După melci
Poemul După melci relatează o întâmplare (reală sau fictivă) din copilărie, într-o formă expresivă specifică lui Ioan Barbu, cu o încărcătură metaforică deosebită. Poetul povestește aventura unei zile de primăvara, când ceata de copii a unui sat iese afară, la joacă, bucurându-se de vremea bună.
Poezia e împărțită în trei secvențe, la care se adaugă introducerea, alcătuită din două strofe inegale, cu ritm și rimă aleatorii (ca peste tot în poezie), un vers izolat (monostih) – care separă cele două strofe – , și un distih final (două versuri). Aici ni se prezintă atmosfera copilăriei, cu zilele de primăvară așteptate de copii cu nerăbdare, pentru a putea colinda „prin lunci”, printre albine, căutând să culeagă „ierburi noi, crăițe, melci”, ieșind din izolarea impusă de iarnă și din frigul bordeiului umed.
Eroul întâmplărilor nu pare, inițial, a ieși din comun prin nimic: într-o familie cu mulți frați, el nu era nici cel mai mare, nici cel mai mic. Despre el nu se putea spune nimic semnificativ, părând mediocru (undeva la mijloc între frații mai mari și cei mai mici, neieșind în evidență):
Dintr-atâția frați mai mari:
Unii morți,
Alții plugari;
Dintr-atâția frați mai mici:
Prunci de treabă,
Scunzi, peltici,
Numai eu, răsad mai rău
Dintr-atâția (prin ce har?)
Mă brodisem șui, hoinar.
Dar, ca și în cazul expresivității poetice a lui Arghezi, trebuie să fim foarte atenți la semnificația termenilor. Căci, deși se autocaracterizează drept „răsad mai rău” între frați („răsad” = sămânță, mlădiță, plantă tânără; în sens metaforic: copil), eul liric afirmă că „mă brodisem șui, hoinar”, ceea ce tot el etichetează a fi un „har” („prin ce har?”).
„Șui” (subțire, zvelt) și „hoinar” indică deopotrivă trăsături fizice și morale. Copilul avea „harul” de a fi zvelt la trup și la minte și „hoinar”, prin care, aici, în poezie, se înțeleg trăsături morale pozitive: era curios în sensul bun, căuta să exploreze, să cunoască, să înțeleagă.
Monostihul („Eram mult mai prost pe-atunci…”) indică distanța între vârsta copilăriei și perspectiva târzie a omului matur asupra celor petrecute.
În cele trei secvențe ale poeziei, eul liric încearcă să recupereze trăirile copilului, relatând faptele prin ochii acestuia.
O importanță deosebită o au, pe parcurs, punctele de suspensie (folosite de mai multe ori în poezie), care sugerează o pauză în evocare sau o întrerupere nostalgică a firului amintirii.
Prima secvență a poemului (notată: I) cuprinde relatarea unei întâmplări petrecute într-o primăvară timpurie și capricioasă (într-o zi de sărbătoare din februarie sau martie: „La un sfânt prin Făurar/ Ori la Sfinții Mucenici [9 martie]”), aventura căutării unui melc și a dezghiocării lui prin descântec, urmată de întoarcerea manifestărilor tipice iernii, gerul și viscolul, care determină fuga copilului din pădure și întoarcerea lui acasă.
Astfel, obosit de urcarea unui deal prin alergare („rupt din fugă… odihnii/ Și eu curând…”, „pe creastă, sus”), unde ajunseseră deja colegii de joacă (fiindcă „eu voinic prea tare nu-s”), într-un crâng de aluni („Subt o glugă/ De aluni”), copilul se lasă furat de gândul de a descoperi un melc, „jos, în vraful de foi ude [frunze veștede, rămase din toamna trecută și ieșite acum de sub zăpadă]”.
Dar el nu e împins numai de curiozitatea tipică vârstei sau de cheful de joacă, ci și de un gând născut „în ungher adânc”, al minții sale. Gândul întrecea vârsta (și aici observăm mai bine despre ce „har” era vorba în incipitul poeziei), pentru că: „Îmi șoptea că melcul blând/ Din mormânt de foi, pe-aproape,/ Cheamă Omul să-l dezgroape…”.
Copilul nu e doar curios, ci se vede pe sine ca o făptură aparte, Omul, care poate să readucă la viață, „din mormânt”, o altă făptură: „vream să văd cum iar învie”. Din mic copil, el ia, în propria sa minte, proporții de natură gigantică, nu atât ca aspect fizic, cât mai ales prin puterile divine/ demiurgice pe care și le atribuie el însuși.
De aici derivă insistența cu care caută melcul și compune un descântec, așteptând apoi îndelung ieșirea lui din cochilie, până când se lasă seara și îl surprinde noaptea singur (preocupat să-și demonstreze că are puteri peste fire, de a aduce la viață prin cântec), în „năzdrăvana de pădure”.
Descrierea melcului conjugă, din nou, perspectiva infantilă și abilitatea poetică a autorului de a combina, într-un mod neașteptat, metafore și simboluri: „Era, tot o mogâldeață:/ Ochi de bou, dar cu albeață:/ Între el și ce-i afar’/ Strejuia un zid de var. /…/ Ghem vărgat/ Și ferecat /…/ Hai, ieși,/ Din cornoasele cămeși!/ Scoate patru firișoare/ Străvezii, tremurătoare,/ Scoate umede și mici,/ Patru fire de arnici;/ Și agață la feștile/ Ciufulite de zambile/ Sau la fir de mărgărint/ Înzăuatul tău argint…” etc.
Din perspectiva copilului, lumea, universul în care acesta trăiește, capătă proporții și nuanțe deosebite în comparație cu realitatea banală. Accentul pe metaforizarea abundentă (din punct de vedere stilistic) este pus de poet tocmai cu acest scop, de a scoate în evidență faptul că perspectiva inocentă a copilului este foarte apropiată de modul de receptare al poeților, care privesc lumea cu un ochi genuin, neobișnuit pentru alți oameni.
Copilul s-a considerat un demiurg, un „dumnezeu”. „Descântul” compus de el pleacă de la un text popular, specific copilăriei[1]. Față de scurta poezie populară, descântecul de aici e lung și complex:
– „Melc, melc,
Codobelc,
Ghem vărgat
Și ferecat;
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătâng și fă-te-ncoace,
Nu e bine să te-ascunzi
Sub păreții grei si scunzi;
Printre vreascuri cerne soare,
Colți de iarbă pe răzoare
Au zvâcnit, iar muguri noi
Pun pe ramură altoi.
Melc, melc,
Cotobelc,
Iarna leapădă cojoace
Și tu singur în găoace!
Hai, ieși,
Din cornoasele cămeși!
Scoate patru firișoare
Străvezii, tremurătoare,
Scoate umede și mici
Patru fire de arnici;
Și agață la feștile
Ciufulite de zambile
Sau la fir de mărgărint
Înzăuatul tău argint…
Peste gardurile vii
Dinspre vii,
Ori de vrei și mai la vale,
În tarlale –
Tipărește brâu de bale…”.
Observăm că eroul întâmplărilor era înzestrat, din vârsta fragedă a copilăriei, cu o imaginație deosebită, cu puterea de a compara lucrurile și obiectele și de a crea mental imagini noi și uluitoare. Bineînțeles, aici a intervenit facultatea creatoare a poetului Ion Barbu, care ne aduce în prim plan imagini poetice surprinzătoare, asociind harul său cu cel al copilului, acela de a privi lumea cu uimire și cu nespusă forță de a fantaza.
Melcul e ademenit afară din cochilia lui (numită poetic „găoace” sau „colivie”), sub cuvânt că iarna a trecut și primăvara s-a instaurat deplin. Copilul era el însuși o făptură ieșită din găoacea sau din colivia bordeiului, reînviat, ieșit la viață în natură, prin desprimăvărare. De aceea el, la rândul lui, își închipuie că poate da viață unei alte făpturi, prin puterea cântecului său cu „har”.
Așteptarea e lungă, melcul iese din cochilie până la urmă, dar afară s-a înnoptat treptat. Când vine înserarea care „țese fumul/ Multor mreji”, pe măsură ce întunericul „înghițea din luminiș”, imaginația copilului, hrănită cu basme, începe să vadă în jur, apărând în pădure, personaje de poveste: „căpcăuni” care „cască” cu „buze searbăde de iască[2] [veștede, uscate]”, Joimarițe cu „ochi buboși” și cu barbă, balauri etc.
Copilul fuge speriat acasă și uită de pretenția sa de a avea puteri demiurgice. Dar uită și melcul în pădure. Pe deasupra, iarna se întoarce și viscolul se face anunțat printr-un vânt aspru ca un „plâns prelung cum scoate fiara/ Plâns dogit”… etc.
Toată noaptea viscoli…
Încă bine n-ajunsesem
Că porni, duium, să vie
O viforniță târzie
De Păresimi.
Vântura, stârnind gâlceavă,
Alba pleavă;
Și cădeau și mărunței
Bobi de mei…
(Ningea bine, cu temei).
În bordei,
Foc vârtos mânca năprasnic,
Retevei.
Pe colibă singur paznic
M-au lăsat c-un vraf de pene,
Rar, le culegeam alene:
Moșul Iene
Răzbătea de prin poiene
Să-mi dea genele prin gene.
Și trudit,
Lângă vatră prigorit,
Privegheam prelung tăciunii…
Umbre dese
Ca păunii,
Îmi roteau pe hornul șui
Leasa ochilor verzui.
Și-mi ziceam în gând:
„Dar el,
Melcul prost, încetinel?
Tremură-în ghioacă, vargă,
Nu cumva un vânt să-l spargă,
Roagă vântul să nu-l fure
Și să nu mai biciuiască
Bărbi de mușchi, obraji de iască,
Prin pădure.
Roagă vântul să se-ndure.”
De la jarul străveziu,
Mai târziu,
Somnoros venii la geam.
(Era-înalt, nu ajungeam.)
Dar prin sticla petecită,
Dar prin gheaţa încâlcită,
Fulgera sul lung de har,
Prăpădenia de-afar’:
Podul lumii se surpase,
Iar pe case,
Până sus, peste colnic,
Albicioase
Ori foioase
Cădeau cepi de arbagic.
„Fulgera sul lung de har”: copilul vede har. Dincolo de răutatea vremii, el vede frumusețea lui Dumnezeu în spectacolul ninsorii bogate viscolite de vânt. El supradimensionează realitatea, vede fulgii cât arpagicul de mari, dar inima lui știe să despartă „prăpădenia” de feeria zăpezii. Sărăcia și umilința „bordeiului” sau a „colibei” nu îl împiedică să se bucure, cu inimă de prunc, de lumina jarului „străveziu” ori de teatrul fulgilor de nea. Un singur lucru îi întunecă bucuria: îngrijorarea pentru melcul pe care îl scosese de sub pătura lui de vreascuri și frunze și pe care îl îmbiase, prin cântec, afară din cochilie.
Întunericul și somnul presupun însă mijirea unei amenințări neclare: „Umbre dese/ Ca păunii,/ Îmi roteau pe hornul șui/ Leasa ochilor verzui”. Există întotdeauna o prezență – mai puțin văzută și mai mult simțită, prin senzori duhovnicești – care stă la pândă și ne invită să greșim, așteptând să ne prindă în mreje…
În partea a treia a poemului, copilul se întoarce, după încetarea viscolului, în pădure, caută melcul și îl găsește mort, înghețat. Îl plânge și, de data aceasta, își folosește harul poetic pentru a-i compune un bocet.
– „Melc, melc, ce-ai făcut,
Din somn cum te-ai desfăcut?
Ai crezut în vorba mea
Prefăcută…ea glumea!
Ai crezut că plouă soare,
C-a dat iarbă pe răzoare,
Că alunul e un cântec…
– Astea-s vorbe și descântec! /…/
– Vezi?
Ieșiși la un descântec;
Iarna ți-a mușcat din pântec…
Ai pornit spre lunci și crâng,
Dar porniși cu cornul stâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!”
Copilul deplânge credulitatea melcului, dar, de fapt, o plânge pe a sa…
Foarte semnificativ este faptul că bocetul reia elementele principale ale descântecului. Iar copilul recunoaște că ceea ce a exprimat ca vrajă spre viață, a fost, de fapt, minciună spre moarte. Cuvintele care par frumoase, dar nu au adevăr în ele, se transformă în capcană a morții. Iar literatura se află de multe ori în situația aceasta, de a ascunde, sub aparențele primăverii estetice, ale frumosului, iarna minciunilor grele care duce la moartea sufletească a celor care citesc și cred. „Vorba prefăcută” a literaturii care se scrie fără conștiință are urmări nefaste. Intenția lui Barbu a fost ca semnificațiile poemului să fie cu bătaie lungă…
Copilul înțelege că din moarte nu îl mai poate ademeni înapoi la viață pe melc și că nu mai poate face altceva decât să regrete pentru că s-a jucat iresponsabil cu o făptură. Îl ia acasă și îl ascunde în pod, unde urcă ades și îl bocește.
Întâmplarea e banală, dar semnificațiile nu. Copilul înțelege consecințele dramatice ale jocului de-a dumnezeu, ale intervențiilor în mersul firesc al naturii și ale pretențiilor noastre de a fi zei, de a avea puteri magice, când noi nu putem să dăm viață nici celei mai umile făpturi.
Ion Barbu nu a situat întâmplător această întâmplare în perioada Postului Mare (numit și Păresimi, din latinescul „quadragesima”, pentru că ține 40 de zile), adică înainte de Înviere. Copilul neștiutor a ascultat de un gând apărut într-un „ungher adânc” al minții și a consimțit cu gândul, considerând că și el poate să învie din mormânt o ființă, o creatură.
Pe atunci „eram mult mai prost” și nu știa că „la făptură mai firavă/ Pahar e gândul, cu otravă” (Riga Crypto și lapona Enigel). Iar urmarea acestui gând a fost moartea făpturii pe care voia să o învie și încetarea copilăriei, pierderea nevinovăției și schimbarea conștiinței, nașterea regretului și a plânsului periodic, care, toate, l-au scos afară din raiul copilăriei pe cel ce s-a crezut ca dumnezeu, ascultând șoptirile din ungherele minții.
Târziu a înțeles el că pânda umbrelor cu „leasa [împletitura] ochilor verzui” țese mreje care ne scot afară din dumbrava minunată a copilăriei, a nevinovăției sufletului. Și aceasta de când printre pomii Raiului înverzind s-au împletit ochii șarpelui din Iad. Ochii aceia „verzui”, clociți, băltind de răutate, ai celui care se deghizează, se camuflează, se preface, care ne arată și ne îndeamnă să înălțăm coada de păun a mândriei…
Parabola lui Ion Barbu ne comunică, fără echivoc, faptul că pruncul nu este nici scutit de vină și de responsabilitate, nici lipsit de conștiința greșelii. A-i spune că e complet nevinovat, doar pentru că e copil, înseamnă a-l pregăti pentru o carieră de matur perfect egoist, lipsit de conștiință și de capacitatea de empatie.
[1] „Melc, melc, codobelc [cotobelc]
Scoate coarne bourești [boierești],
Și te du la baltă,
Și bea apă caldă,
Și te du la Dunăre,
Și bea apă tulbure,
Și te suie pe buștean,
Și mănâncă leuștean!”
[2] Iască s. f. = nume dat mai multor ciuperci parazite în formă de copită de cal, uscate și tari, care cresc pe trunchiul arborilor și care, tratate special, erau folosite, în trecut, la aprins focul sau, în medicina populară, ca hemostatic (Fomes și Phellinus).. Expr. A se face iască = a) a se usca; b) a slăbi foarte mult. – Lat. esca „hrană; medicament”. Cf. DEX.