Zi: 23 noiembrie 2020

Am strigat cu glasul meu, Dumnezeu[le] Sfinte,
și mă rog să îmi asculți la rugăminte!
Către Tine-n zi de grijă strig și în dureri,
cu mâini întinse-n vremea nopții, prin greșeli,

și prin spaimă, să nu-mi vină-nșelăciune,
să mă mângâi, mă rog, Doamne,-n slăbiciune!
Că la Tine sărmanul meu suflet gândește
și de Tine pomenind se veselește.

Nevoit-am și mi-a slăbit bietul suflet,
lăsând somnul și odihna, stând în cuget.
De mâhnire n-am putut grăi cuvinte.
Cugetat-am și la zile dinainte,

dintru veci, de mi-am luat învățătură,
iar noaptea mă-nvățam Sfânta Scriptură.
Se zbuciumă bietul suflet și scâncește
pentru Domnul: de ce mulți veci zăbovește.

De ce, Doamne, ne-ai lepădat așa departe
și nu te-ntorci la întâia-Ți bunătate?
De ce, Doamne, îți lași mila Ta-ncuiată
iară dreapta Ți-ai închis-o, cea-ndurată?

Îți vei împlini în tot neamul făgăduința.
Ci-Ți întoarce către noi bunăvoința!
Și să nu uiți de-a Ta milostivire multă,
spre blândețe să-Ți întorci mânia sfântă!

Căci eu, cele ce-am zis iarăși voi spune:
că dreapta Ta le schimbă cu minune.
Și lucrurile Tale eu le țin minte,
Minunile dintr-nceput, Dumnezeu[le] Sfinte!

Și prin lucrurile Tale m-oi deprinde[1],
din cele de-nceput ale Tale luând pilde.
Dumnezeu[le], din sfântul Tău sălaș faci cale,
când ridici către război oștile Tale.

Cine-Ți este, Doamne Sfinte, deopotrivă,
în mărire și în fire milostivă?
Tu ești Cel ce din început faci minuni cu veste,
de Te-arăți în oastea Ta cu semne dese.

Căci Tu, Doamne, Ți-ai luat oastea Ta în brațe,
când i-ai scos dintru robie și din lanțuri
pe toți fiii lui Iacov din Egipet,
c-ai auzit de munca lor și al lor țipăt.

Când Te-ai pogorât la ei în acea țară,
toate apele cu sânge se-nchegară
și cu urlete ploaie mare vărsa tare,
de fierbeau undele-n adânc, ca apa-n căldare.

Și din nori mergeau săgeți cu fremătare,
să fie-ngroziți egiptenii, în pedepse-amare.
Glasul tunetului Tău trăsnea în roată,
de-ți luminau fulgerele lumea toată.

S-a strămutat de cutremur tot pământul,
când ai tăiat cale-n mare cu cuvântul,
de-ai uscat într-însa vaduri în vânt mare,
căci Tu, Doamne, ai făcut cărări prin mare.

Și nu lași să se cunoască a Ta urmă,
când Îți treci prin fundul mării a Ta turmă,
cu Moisis și-Aaron, pe care i-ai pus povață,
să o poarte spre pășune cu dulceață.

---

[1] Cugetând la lucrurile Tale mă voi înțelepți.