Tablouri biblice (Versuri de abecedar)
Adam și Eva
Urându-i-se singur în stihii,
A vrut și Dumnezeu să aibă-n cer copii
Și s-a gândit din ce să-i facă,
Din borangic, argint sau promoroacă,
Frumoși, cinstiți, nevinovați.
Se puse-așezământul între frați.
Dar i-a ieșit cam somnoros și cam
Trândav și nărăvaș strămoșul meu Adam;
Că l-a făcut, cum am aflat,
Cu praf și nițeluș scuipat;
Ca să încerce dacă un altoi
De stea putea să prindă pe noroi,
Că, de urât, scuipând în patru zări, stingher,
Făcuse și luminile din cer.
Dar iată că l-a nimerit,
Din pricina aluatului, greșit,
Și că Adam, întâiul fiu
Al Domului, ieșise, parcă, și zbanghiu.
Nu-i vorbă, nicio poză nu ne-nvață
Cum ar fi fost omul dintâi la față.
Nici unda lacului nu l-a păstrat,
În care se-oglindea la scăpătat.
Puterea lui dumnezeiască,
Dormind mereu, căta să-l mai trezească:
I-a rupt un os din coaste, cèva,
Și-a zămislit-o și pe Eva.
Mai poți căsca de lene, iarăș,
Când ai o soră și-un tovarăș?
S-au luat de mâini și au cutreierat
Grădina toată-n lung și-n lat.
Să nu te miri că, șovăind și mici,
Li se julea și nasul prin urzici.
Porunca
Prin Rai copiii-au dus-o foarte bine,
Cum ar fi dus-o orișicine,
Jucându-se cu gâzele și iezii,
Care săreau pe mugurii livezii.
Nici: „Culcă-te devreme!” Nici: „Te scoală!”
Nu era cine ține socoteală
Că întârzii, Adame, de la școală,
Că lecția s-o spui fără greșeală,
Că, Evă, încă nici te-ai pieptănat
Și te găsește prânzul tot în pat.
Nimic, nici tați, nici mame, nici dădace,
Nici profesoara, rea ca o răgace,
Nici dascălul cu zgârci în beregată,
Care să sâcâie băiatul și pe fată.
Totul era de glumă și de joacă
Și așteptai doar pomii să se coacă.
Dar ce-i veni-ntr-o zi lui Dumnezeu,
Că se-arătă încins în curcubeu
Și dete-ntâile porunci,
Anume ce-i iertat și nu e, să mănânci.
– „Din pomul ăsta, Evo și Adame,
Să nu v-atingeți nicidecum de poame;
De unde nu, cunoașteți că v-așteaptă
Pedeapsa mea cea crâncenă și dreaptă.”
– „Ai auzit?”
– „Am auzit!”
– „Ce fel,
Că se mânie Domnul, însuși El?”
– Mi-e tare poftă, dragul meu, să gust
Tocmai din pomul ăla, plin de must.”
Pedeapsa
Credeau că Domnul e culcat
Și n-o să știe ce s-a întâmplat,
Că n-avea doară fluturii iscoade
La fiștecare soi de roade.
Ea, cam neroadă, dânsul, cam netot,
Nu se-așteptau că Domnul vede tot;
Că ochiul lui deschis, într-adevăr,
Și depărtările le vede în răspăr.
Nici nu-nghițiseră o-mbucătură,
C-au și fost prinși cu ea în gură
Și cel puțin nu apucase
Să puie poame-n sân, vreo cinci sau șase.
El, Dumnezeu, venind în rotogoale,
În supărarea Prea Sfinției Sale
I-a luat de scurt, poruncile știute
Cum le-au călcat așa de iute.
Adam pe Eva lui o a pârât,
Eva pe șarpe, care s-a târât.
Niciunul n-a voit s-aleagă,
Să-și ia asupră-și vina lui întreagă.
De mișelie, nu atât de furt,
Răspunsul aspru fu și scurt;
Că Dumnezeu lovește-ntotdeauna
Mai tare decât faptele minciuna.
Din Raiul dulce și din tihna bună
Domnul i-a dat afară, în furtună.
Tablouri biblice (Versuri de abecedar) se încadrează în lirica religioasă a lui Tudor Arghezi, fiind un poem cu temă cosmogonică/ creaționistă, subîmpărțit în mai multe tablouri.
Poemul relatează, pe un ton șăgalnic, istoria biblică a creării primilor oameni, Protopărinții Adam și Eva, de către Dumnezeu, precum și pe cea a căderii lor din Rai, în urma neascultării poruncii Sale.
Versurile sunt așezate în strofe inegale (doar ultimul tablou e alcătuit din șase catrene și un distih final), cu ritm aleatoriu și rimă împerecheată.
Poezia lui Arghezi se îndepărtează de textul original al Bibliei, prin unele amănunte pe care le introduce poetul, care nu se regăsesc în Scriptură, și, totodată, prin părăsirea modului succint și grav în care este făcută relatarea biblică.
Din tonalitatea adoptată, se deduce că Arghezi dedică lectura poemului său unui public nevârstnic/ infantil (copiilor, adică). Poetul adaptează textul biblic pentru înțelegerea celor care nu au atins maturitatea unei conștiințe deplin lucide și severe. Acesta este un aspect care se remarcă la prima vedere, dintr-o perspectivă de ansamblu.
În acest sens, există destul de multe indicii expresive, care sunt în măsură să ne orienteze spre această concluzie. Spre exemplu, modul în care este relatată crearea lui Adam: „Dar i-a ieșit cam somnoros și cam/ Trândav și nărăvaș strămoșul meu Adam;/ Că l-a făcut, cum am aflat,/ Cu praf și nițeluș scuipat”. Sau descrierea primilor oameni: „Să nu te miri că, șovăind și mici,/ Li se julea și nasul prin urzici. /…/ Ea, cam neroadă, dânsul, cam netot”. Ori felul în care petreceau în Paradis: „Nici tați, nici mame, nici dădace,/ Nici profesoara, rea ca o răgace,/ Nici dascălul cu zgârci în beregată/ Care să sâcâie băiatul și pe fată./ Totul era de glumă și de joacă/ Și așteptai doar pomii să se coacă” etc.
Arghezi apelează la o expresivitate plină de umor, pentru că acesta este singurul mod în care poate fi reținută atenția copiilor și în care ei pot să perceapă sensul celor transmise. Ei au nevoie de amuzament pentru a nu-și pierde interesul.
Observăm însă că, pe tot parcursul acestei relatări, preponderent ludică/ jucăușă, sunt intercalate afirmații sau imagini poetice care schimbă registrul comic, introducând o tonalitate poetică gravă sau melancolică, ce pretinde o cugetare profundă și o analiză cu seriozitate a motivațiilor, depășind cu mult orice percepție prin lectură infantilă/ elementară.
Spre exemplu, Dumnezeu se gândește să-i facă pe primii oameni astfel: „Din borangic, argint sau promoroacă,/ Frumoși, cinstiți, nevinovați”. Între cele două versuri există o strânsă relație de sens, pentru că cele trei materiale, prin calitățile lor (borangic = mătase fină, albă, de preț; argint = metal prețios, alb; promoroacă = cristale albe de gheață care strălucesc, încântă ochiul și bucură sufletul), sugerează puritatea, frumusețea, candoarea și prețiozitatea și, prin urmare, aceste trei materiale de creație se află în corespondență directă cu epitetele morale, enumerate de poet („frumoși, cinstiți, nevinovați”). Cu alte cuvinte, intenția Creatorului a fost de a-i face pe oameni frumoși și nevinovați.
Puțin mai departe, însă, în a doua strofă din Adam și Eva (primul tablou din grupaj), ni se spune altceva, și anume că Dumnezeu l-a făcut pe Adam „cu praf și nițeluș scuipat” al Creatorului, motivul fiind acela „Ca să încerce dacă un altoi/ De stea putea să prindă pe noroi”. Antiteza dintre „stea” și „noroi” este evidentă, dar Tudor Arghezi (care avea o cultură biblică și monastică serioasă), realizează din nou asocieri de sens nebănuite la prima vedere.
Poetul știe că omul este o creație unică în univers, din perspectivă creștină, pentru că este singura făptură alcătuită din materie și duh/ spirit (suflet rațional), ultima creație a lui Dumnezeu și chintesență a întregii creații. La nivelul elementar al materiei, omul se înrudește cu regnul animal și cu întreaga lume văzută, iar prin spirit se înrudește cu Îngerii și cu Dumnezeu însuși. Adică, după cum metaforic se exprimă Arghezi, omul este „altoi de stea” sădit „pe noroi”.
Așadar, Dumnezeu a vrut să vadă dacă o „stea” poate crește „pe noroi”, dacă un suflet luminos își poate păstra strălucirea în noroiul lumii. Omul a fost pus la încercare, pentru a-și arăta demnitatea, noblețea spirituală.
De asemenea, se poate remarca antiteza, în ceea ce privește natura materialului, dintre „borangic, argint sau promoroacă”, din care ni se spune că Dumnezeu intenționase inițial să-i creeze pe oameni, până la „praf și nițeluș scuipat”.
Materialele menționate a doua oară par să îl deprecieze pe om, să îi afecteze demnitatea. „Scuipatul” lui Dumnezeu pare a avea un sens profund negativ, ca și cum Creatorul și-ar fi disprețuit creația. Dar versurile imediat următoare ne comunică faptul că Dumnezeu a creat astfel și „luminile din cer” (stelele), tot prin scuipat: „scuipând în patru zări”. Prin urmare, înțelegem că semnificația nu este negativă, ci pozitivă, pentru că, de fapt, Creatorul îi dăruiește omului ceva ce îi este propriu Lui, adică lumina spiritului, asemănarea/ înrudirea cu El însuși.
Vechiul Testament spune că întâiul om a fost creat „luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ”, după care „a suflat în fața lui suflare de viață”, dar nu amintește nimic despre vreun „scuipat”, care e o inovație a poetului. Pe de altă parte, însă, în Noul Testament ni se relatează, la un moment dat, minunea vindecării unui orb din naștere de către Domnul nostru Iisus Hristos, folosind praf și scuipat, minune prin care a arătat că El este Dumnezeu, care l-a creat pe om: „Acestea zicând, [Iisus] a scuipat jos și a făcut tină din scuipat, și a uns cu tină peste ochii orbului” (In. 9, 6)[1].
În strofa a treia, poetul numește această combinație, din materie și spirit, „aluat”. Și pentru că materia și spiritul sunt antagonice, de aceea Adam a ieșit „greșit” (remarcăm, din nou, registrul ludic și tenta ironică a relatării): „cam somnoros și cam/ Trândav și nărăvaș” și „parcă și zbanghiu”. Adam e cam leneș și puțin rebel, dar are și probleme de vedere: e „zbanghiu”, sașiu, îi e afectată acuitatea vederii (amănuntul nu e lipsit de importanță și probabil că nu vizează atât fizionomia/ aspectul fizic, cât mai degrabă capacitatea de a vedea și de a înțelege cu mintea).
Toate aceste defecte se datorează faptului că materia îngreunează spiritul. Iar poetul se referă atât la faptul că primul om era nedesăvârșit, prin lipsa lui de experiență, cât și la defectele umane postlapsariale, provocate de antagonismul între materie și spirit.
Un filosof vorbea despre om ca despre o făptură alcătuită din măreție și smerenie: „Ce este deci această himeră numită om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce subiect de contradicție, ce minune! Judecător al tuturor lucrurilor, vierme imbecil al pământului, trezorierul adevărului [cel care are comoara adevărului], cloaca de incertitudine și eroare: slava și scârna universului”[2]…
Un pasaj încărcat de lirism este acela care ne vorbește despre chipul primului om: „Nu-i vorbă, nicio poză nu ne-nvață/ Cum ar fi fost omul dintâi la față./ Nici unda lacului nu l-a păstrat,/ În care se-oglindea la scăpătat”. Versurile, deși introduse într-un context care pare a-i fi mai degrabă defavorabil lui Adam, exprimă regretul poetului că nu avem un portret al părintelui tuturor oamenilor. O undă adâncă de melancolie străbate aceste versuri.
În tabloul intitulat Porunca, „gâzele”, „iezii” și „mugurii livezii”, din prima strofă, conturează un univers al copilăriei. Vârsta copilăriei reproduce, pentru conștiința copilului, într-o anumită măsură, experiența etapei edenice/ paradisiace a umanității, prin candoarea și frumusețea ei.
Pe de altă parte, în viziunea autorului acestor Versuri de Abecedar, Protopărinții Adam și Eva petreceau în Paradis ca doi copii: pe de-o parte nevinovați, pe de alta nedesăvârșiți la minte. Și, când totul părea a fi, în Rai, „de glumă și de joacă”, atunci Dumnezeu „se-arătă încins în curcubeu/ Și dete-ntâile porunci”, pentru a-i îndemna să se maturizeze.
Curcubeul cu care e încins Dumnezeu, precum cu o cingătoare, este o metaforă poetică, dar inspirată din aceeași Biblie. Acolo, curcubeul este semnul împăcării lui Dumnezeu cu creația Sa, pe care El l-a stabilit după ce a încetat potopul, dar și semnul atotputerniciei și al măreției divine (Fac. 9, 13-16; Iez. 1, 28; Înțel. Șui Iis. Sir. 43, 13; 50, 7; Apoc. 4, 3; 10, 1).
În acest al doilea tablou, însă, limbajul sau registrul familiar este preponderent, cu puternice accente ludice și ironice (în strofa a doua și a treia, cu precădere). Poetul introduce, în acest tablou, chiar și dialogul.
Arghezi concepe toată această regie nu pentru plăcerea povestirii, ci pentru a ne comunica reflecțiile și trăirile sale.
Sesizăm, în finalul acestui tablou, introducerea altei judecăți de valoare a poetului, sugerată prin folosirea adverbului „tocmai” și caracterizarea pomului oprit ca fiind „plin de must”. Într-un Paradis (grădină a desfătărilor) în care „copiii” lui Dumnezeu nu duc lipsă de nimic, în care duc o existență lipsită de griji și plină de bucurii, Eva se lasă învinsă de poftă și nerăbdare, pentru că „tocmai” pomul din care nu trebuia să mănânce îi pare „plin de must”, dintre toți pomii Raiului: „Mi-e tare poftă, dragul meu, să gust/ Tocmai din pomul ăla, plin de must”. Epitetul „tare” și adresarea familiară, „dragul meu”, sugerează alintarea, răsfățul.
În tabloul poetic intitulat Pedeapsa, Arghezi subliniază din nou lipsa de experiență și nedesăvârșirea celor doi oameni, candoarea amestecată cu naivitatea (primele două strofe), care ne sunt comunicate în același limbaj familiar-popular și ludic-ironic și care duc la deznodământul nefericit.
Remarcăm antiteza între bucuria și tihna „Raiului dulce” („Prin Rai copiii-au dus-o foarte bine,/ Cum ar fi dus-o orișicine,/ Jucându-se cu gâzele și iezii,/ Care săreau pe mugurii livezii” etc) și existența umană în afara Edenului, caracterizată ca „furtună”.
A doua parte a tabloului schimbă însă cu totul perspectiva întregii poezii: autorul însuși lasă la o parte falsa obiectivitate, pe care o întrebuințase anterior, și se exprimă deschis, printr-o concluzie morală (exact ca într-o fabulă sau parabolă): „Niciunul n-a voit s-aleagă,/ Să-și ia asupră-și vina lui întreagă. // De mișelie, nu atât de furt,/ Răspunsul aspru fu și scurt;/ Că Dumnezeu lovește-ntotdeauna/ Mai tare decât faptele minciuna”.
Prin aceasta, ne devine clară semnificația alegorică a întregului grupaj de tablouri poetice, caracterul său de pildă sau parabolă (învățătură filosofic-morală exprimată cu ajutorul narațiunii și al personajelor, care servesc la exprimarea unei concluzii cu valoare etică).
Finalul introduce, așadar, o judecată morală exprimată fără echivoc de poet. Și, prin aceasta, aduce în discuție o temă serioasă, gravă, la care ne lasă să reflectăm: relația sau echilibrul care trebuie să existe între copilărie/ nevinovăție și responsabilitate.
Lipsa de experiență nu exclude responsabilitatea, nu impune relaxarea morală. Iar Arghezi subliniază că Dumnezeu nu pedepsește faptul că El nu a fost ascultat, nu jignirea adusă „Prea Sfinției Sale”, ci pe acela că omul nu s-a arătat iubitor, că ar fi vrut să suporte altcineva pedeapsa pentru vina sa: bărbatul ar fi vrut ca femeia să ia toată vina, iar femeia a acuzat o creatură, pe șarpe, uitând și unul și altul că până atunci trăiseră în Rai în comuniune.
[1] A se vedea traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/10/evanghelia-dupa-ioannis/.
[2] Pascal, Cugetări, ediția Brunschvicg, traducere de Maria și Cezar Ivănescu, Ed. Aion, 1998, p. 330.