie, atunci toate ființele și lucrurile lui Dumnezeu te umplu de o frumusețe și de o înțelepciune nemărginite. Dar dacă te apropii pătimaș de oameni, de animale, de lucruri, de tot ceea ce există, împătimirea de ele te va omorî interior. Și moartea sufletească te face un abandonat în ocean, în acest ocean imens de semnificații, pe care nu le mai poți înțelege și care te strivesc (p. 182-183).

Omul nu moare când moare, ci moare când păcătuiește. Până când sufletul se desparte de trup, până la moartea ce transformă trupul lui în cadavru, omul moare de mii de ori sufletește. Pentru că orice păcat ne omoară sufletește. Și noi ne învățăm cu moartea de mici, pentru că ne învățăm cu păcatul. Tocmai de aceea, rămânerea în păcat sau considerarea păcatului nostru drept „viață”, drept „viața noastră”, înseamnă moarte sufletească. Înseamnă a trăi o existență plină de Iad. Căci cu aceste păcate nespovedite, cu aceste păcate neiertate de Dumnezeu, noi suntem niște morți în pământul celor vii (p. 183).

Întâlnirea cu Sfinții pomeniți într-un an liturgic și retrăirea marilor praznice ale Bisericii nu sunt o repetiție sterilă, ci o tot mai mare coborâre în relația noastră cu Dumnezeu, cu Îngerii și cu Sfinții Lui. Căci și întâlnirile de suflet dintre noi nu sunt pierderi de timp, ci o tot mai mare înțelegere reciprocă și o bucurie tainică, din care ne hrănim și care ne întărește în slujirea și în viața noastră (p. 201).

Dumnezeu, în fiecare an, ne spune noi și noi lucruri. Folositoare pentru noi și pentru mulți alții. Iar gradul nostru de luciditate cotidiană se vede din cât înțelegem și din ce schimbări operăm în viața noastră (p. 207).

Putem să fim exemple frumoase pentru alții! Putem să fim confrați de suferință și de dialog și de întrajutorare! Putem să facem un nespus bine pentru mulți oameni și aceasta doar prin faptul că ne facem treaba așa cum trebuie. Pentru că mulți lucrează la repezeală, în bășcălie sau numai pentru bani. Dar dacă lucrăm cu conștiință, cu rugăciune, dăruindu-ne pentru ceilalți, atunci lucrul nostru vorbește conștiinței oamenilor (p. 233).

Însă Dumnezeiasca Preoție, în viața unui Preot, este pe fiecare zi o minune. De când m-am preoțit și până azi, Dumnezeiasca Preoție este pentru mine o incomprehensibilă minune. O nesfârșită înlănțuire de minuni dumnezeiești. Pentru că trăiesc un pelerinaj sfânt, unul interior, cu totul împlinitor, în care pe fiecare zi învăț și trăiesc lucruri noi, minunate, atâta timp cât slava lui Dumnezeu mă pătrunde și mă învață cele ale Sale (p. 236).

Vorbele mărturisirii ies din viața noastră cu Dumnezeu! Eu pot să afirm multe lucruri despre experiența mea religioasă, pentru că nu mă bazez pe cărți, pe ce a spus unul sau altul, ci pe viața mea cu Dumnezeu. De aceea, când avem de-a face cu convertiți reali, cu oameni care L-au găsit pe Dumnezeu și toată viața lor e o asceză continuă, mărturisitoare a lui Dumnezeu, avem de-a face cu minuni vii, cu tezaure teologice inestimabile. Pentru că fiecare este un unicat, deși cu toții mărturisesc aceeași relație și experiență vie cu Dumnezeu. […]

Dacă aducem tinerii în mari conferințe și adunări publice, dacă îi aducem pe bătrâni și pe tineri și pe adulți în manifestări ortodoxe ample nu înseamnă că toți aceștia au o relație reală cu Dumnezeu. Și nu trebuie să ne bazăm pe numărul celor care vin la Biserică! Pentru că realii credincioși ai Bisericii sunt cei care au o reală relație cu Dumnezeu și fac lucruri punctuale în Biserica lui Dumnezeu (p. 246).

Viața bisericească e împlinire sfântă, dumnezeiască, și nu trebuie să o ratați (p. 260).

Și pentru că am vorbit de minunile Sfântului Dumitru Teologul în viața noastră, prin care ne-a ajutat și ne-a întărit dumnezeiește, vă voi mărturisi una dintre ele. Doream să-mi încep munca teologică în mod sistematic și nu știam spre ce direcție. Începusem să lucrez la editarea operei Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și, în același timp, începusem să scriu, în mod contemplativ, despre cărțile Scripturii. E vorba despre anii de facultate. N-avem surse teologice la îndemână, n-avem oameni de calibru teologic care să mă ajute, ci doar câțiva prieteni entuziaști, care au ținut loc de toate. Și, în ciuda lipsei de sprijin real în munca de cercetare teologică, și fără să am vreo perspectivă clară asupra a ceea ce am de făcut, într-o zi minunată, rugându-mă Dumnezeiescului Dumitru, astăzi pomenit, am primit în dar de la el…traseul teologic fundamental al vieții mele. Adică ideea de a scrie Teologia Dogmatică Ortodoxă la care lucrez, pentru că ea mă va împlini interior. Lucru care s-a petrecut în 2004- 2005 (p. 262-263).

În LXX, ni se spune că „Domnul Dumnezeu a sădit Paradisul în Edem [ἐφύτευσεν Κύριος ὁ Θεὸς Παράδεισον ἐν Εδεμ], către răsărituri [κατὰ ἀνατολὰς], și acolo l-a pus pe omul pe care l-a zidit [καὶ ἔθετο ἐκεῖ τὸν ἄνθρωπον ὃν ἔπλασεν]” [Fac. 2, 8, LXX], pe Sfântul Protopărinte Adam. L-a pus în Grădina Edemului. Iar Εδεμ înseamnă „roditoare” sau „bine udată”. Așa că o viață de Edem, e o viață roditoare, e o viață bine udată de slava lui Dumnezeu, e o viață de sfințenie. […] Însă Domnul nu vorbește despre Paradis în Lc. 16, 22, BYZ, ci folosește sintagma „întru sânul lui Avraam [εἰς τὸν κόλπον Ἀβραάμ]”. Al Sfântului Patriarh Avraam. În In. 1, 18, BYZ, Domnul folosește din nou εἰς τὸν κόλπον, dar în sintagma: „εἰς τὸν κόλπον τοῦ Πατρός [întru sânul Tatălui]”. Pentru ca să spună că El, Fiul, este întru sânul Tatălui. Și a fi „εἰς τὸν κόλπον [întru sânul]” arată deoființimea și intimitatea lui Lazaros cu Avraam și a Fiului cu Tatăl. Pentru că cei doi credincioși sunt în comuniune, sunt împreună în slava lui Dumnezeu cea veșnică, după cum Fiul și Tatăl sunt deoființă și comunionali, fiind împreună din veci și pentru veci, dimpreună cu Sfântul Duh (p. 311).

Frumusețea Catedralei teologice nu stă în exteriorul ei, ci în interiorul ei. Iar când oameni ai lui Dumnezeu vor începe să dea atenție Catedralei TPA, când o vor studia și aprofunda cu minte clară, duhovnicească și cu inimă spălată teologic, îmi vor da dreptate: frumusețea ei stă înăuntru, în conținutul celor scrise. Pentru că această Catedrală se zidește zilnic împreună cu Dumnezeu și pentru Dumnezeu […] Greutatea muncii și ispitele de tot felul sunt eclipsate de bucuria și de împlinirea dumnezeiască pe care le aduc înțelegerile teologice și duhovnicești. Pentru că aceste înțelegeri sfinte sunt frumusețea de taină a Catedralei (p. 370, 372).

Oamenii se iau la întrecere și se calcă în picioare când vine vorba de pomeni și de petreceri gratuite, când vine vorba de mâncare, băutură și distracție, când e să piardă timpul și să nu învețe nimic folositor pentru viața lor, dar nu se înghesuie și la petrecerile duhovnicești și teologice ale Bisericii. Nu se înghesuie la Slujbe, la predici, la conferințe, la campanii de întrajutorare, la împărtășirea cu Domnul și Dumnezeul nostru, la schimbarea continuă a vieții lor. Și asta pentru că își valorizează foarte mult trupul, au grijă de el și îl răsfață, dar sufletul și-l țin ca pe un loc viran, plin de murdărie, de mașini fărâmate și de ierburi. Pentru că trupul e idolul lor și se cred niște ființe fără suflet (p. 387).

Dumnezeu ne umple de pacea Lui cea veșnică aici, pe pământ, și nimeni nu ne mai poate tulbura în adâncul ființei noastre. Putem avea mari dureri, mari tristeți, mari dezamăgiri, mari pierderi în familie și în viață, dar, dacă suntem plini de pacea Lui, de pacea Lui cea veșnică, noi suntem în adâncul nostru un ocean de liniște și de veselie tainică (p. 426).

Slava Lui în noi e ca lumina electrică: o avem în tot sufletul și în trupul nostru. Dar când aprindem rugăciunea în noi, când începe în noi să ne mistuie dorul după fapta cea bună și după sfințenia lui Dumnezeu, atunci aprindem becul în noi și ne umplem de lumina Lui. Până nu ne facem rugăciune, până nu ne facem inimi vii pentru Dumnezeu, nu știm că avem energia Lui în noi (p. 427).

Și când cineva pleacă dintre noi, întrerupe dialogul fizic cu noi, dar nu și pe cel duhovnicesc. Pentru că noi vorbim în rugăciune cu cei adormiți ai noștri. Ne rugăm lui Dumnezeu pentru ei și ne umplem de pacea Lui și noi, și ei. Căci dacă noi, cei care ne rugăm pentru iertarea lor, ne umplem de pace, atunci și ei se umplu de pacea Lui și de iubirea noastră pentru ei (p. 428).

El ne vorbește neclar, ascuns, abisal, dar cuceritor în Scriptură și în Sfinții Lui și în creația Lui pentru ca noi să ne smerim mintea și inima, pentru ca noi să ne venim în fire, pentru ca noi să ne pocăim și, pocăindu-ne, să vedem cu ochi duhovnicești, clari, prezența Lui în Scriptură, în Biserică, în Sfinții Lui, în întreaga Lui creație. Dumnezeu nu ne dă mură în gură, pentru ca noi să ne nevoim pentru adevăr. Pentru adevărul mântuirii noastre. Căci noi trebuie să citim teologie, multă teologie, tocmai pentru ca să ne lămurim interior, pentru ca să ne umplem de adevărul lui Dumnezeu. Și dacă ne umplem de adevăr, atunci ne umplem și de slava Lui, cea care ne lămurește adevărul, cea care ne dă să vedem adevărul cu adevărat (p. 433).

Cu oamenii nu putem vorbi tot timpul, dar cu Dumnezeu putem. Și în dialogul nostru cu El, noi putem vorbi despre noi înșine și despre toți oamenii, despre nevoile tuturor. De aceea comuniunea se ține cu împărtășirea cu Domnul și cu rugăciune, cu mărturisirea păcatelor și cu eleganță interioară (p. 443).

La o adică e bine să dăm mâncare, băutură, îmbrăcăminte, casă, loc de muncă oamenilor și dacă credem și dacă nu credem în Dumnezeu sau în mântuirea oamenilor. Dar binele real pentru om e când îi dai pâine, dar și har, când îi dai bani, dar și iubire, când îi dai casă, dar și prietenie reală. Pentru că oamenii nu sunt doar trupuri, ci sufletele lor au nevoi mult mai reale și mai complexe decât trupurile lor (p. 447).

Numai un Dumnezeu care este iubire și comuniune din veci și pentru veci poate porunci iubirea și comuniunea drept mod de a fi pentru oameni. Fiindcă El ne poruncește ceea ce este El, ne poruncește modul Lui de a fi, dorind ca și noi să fim ca El (p. 490).

Varlaam a susținut în mod eretic că lumina văzută de Sfinții Apostoli pe Tabor „a fost sensibilă și văzută prin aer”. Pe când Sfântul Grigorios [Palamas] i-a replicat, pe mărturia Sfinților, că ei au văzut slava lui Dumnezeu cea necreată în mod extatic, adică în vedere dumnezeiască. Și pentru că slava Lui e necreată, ea „nu se vede cu ochii [fizici] și cu mintea naturală, ci cu o putere mai presus de acestea, cu puterea Duhului Sfânt”. Pentru că noi nu putem vedea ființa lui Dumnezeu, ci numai slava Lui cea necreată și veșnică. Iar slava Lui o vedem pe măsura sfințeniei noastre și nu pe măsura ei (p. 501).

Mamele însărcinate sunt palatele copiilor lor, care sunt activi din prima clipă a vieții lor. Ele sunt purtătoare de viață, de viața ca dar de la Dumnezeu (p. 511).

Eu sunt consternat de fiecare dată când neștiința sau ideologia sau perversitatea sau interesele meschine vorbesc prin gura teologilor în defavoarea adevărului lui Dumnezeu. Sunt mâhnit profund când este negată sistematic istoria Bisericii, când sursele Tradiției sunt falsificate, când Sfinților lui Dumnezeu li se găsesc noduri în papură imaginare în loc să fie slăviți cu toată inima de către teologi. Apologia și criticismul au fost două metode de apărare ale credinței la care au apelat Sfinții Bisericii,  apologia împotriva persecutorilor și criticismul împotriva ereticilor, iar acum ele au început „să funcționeze” împotriva Sfinților. Pentru că tot mai mulți „teologi” fac astăzi apologia ereticilor și îi critică pe Sfinți. Există demersuri „teologice” de „spălare” a ereticilor în paralel cu demersuri de subminare a autorității Sfinților în Biserică. La care își aduc contribuția nefastă și teologi ortodocși români, dar și de pretutindeni din lume. Și aceasta se petrece, în mod evident, pentru că primează altceva în viața lor și nu dreapta credință a Bisericii (p. 547).

Din Sfântul Ilie [Văzătorul de Dumnezeu] se revărsa slava lui Dumnezeu așa după cum dogorește soarele la amiază și nu trebuia să îți dea nicio explicație. Pentru că înțelegeai în mod practic ce e harul: e bucuria și veselia sfântă ce te inundau în preajma lui. Confesiunile sale mistice erau pline de detalii vizuale, trăite de el în slava lui Dumnezeu, dar în spatele fiecărei imagini este un adânc de taină. Pentru că un anumit lucru văzut de el în slava lui Dumnezeu, în mod extatic, nu are corespondență terestră, ci e o realitate din Împărăția lui Dumnezeu (p. 551).

Dacă nu avem luminări de la Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu ne introduce în Scriptură prin slava Lui, dacă nu ne-o deschide duhovnicește sufletului nostru, ea e o taină desăvârșită și nevăzut este pentru noi Cel care ne-a dat-o în Biserica Lui (p. 556).

A face din Scriptură sau din Părinți niște texte postmoderne înseamnă a ne bate joc de ele, a le desființa. Dar dacă le traducem așa cum sunt ele, cu erorile, cu redundanțele, cu exprimările greoaie și pline de profeții și de taine, le lăsăm ca pâine adevărată celor care le mănâncă duhovnicește (p. 560).

Scripturile, înțelegerea Scripturilor, e prima împărtășire cu Domnul. Fapt pentru care Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie începe cu citirea din Apostol și din Evanghelie, cu tălmăcirea Scripturii, ca luminare și aprindere a noastră pentru unirea intimă, euharistică, cu Domnul slavei (p. 569-570).

Duhul Sfânt e Unul din Treime și nu „a treia persoană a Treimii”, după cum în mod eretic mărturisesc unii. Pentru că Duhul Sfânt este fără de început, împreună-veșnic, egal și deoființă cu Tatăl și cu Fiul. Și dacă persoanele Treimii sunt împreună-veșnice și fără de început, de aceea nu Îl putem numără pe Tatăl ca „prima”, pe Fiul ca „a doua” și pe Duhul Sfânt ca „a treia persoană” a Treimii, pentru că nu există un interval temporal între Ele. Dacă introducem timpul în Treime ne întoarcem la mitologie, pentru că numai acolo timpul era „veșnic” ca și dumnezeii păgâni (p. 560).

Iar Sfinții sunt știuți și neștiuți, canonizați și necanonizați de vreo Biserică locală, ultramediatizați sau desconsiderați și uitați cu desăvârșire. Pentru că, în fapt, nouă ne pasă de prea puțini Sfinți ai lui Dumnezeu în comparație cu miliardele de Sfinți ale lui Dumnezeu. Ce e mult e obositor. Ce e foarte mult e extenuant. Ce e nespus de mult e aproape imposibil. Și milioanele de Sfinți sunt cele mai obositoare realități personale pentru mințile noastre. Pentru că nu e de ajuns să citești despre ei și să le citești operele, ci trebuie să le și urmezi în sfințenie. Iar urmarea Sfinților lui Dumnezeu nu se face stând picior peste picior, cu țigara în gură și cu paharul de tărie lângă tine, ci prin multă nevoință, despătimire și renunțare totală la voia ta. Pentru că sfințenia se trăiește urmând pe fiecare zi, tot mai mult și mai mult, voia lui Dumnezeu (p. 627).

E mai ușor să citești Vieți de Sfinți și să le înțelegi după cum voiești, decât să te întâlnești cu un Sfânt în carne și oase. Pentru că oricât de plăcut și de bun ar fi cu tine Sfântul, tot o să te enerveze prin anumite fapte și exigențe ale lui. Nu mai spun dacă ai dorința de a te face ucenicul său: va fi o adevărată școală de smerire, de umilire, de înjosire, de desființare a sinelui tău. Pentru că el va intra în contradicție cu tot ceea ce știi tu despre Dumnezeu, viață, Biserică, om, societate, dar mai ales despre tine însuți. Căci el îți va demonstra pe fiecare zi că nu știi nimic. Îți va călca în picioare orgoliul cu cuvintele lui, cu argumentele lui, cu evidențele vieții sale. Dar, de la un moment dat, vei vedea ceva ultraminunat în viața ta de ucenic: că începe să se nască un alt om, unul de care nu te credeai capabil și care e după voia lui Dumnezeu (p. 629).

Aveți grijă la cuvintele pe care le rostiți, dar mai ales la cuvintele pe care nu le rostiți! Cuvintele sunt interpretabile, dar și tăcerile, omisiunile, divagațiile. Oamenii „se împotmolesc” în cuvinte atunci când vor sau se îmbracă doar în cuvinte. Numai că la judecata lui Dumnezeu cuvintele sunt tot la fel de grele ca și faptele, pentru că faptele se nasc din cuvinte. Căci pentru „tot cuvântul cel nelucrător [πᾶν ῥῆμα ἀργόν], pe care or să-l grăiască oamenii, vor plăti pentru cuvântul său [lor] în ziua judecății [ἀποδώσουσιν περὶ αὐτοῦ λόγον ἐν ἡμέρᾳ κρίσεως]. Căci din cuvintele tale vei fi îndreptat [Ἐκ γὰρ τῶν λόγων σου δικαιωθήσῃ] și din cuvintele tale vei fi osândit [καὶ ἐκ τῶν λόγων σου καταδικασθήσῃ]” [Mt. 12, 36-37, BYZ]. Pentru că cuvintele și gândurile noastre devin fapte. Ele pot fi urmate și de alții, tocmai de aceea ele pot aduce moarte sau viață în alții (p. 666).

Cu alte cuvinte, nici nu ne putem închipui cât de complexă și de profundă și de capabilă de îndumnezeire este umanitatea noastră, dacă noi putem să ne îndumnezeim în mod veșnic. Dacă noi putem vedea, simți, înțelege, experimenta viața cu Dumnezeu la nesfârșit (p. 684).

Nu lemnul Sfintelor Icoane și nici vopselele de pe el fac minuni, ci slava lui Dumnezeu care lucrează prin chipurile cele iconizate ale Sfinților! Și Dumnezeu lucrează prin chipurile Sfinților Lui la îndumnezeirea noastră, pentru că ei privesc veșnic spre El. Și Dumnezeu îi cunoaște pe toți Sfinții și pe toți Îngerii Lui! Iar când noi ne rugăm unui Sfânt sau unui Înger al Său, El ne răspunde prin fiecare dintre ei într-un mod personal, pentru că și ei se roagă pentru mântuirea noastră (p. 688-689).

8 comentarii la „Praedicationes (vol. 16)”

    1. Multă sănătate, Domnule Justin, și vă mulțumesc frumos pentru apreciere! Dumnezeu să vă bucure în tot lucrul cel bun pe care îl faceți!

  1. Sarut mana, Parinte Dorin, multumim cu bucurie pentru astfel de volume pline de substanta duhovniceasca! Multumim mult, binecuvantati!

    1. Sănătate multă, Domnule Luca, și vă mulțumesc pentru toate! Dumnezeu să vă bucure în tot ceea ce faceți!

  2. Sărut dreapta! Când încep să citesc predicile sfinției voastre mă scufund în pace și parcă mă rup de toate grijile. Felul in care scrieți te acaparează, pentru că îmbinați învățătura dogmatică sau teologică cu morala plecând de la realitățile lumii noastre și cu mărturiile personale foarte sincere și cu experiența pastorală personală. Și modul acesta de a predica e captivant, parcă aș citi cartea unui sfânt recent luată de la librărie (nu vă supărați pe mine pentru comparație, nu încerc să vă ispitesc!). Binecuvântați!

    1. Vă cred și mă bucur pentru confesiune, Domnule Andrei! Și eu trăiesc aceeași realitate când le recitesc: faptul că sunt organice și că te liniștesc și că te umplu de luminare dumnezeiască. Și asta pentru că mă las condus de Dumnezeu spre aflarea și propovăduirea adevărului, dar țin cont și de nevoile reale ale oamenilor de azi. Dumnezeu să vă bucure și să vă întărească în tot lucrul cel bun!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *