Sinaxa Sfinților din 1 ianuarie 2021

Pe 1 ianuarie 2021, în praznicul Tăierii împrejur a Domnului, Biserica lui Dumnezeu îi pomenește pe

Sfântul Vasilios cel Mare [Βασίλειος ὁ Μέγας], Arhiepiscopul Chesariei Cappadociei, Teologul, Liturgistul și Canonistul Bisericii, prietenul Sfântului Grigorios Teologul și organizatorul Monahismului († 1 ianuarie 379, la vârsta de 48 de ani),

Sfântul Grigorios [Γρηγόριος] cel Bătrân, Episcopul de Nazianzos [Ναζιανζός], în Cappadocia, tatăl Sfântului Grigorios Teologul († 374),

Sfântul Mucenic Teodotos [Θεόδοτος], cel martirizat cu sabia cu două tăișuri,

Sfântul Cuvios Teodosios [Θεοδόσιος], Starețul uneia din cele 4 Mănăstiri din Triglia [Τρίγλια], în Grecia, și care a adormit în pace,

Sfântul Mucenic Petros Peloponnisios [Πέτρος ὁ Πελοποννήσιος]/ Peloponezianul, cel care era din Tripoli [Τρίπολη], din peninsula Peloponez, din Grecia și care a fost martirizat în Asia Mică († 1776),

Sfântul Sfințit Mucenic Platon Kuhlbusch, Episcopul de Reval, acum Tallinn, în Estonia, primul Sfânt de neam estonian, împreună cu cei martirizați dimpreună cu el: Sfinții Mucenici Mihail și Nicolae Protoiereii, martirizați de bolșevici prin împușcare și care au fost canonizați în anul 2000 († 1 ianuarie 1919),

Sfântul Mucenic Vasilios, cel care a fost martirizat în Chesaria Cappadociei prin sfâșierea lui către lei în arenă († 362),

Sfânta Cuvioasă Emmelia [Εμμελεία], mama Sfântului Vasilios cel Mare, cea care a avut 5 fii și 5 fiice, iar 5 dintre copiii ei sunt Sfinți, dintre care 3 sunt băieți (Vasilios cel Mare, Grigorios al Nissisului și Petros al Sevastiei) și două sunt fete (Macrina cea Tânără și Teosevia) († 30 mai 375),

Sfântul Mucenic Concordius Preotul, cel martirizat cu sabia în închisoare, la Spoleto, în Italia († c. 175),

Sfinții 3 Mucenici Soldați, cei martirizați la Roma, pe Via Appia, în timpul Împăratului Diocletianus († c. 304),

Sfântul Cuvios Telemachus, cel care a venit la Roma din Răsărit și care a protestat împotriva luptelor cu gladiatori de la începutul anului și a închinărilor la idoli, fiind martirizat prin omorârea lui cu pietre († 1 ianuarie 404),

Sfântul Basilius, Episcopul de Aix en Provence, din Franța († c. 475),

Sfântul Cuvios Eugendus, al 4-lea Stareț al Mănăstirii de la Condat, din munții Jura, din Franța, cel care a trăit în Mănăstire de la 7 ani, n-a râs niciodată și a refuzat să fie hirotonit Preot, cel care și-a cunoscut adormirea mai dinainte cu 5 zile († 1 ianuarie 510, la vârsta de 61 de ani),

Sfânta Cuvioasă Fanchea, Stareța Mănăstirii din Killanne, din Irlanda, sora Sfântului Cuvios Enda din Mănăstirea Aran, cel care a fost mai înainte Rege și care a fost convertit de către sora lui la dreapta credință († c. 520),

Sfântul Fabius Claudius Gordianus Fulgentius Mărturisitorul, Episcopul de Ruspe, în Tunisia de azi, în Africa de Nord, Teologul, cel care știa greacă și latină și a fost convertit de o predică a Sfântului Augustinos de Hippo, cel care în anul 500 s-a închinat la Roma la mormintele Sfinților Apostoli și a luptat împotriva arianismului și a pelagianismului, însă Sfintele sale Moaște fiind la Bourges, în Franța, din anul 714, au fost distruse în timpul Revoluției Franceze († 1 ianuarie 533),

Sfântul Justinus, Episcopul de Chieti, în Italia († c. 540),

Sfântul Felix Făcătorul de minuni, Episcopul de Bourges, în Franța, cel hirotonit de către Sfântul Germanus, Episcopul Parisului († c. 580),

Sfânta Cuvioasă Connat, Stareța Mănăstirii Kildare din Irlanda († c. 590),

Sfântul Maelrhys, cel din insula Bardsey din Țara Galilor (sec. al 6-lea),

Sfântul Cuvios Clarus, Starețul Mănăstirii Sfântul Marcellus din Vienne, din Franța († c. 660),

Sfântul Cuvios Cúan, Starețul irlandez care a întemeiat mai multe Biserici și Mănăstiri în Irlanda și care a trăit aproape 100 de ani († 752),

Sfântul Cuvios Petros Făcătorul de minuni, Starețul Mănăstirii din Atroa [Αθρόα], astăzi Yenișehir, în Turcia, cel care s-a împotrivit iconoclasmului de două ori și care a adormit în timp ce se ruga la Vecernie, cunoscându-și de mai înainte adormirea sa, cel pomenit și pe 3 ianuarie († 1 ianuarie 837),

Sfântul Cuvios William, Starețul Mănăstirii Sfântul Benignus din Dijon, în Franța, cel care era italian de neam și fiul unui conte, arhitect, compozitor și care a întemeiat 40 de Mănăstiri în Burgundia, Lorena, Normandia și nordul Italiei, care s-a făcut Monah la Cluny și care a adormit în pace la Fécamp, în Franța († 1 ianuarie 1031),

Sfântul Afanasii Volhovskii [Афанасий Волховский] Făcătorul de minuni, Episcopul de Moghilevskii și Poloțkii  [Могилёвский и Полоцкий], cel care a fost căsătorit și care s-a făcut Monah după moartea soției sale și care a fost canonizat pe 30 noiembrie 2017 († 1 ianuarie 1801),

Sfântul Cuvios Mucenic Ieremia Leonov [Иеремия Леонов], din Rusia, și care a fost canonizat pe 13-16 august 2000 († 1918),

Sfântul Sfințit Mucenic Alexandr Trapițin [Александр Трапицын], Arhiepiscopul de Pigacevskii [Пугачёвский], în Rusia, cel care și-a luat Doctoratul în Teologie cu teza „Hotărârea împotriva simoniei în Biserica Greco-Răsăriteană și Rusă” (1888), a avut soție și copii, apoi s-a făcut Monah după moartea soției sale, în 1919 a fost condamnat la 6 luni de muncă forțată, cel care era simplu și modest și dădea milostenie Preoților neputincioși († 1 ianuarie 1938, la vârsta de 75 de ani), cel care a fost martirizat împreună cu Preoți din subordinea sa, adică cu Sfinții Mucenici și Preoți Ioann Smirnov [Иоанн Смирнов], Alexandr Ivanov [Александр Иванов], Alexandr Organov [Александр Органов], Ioann Suldin [Иоанн Сульдин], Trofim Miachin [Трофим Миачин], Viaceslav Infantov [Вячеслав Инфантов], Vasilii Vitevskii [Василий Витевский] și Iacov Alferov [Яков Алферов], fiind canonizați în anul 2000 († 1 ianuarie 1938).

Predică despre Sfinții lui Dumnezeu [2020]

Iubiții mei,

Hristos S-a născut[1]!

În ultima predică a acestui an vreau să vă vorbesc despre evlavia față de Sfinții lui Dumnezeu și despre prezența lor în viața noastră. Pentru că noi îi simțim pe Sfinții lui Dumnezeu în viața noastră numai dacă ne rugăm lor în mod constant și dacă ni-i apropiem prin cunoașterea lor și prin iubirea față de ei.

În ultimele zile am corectat prima mea carte de imnografie, numită Bucuria de Dumnezeu. E primul volum dintr-o colecție numită așa, volum pe care îl vom publica în curând cu harul lui Dumnezeu. Și pe care am început-o pe când eram student, ca nevoie reală pentru a mă pocăi, dar și pentru a cânta dureros în fața lui Dumnezeu. Pentru că cel care se pocăiește cântă dureros, cântă tânguitor, pentru că își cântă propria lui dramă interioară.

Dar, pe când mă pocăiam și îmi scriam pocăința în cântări duhovnicești, am început să mă rog și la diverși Sfinți ai lui Dumnezeu și să le scriu cântări liturgice. Și cu timpul am înțeles că aceste cântări te mișcă și te schimbă profund interior, pentru că ele sunt o deschidere iubitoare față de Sfinții lui Dumnezeu, prin care ei intră în viața ta. Pe cât îi cunoaștem pe Sfinții lui Dumnezeu și pe cât ne rugăm lor, dar și pe cât le scriem cântări sau le pictăm Sfintele lor Icoane, pe atât ei intră în viața noastră și rămân în noi ca prietenii noștri de zi cu zi. Pentru că evlavia reală față de ei se naște din cunoașterea lor și din intrarea smerită, dar plină de încredere în ajutorul lor, în relația cu ei.

Însă, pentru ca să-i cunoști profund, trebuie să ai acces la Viețile lor, adică la sursele credinței noastre. Și pentru a citi sursele credinței e nevoie să înveți limbi străine, vechi și curente, învățarea limbilor fiind astfel o asceză evlavioasă, pentru că are drept scop intimizarea noastră cu Sfinții lui Dumnezeu. Onlineul ne pune în relație cu datele despre Sfinți, cu Sfintele lor Icoane, cu locul unde sunt Sfintelor lor Moaște, cu modul în care ele arată. Fiecare detaliu pe care îl aflăm despre un anume Sfânt al lui Dumnezeu devine detaliu al credinței și al evlaviei noastre. Și astfel, noi folosim duhovnicește datele pe care mediul online ni le oferă, pentru a spori în credința și în asceza noastră.

N-am citit niciodată viața unui Sfânt cu îndoială sau cu repulsie. N-am citit niciodată o carte teologică pentru a epata, ci pentru a învăța să mă schimb interior, pentru a învăța să mă mântui. Și tocmai de aceea am primit și primesc datele aflate despre Sfinții lui Dumnezeu cu simplitate și cu evlavie, dorind să actualizez în viața mea, într-un anume fel, cuvintele și modul lor de viețuire. Pentru că fiecare dintre noi trebuie să actualizăm teologia și nevoințele Sfinților în viața noastră, făcându-le ale noastre, personalizându-le.

Iar Sfinții lui Dumnezeu se bucură mult când le scriem cântări, Slujbe, Acatiste, când le pictăm Sfintele Icoane, când mergem în pelerinaj la Sfintele lor Moaște, când ajutăm Bisericile închinate lor, când popularizăm Viețile lor, când studiem teologia lor în mod aprofundat, când ne rugăm lor în diverse nevoi, necazuri și ispite ale noastre. Căci ei doresc să ne învețe, să ne lumineze mereu, să ne ajute mereu în a-i înțelege și în a ne înțelege. Pentru că înțelegerea lor și a noastră e cea care ne mântuie pe noi.

Am învățat enorm de multe lucruri despre Sfinții lui Dumnezeu și nuanțe teologice din viețile lor și din teologiile lor. Am actualizat și actualizez continuu moduri de nevoință și virtuți ale lor, perspective asupra cunoașterii oamenilor și a istoriei Bisericii și a lumii. Pentru că modul lor dumnezeiesc de a vedea lucrurile e modul profund echilibrat al conștiinței Bisericii. Biserica gândește profund prin Sfinții ei și se delimitează de tot ceea ce nu are de-a face cu ea. Iar noi, dacă ne asumăm cu smerenie și cu dragoste cugetul Sfinților, modul lor de a vedea lucrurile, ajungem să gândim și să trăim bisericește. Pentru că mintea Bisericii dorește unitatea ei și mântuirea tuturor. Dorește unitatea interioară, pentru că unitatea asigură mântuirea tuturor.

Căci Biserica are conștiința că e una, că e sfântă, că e catolică și apostolică, că ea a trecut și trece prin toate veacurile, având toată deplinătatea învățăturii și a vieții celei dumnezeiești. Iar Sfinții Bisericii au această conștiință a unicității Bisericii și ei o apără pe ea cu toată râvna lor, pentru că dorește ca adevărul și viața lui Dumnezeu să nu fie știrbite cu nimic. Iar întreaga Sfântă și Dumnezeiască Tradiție a Bisericii e mărturia clară și deplină despre tot adevărul mântuirii noastre și despre toată viața noastră bisericească, care e una divino-umană.

De aceea, în ultima lună, pe Facebook, am insistat pe sinaxele de fiecare zi ale Sfinților lui Dumnezeu. Am renunțat la alte discuții, și ele importante, pentru a mă concentra pe cine sunt Sfinții pe care Biserica îi pomenește în fiecare zi liturgică a ei. Căci, într-o zi liturgică, noi avem doar puțini Sfinți pomeniți în cărțile de cult și puține cântări despre ei. Slujba unei zile se concentrează pe unul-doi Sfinți, lăsând în afara evlaviei noastre o mulțime de Sfinți pomeniți în acea zi. Și aceasta pentru că noi avem niște cărți de cult care s-au făcut într-o anume perioadă istorică a Bisericii, iar de atunci au fost canonizați mulți Sfinți sau există mulți Sfinți necanonizați, care au și ei dreptul la cântări duhovnicești.

Tocmai de aceea, în colecția Bucuria de Dumnezeu, mă voi ocupa de punerea în evidență a multor Sfinți ai lui Dumnezeu, ignorați de mulți sau marginalizați, dar îmi voi exprima evlavia și față de mulți Sfinți ai lui Dumnezeu, încă necanonizați de vreo Biserică autocefală, dar care, în mod evident, sunt conștiințe clare ale Bisericii, sunt Sfinții lui Dumnezeu. Pentru că uneori trec sute sau mii de ani până când cineva îi canonizează sau până când cineva se ocupă metodic de Viețile lor și de introducerea lor în cultul Bisericii. Iar indiferența noastră față de Sfinți, canonizați sau nu, este o lipsă de evlavie imensă față de ei și, în primul rând, o desconsiderare a prezenței lui Dumnezeu în ei.

Căci, dacă Dumnezeu locuiește în ei, cum putem noi să fim nepăsători față de ei? Pentru că evlavia față de Sfinți și cinstirea lor e un ajutor imens în nevoința noastră, pentru că ei sunt călăuzitorii noștri pe calea mântuirii.

Totodată, cred că voi publica sinaxele Sfinților din fiecare zi și într-o carte aparte, pentru ca să se observe coerența duhovnicească a acestui demers teologic. Pentru că astfel vom observa că trebuie să fim tot mai încăpători pentru Sfinții lui Dumnezeu, cei atât de diverși și de minunați în viața lor.

Fiecare Sfânt pe care îl cunosc a intrat în viața mea la un moment dat și datele despre el s-au tot înmulțit. Acum pot da detalii despre creșterea mea în relație cu diverși Sfinți ai lui Dumnezeu și despre modul cum m-am rugat lor, am învățat de la ei și m-au schimbat luminarea și ajutorul lor. Pot da detalii despre relația mea vie, reală, continuă cu Sfinții lui Dumnezeu, pe care o trăiesc în fiecare clipă a vieții mele. Iar aceste detalii înseamnă detaliile comuniunii cu Sfinții lui Dumnezeu. Prin care ei mi-au revelat prezența și iubirea lor în viața mea, că ei sunt vii și preaminunați înaintea lui Dumnezeu și mult lucrători în viața Bisericii și a întregii lumi.

Când nu ai conștiința prezenței Îngerilor și a Sfinților în viața ta și a întregii lumi crezi că ești singur și neînțeles, că ești propriul tău stăpân, că le faci pe toate de unul singur. Însă când Dumnezeu și Sfinții Împărăției Lui îți devin evidenți în viața ta, atunci știi că nu faci niciun lucru bun fără ajutorul lor, că nu te mântui decât în relația cu ei, decât în relația cu Dumnezeu, cu Îngerii și cu Sfinții Lui. Pentru că mântuirea noastră e relația plină de iubire și de slava lui Dumnezeu cu Dumnezeu și cu membrii Împărăției Sale, e viața noastră plină de sfințenie și de iubire față de Dumnezeu și față de întreaga Sa creație.

Aghiologia ne învață adevărata antropologie. Pentru că omul adevărat e Sfântul lui Dumnezeu. Și omul cel adevărat e omul care e plin de slava lui Dumnezeu și de adevărul Său și care trăiește mereu în comuniunea cu El, cu Îngerii și cu Sfinții Lui și cu întreaga Sa creație. Pentru că omul și întreaga creație sunt ale lui Dumnezeu și numai în relația cu El pot fi înțelese.

Suntem în ultima zi a anului 2020, în ultima zi a anului măștilor și al închiderilor în case. În ultima zi a anului în care Biserica, în plină democrație desfigurată, a fost minimalizată în mod nepermis de către Stat și tratată ca „un focar de infecție”. Adică tratată ca „un loc oarecare”, negându-se unicitatea ei absolută. Pentru că cei care ne-au închis ușile Bisericilor pentru credincioși, apoi au restricționat împărtășirea lor cu Domnul și atingerea lor de Sfintele Moaște și de Sfintele Icoane și de Sfintele Cruci, au minimalizat prezența lui Dumnezeu și a Sfinților în viața Bisericii.

Virușii există, bolile există, moartea există, pentru că sunt consecințe ale păcatelor noastre, dar mai presus de ele e Dumnezeu, Cel care umple Biserica Lui și întreaga lume cu slava Sa. Iar viața și vindecarea noastră sunt daruri ale lui Dumnezeu și nu performanțe medicale în primul rând. Pentru că omul se naște și moare numai atunci când îngăduie Dumnezeu. Viața e darul Lui pentru noi, ca noi să facem lucruri bune, să ne mântuim trăind aici, pe pământ, iar nu pentru a o trăi egoist și indiferent. Iar Viețile Sfinților ne arată tocmai grija lor profundă pentru oameni, pentru mântuirea lor, și perspectiva vieții ca înduhovnicire continuă, ca îndumnezeire continuă.

Căci nu avem niciun folos dacă trăim peste o sută de ani, dar murim necredincioși și plini de patimi. Viața lungă e o experiență complexă, dar ea trebuie să fie una duhovnicească, pentru ca să fie una mântuitoare pentru noi. Și au existat Sfinți ai lui Dumnezeu care au trăit sute de ani, dar, în același timp, care au făcut din viața lor o cale continuă spre Dumnezeu. După cum au existat Sfinți care au trăit numai câteva zile sau câțiva ani, dar ei sunt în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că nu lungimea vieții ne mântuie, ci intensitatea evlaviei ei și curăția ei.

Căci noi trebuie să ne curățim, să ne luminăm și să ne sfințim continuu în relația cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Noi trebuie să ne mântuim în acord continuu cu toată Împărăția lui Dumnezeu, pentru că acolo dorim să mergem. De aceea, învățând mereu de la Îngerii și de la Sfinții lui Dumnezeu și, mai ales, de la Preacurata Stăpână, Născătoarea de Dumnezeu, noi învățăm viața noastră cea veșnică de la ei, pentru ca să fim veșnic cu ei.

Așadar, iubiții mei, Sfinții nu sunt un subiect din trecut, ci o realitate a prezentului și a viitorului nostru veșnic. A învăța de la Sfinți înseamnă a fi mereu cu ei și a dori să fii acolo unde sunt ei pentru veșnicie. Iar cine minimalizează și exclude cinstirea Sfinților și învățarea continuă de la ei și comuniunea continuă cu ei, nu are nimic de-a face cu calea mântuirii. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu s-au bazat întotdeauna pe Sfinții de dinaintea lor, au învățat de la ei și au fost în comuniune cu ei, de aceea sunt și azi, cât și pentru veșnicie, cu ei.

Sfinții aveau ucenici, care la rândul lor aveau ucenici, și care transmiteau în mod viu harul și adevărul lui Dumnezeu de la unii la alții. Locurile unde au trăit Sfinții sunt pline de har și au fost păstrate cu evlavie de ucenicii lor, pentru că ele erau o amprentă vie a Părinților lor celor Sfinți. Sfintele Moaște ale Sfinților sunt comorile fără de preț ale Bisericii, sunt tezaure inestimabile ale sfințeniei, pentru că ele sunt dovada vie a antropologiei transfigurate. Căci teologia îndumnezeirii nu este numai în scris, în cărți, ci și în Sfintele Moaște ale Sfinților. Ceea ce s-a crezut cu fapta s-a transformat în realitate personală. Cei care s-au nevoit pentru sfințirea lor, aceia s-au sfințit în mod real, iar Sfintele Moaște, cele făcătoare de minuni, sunt dovada palpabilă a îndumnezeirii lor. Când îi vedem în Sfintele lor Icoane, în Sfintele lor Moaște, în sfintele lor cărți, în Slujbele lor, noi îi vedem pe Sfinți în măreția lor duhovnicească, în viața lor plină de slava lui Dumnezeu.

Și Biserica e plină de viața și de prezența Sfinților Lui, pentru că fiecare Sfânt e mădularul cel mistic al lui Hristos. Pietrele vii, cele duhovnicești ale Bisericii, sunt Sfinții Lui. De aceea, citindu-i și iubindu-i pe Sfinți, ei sunt mereu în rugăciunile noastre, pentru că sunt mereu în iubirea noastră pentru ei.

Fie ca noul an, anul 2021 de la nașterea Domnului, să fie un an în care să ne împrietenim cu tot mai mulți Sfinți ai lui Dumnezeu, urmându-le lor pe calea mântuirii! Ca, fiind învățați de Sfinți adevărata viață a ortodocșilor, să trăim duhovnicește pe pământ și să adormim cu somnul celor evlavioși, cu somnul nemuririi, fiind vii pentru veșnicie în Împărăția lui Dumnezeu. Amin!


[1] Începută la 7. 43, în zi de luni, pe 28 decembrie 2020. Cer înnorat, ceață, 3 grade, fără vânt.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [23]

Idealul duhovnicesc al ajungerii la tăcerea gândurilor și la isihia dumnezeiască este evocat de pe acum de Fericitul Daniil (și când spun de pe acum, mă gândesc la faptul că nici Vasile Voiculescu, nici Radu Gyr și nici alți poeți tradiționaliști nu îl aveau în vedere). Astfel, Sfântul Dimitrie este „cel ce zbori pe ale tăcerilor scări”, iar în Condacul al XII-lea, rugăciunea către Dumnezeu este: „fără vorbe, doar în cuget, în tăcere Îți purtăm,/ ca un mir ușor de mugur, gândul nostru fără pată”.

Asemenea, și în Icosul al XII-lea, poetul are atitudinea rugătorului isihast: „Doamne, stau în pragul ușii Tale mute/ și citind sfârșirea sfintelor ceasloave, îmi plec fruntea-n fața slovelor tăcute/ pân-se stinge-n mine zvonul de voroave./ Mă îneacă-adâncă Liniștea-Ți deplină./ Tu ești Pacea-n care stelele rotesc./ Îți simt picul de-aur în țeasta-mi de tină./ În oglinzi de gânduri, vis Te limpezesc”.

Rugăciunea este „pân-se stinge-n mine zvonul de voroave”, adică până încetează larma gândurilor deșarte.

„Picul de-aur” al lui Dumnezeu este picătura Sa de har „în țeasta-mi de tină”, care potolește neorânduiala gândurilor și aduce pacea harică cea mult dorită. Astfel, mintea naște „oglinzi de gânduri” pentru întipărirea lui Dumnezeu în ele, a harului Său, rugătorul începând să vadă limpede ceea ce visa, ceea ce dorea cu ardoare („vis Te limpezesc”).

Dumnezeu este „visul” nostru, Căruia ne rugăm să ne dea „tihna s-auzim cum pasul Tău/ vine către noi aproape printre stelele albastre”, Cel ce e „pacea-n care stelele rotesc”, Pacea mai presus de fire, Creatorul acestui univers imens și copleșitor de frumos.

Dar El poate să și certe această lume pe care a creat-o: „Din tavanul beznii, lumi întregi de stele/ cad cu-ngălbenirea bolnavelor toamne”, zice Fericitul Daniil, urmându-l din nou pe Eminescu (Scrisoarea I), în modul de evocare a unor imagini eshatologice. E de subliniat faptul că Fericitul Daniil a remarcat ceea ce n-a văzut toată exegeza eminesciană, adică sursa eclesiastică a acestor imagini.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [22]

Icosul al XI-lea este o rugăciune pentru păstrarea noastră în credință și cu mintea trează, așteptând Judecata lui Dumnezeu.

După cum toate sunt în mâna lui Dumnezeu, la fel este și sfârșitul sortit de El al acestei lumi:

Cine poate spune tainele din lume,
și câtă răbdare poartă în spinare
un fir sau un bob, un melc sau un rob?

Și cât soare strânge un picur de sânge,
câtă noapte-adâncă doarme într-o stâncă,
câte lacrimi bea omul fără stea

și cât va mai ține în rău sau în bine
lumea cea de-acum pân-să cadă-n scrum?

Înțelegem mai ușor ce înseamnă ca „un fir sau un bob, un melc sau un rob” să aibă foarte multă răbdare în chinuri, în neputință sau în suferință, pentru că lumea le/ îi consideră neînsemnate/ neînsemnați și trebuie să-și târască existența lentă și dureroasă până la capăt. Sau ce înseamnă ca „un picur de sânge” (iarăși o ființă neînsemnată) să strângă mult soare, pentru că doar raza soarelui îl urmărește pe pământ. Ori ca într-o stâncă să doarmă „noapte adâncă”, cum numai Dumnezeu știe ce înseamnă piatra, ontologic vorbind. Așa precum numai El știe tainele tuturor creaturilor.

Din răbdarea lor am putea învăța foarte multe și noi, dar nu avem timp să le observăm…

În schimb, „Câte lacrimi bea omul fără stea” e o formulare mai greu de înțeles, pentru că aici e intertextualizat Eminescu. „Omul fără stea” e omul de excepție, care – în concepția poetului – nu are o stea a norocului. Și pentru că el nu e sortit să fie fericit pe pământ (după cum a formulat Eminescu, scriind Luceafărul), de aceea are de băut un pocal mare cu lacrimi în viața aceasta.

Dar Dumnezeu le știe pe toate, inclusiv cât va mai ține lumea, căci, dintre oameni, „Cine să cunoască calea neștiută,/ ceasul din soroace, când neîndurată/ arcui-va-n ceruri Dreapta-nevăzută,/ Degetul cu semnul cel de judecată?”. Nimeni.

Rugându-l pe Sfântul Dimitrie ca să mijlocească la Dumnezeu, pentru ca „Împărăția Lui cea nevăzută/ să-Și arate aevea zorii pe pământ”, Fericitul Daniil imploră sfârșitul nedreptăților și al crimelor de pe acest pământ: „În amurgul baltă de sânge martir,/ din veacul minciunii să nască dreptatea”.

Sfântul Dimitrie poate să ne ajute la ceasul cel mare și greu al morții și al Judecății: „Tu, ce vezi stihia largului ceresc/ în stihar te-mbracă cu putere-ntreagă/ și ne priveghează ceasul nefiresc/ să putem fi gata cu trezită vlagă”…

„Ceasul” acesta este „nefiresc” pentru că este mai presus de firea noastră omenească a-l înțelege. Iar „trezita vlagă” a minților și a sufletelor noastre e ajutată și întărită de Sfinți.

„Stihia largului ceresc” e o imagine care concentrează excepțional, stilizând, tabloul de nedescris în cuvinte al Raiului. Dacă stihiile pământului sunt greu de reprezentat, cu atât mai mult atmosfera Paradisului este indescriptibilă. Dar însuși apelul la acest termen indică faptul că vorbim de bogăție de viață și de frumusețe, de „largul” Împărăției cerurilor, care are orizonturi cuprinzibile întrucâtva de Sfinți, dar neintuite de noi, cei păcătoși.

Și în heretisirile icosului Sfântul Dimitrie e numit, tainic, „cel ce vezi înalte desfășurări”, cu referire la vederile și descoperirile dumnezeiești de care Sfinții au parte veșnic în Împărăția lui Dumnezeu.

Psalmul al 86-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Zidurile lui, din care va face casă,
sunt în munții cei sfinți, cu pădure deasă.
Poarta Sionului i-e Domnului mai dragă
decât toată țara lui Iacov cea largă.

Ce pot grăi de tine, o cetate sfântă,
ce te-a zidit Domnul, să stai neclintită?
Să-ți aduci aminte și de Raava,
și de Babilon, de cei ce-ți iubiră slava!

Că și străinii, Tirul, etiopienii,
aceștia s-au născut acolo.
Și va zice tot omul: „Maică mi-e Sionul”
și într-însa se va naște om născut de Domnul,
căci e întemeiat de El din cer, din înălțime.

Și va lua seama Domnul la mulțime,
strigându-i din carte pe nume-n scrisoare,
boieri și sărăcime și crai de sub soare,
ce vor răspunde din sfânta cetate.
Să se veselească-ntr-a ei bunătate!

Ieremias, cap. 33, cf. LXX

1. În[tru] începutul împărăției lui Ioachim [Ἰωακίμ], a fiului lui Iosias [Ἰωσίας], a fost făcut cuvântul acesta de la Domnul.

2. Așa a zis Domnul: „Stai în curtea casei Domnului și vei descoperi tuturor iudeilor și tuturor celor care vin a se închina în casa Domnului toate cuvintele pe care ți le-am rânduit ție [ca] lor să le descoperi! Să nu oprești cuvântul [μὴ ἀφέλῃς ῥῆμα].

3. [Deși,] poate, vor auzi și se vor întoarce [ei], fiecare de la calea sa cea rea. Și [atunci] voi înceta de la cele rele, pe care Eu socotesc să le fac lor pentru obiceiurile lor cele rele [ἕνεκεν τῶν πονηρῶν ἐπιτηδευμάτων αὐτῶν].

4. Și vei grăi [acestea]: «Așa a zis Domnul: <Dacă nu aveți să Mă ascultați [pentru] a merge în cele legiuite ale Mele, pe care [Eu] le-am dat spre fața voastră,

5. [pentru] a asculta cuvintele slujitorilor Mei, ale Profeților, pe care Eu îi trimit către voi [de la] revărsatul zorilor [οὓς Ἐγὼ ἀποστέλλω πρὸς ὑμᾶς ὄρθρου] – și i-am trimis și nu M-ați ascultat pe Mine –

6. și [atunci] voi da casa aceasta[1] ca Silomul [Σηλωμ], iar cetatea[2] o voi da spre blestem tuturor neamurilor a tot pământul [καὶ τὴν πόλιν δώσω εἰς κατάραν πᾶσιν τοῖς ἔθνεσιν πάσης τῆς γῆς]>»”.

7. Și au auzit preoții și profeții cei mincinoși [οἱ ψευδοπροφῆται] și tot poporul pe Ieremias grăind cuvintele acestea în casa Domnului.

8. Și a fost Ieremias încetând grăind [a grăi] toate [cuvintele], pe care Domnul le-a rânduit lui să le grăiască la tot poporul. Și l-au prins pe el preoții și profeții cei mincinoși și tot poporul, zicându-i: „[Cu] moarte vei muri,

9. că[ci] ai profețit [întru] numele Domnului [ἐπροφήτευσας τῷ ὀνόματι Κυρίου], zicând: «Ca Silomul va fi casa aceasta și cetatea aceasta va fi pustiită de cei care locuiesc [în ea]»”. Și a fost adunat tot poporul împotriva lui Ieremias în casa Domnului.

10. Și au auzit stăpânitorii lui Iudas cuvântul acesta și s-au suit dintru casa împăratului întru casa Domnului și au șezut la poarta cea nouă a curților Domnului [ἐν προθύροις πύλης Κυρίου τῆς καινῆς].

11. Și au zis preoții și profeții cei mincinoși către stăpânitori și la tot poporul: „Judecata de moarte [se cuvine] omului acestuia [κρίσις θανάτου τῷ ἀνθρώπῳ τούτω], că[ci] a profețit împotriva cetății acesteia [ὅτι ἐπροφήτευσεν κατὰ τῆς πόλεως ταύτης], precum ați auzit cu urechile voastre [καθὼς ἠκούσατε ἐν τοῖς ὠσὶν ὑμῶν]!”.

12. Iar Ieremias a zis [atunci] către stăpânitori și la tot poporul, zicând: „Domnul m-a trimis pe mine să profețesc împotriva casei acesteia [Κύριος ἀπέστειλέν με προφητεῦσαι ἐπὶ τὸν οἶκον τοῦτον] și împotriva cetății acesteia toate cuvintele acestea, pe care le-ați auzit [καὶ ἐπὶ τὴν πόλιν ταύτην πάντας τοὺς λόγους τούτους οὓς ἠκούσατε].

13. Iar acum faceți mai bune căile voastre și faptele voastre [καὶ νῦν βελτίους ποιήσατε τὰς ὁδοὺς ὑμῶν καὶ τὰ ἔργα ὑμῶν]! Și auziți glasul Domnului [καὶ ἀκούσατε τῆς φωνῆς Κυρίου] și va înceta Domnul de la cele rele pe care le-a grăit împotriva voastră [καὶ παύσεται Κύριος ἀπὸ τῶν κακῶν ὧν ἐλάλησεν ἐφ᾽ ὑμᾶς]!

14. Și, iată, eu [sunt] în mâinile voastre! Faceți-mi mie cum vă este de folos și cum vă este mai bine vouă!

15. Însă, mai degrabă, cunoscând [ce vreți să faceți], veți cunoaște că, dacă mă omorâți pe mine, sânge nevinovat dați asupra voastră [αἷμα ἀθῷον δίδοτε ἐφ᾽ ὑμᾶς] și asupra cetății acesteia și asupra celor care locuiesc în ea. Că[ci] în[tru] adevăr m-a trimis pe mine Domnul către voi [ὅτι ἐν ἀληθείᾳ ἀπέσταλκέν με Κύριος πρὸς ὑμᾶς], [ca] să grăiesc întru urechile voastre toate cuvintele acestea”.

16. Și au zis stăpânitorii și tot poporul către preoți și către profeții cei mincinoși: „Nu îi este omului acestuia judecata de moarte, că[ci] în[tru] numele Domnului, Dumnezeului nostru a grăit către noi!”.

17. Și s-au ridicat bărbații cei mai bătrâni ai pământului [καὶ ἀνέστησαν ἄνδρες τῶν πρεσβυτέρων τῆς γῆς] și au zis la toată adunarea poporului:

18. „Miheas Moratitis [Μιχαιας ὁ Μωραθίτης][3] era în zilele lui Ezechias [Εζεκίας], împăratul Iudasului, și a zis la tot poporul Iudasului: «Așa a zis Domnul: <Sionul ca ogorul va fi arat și Ierusalimul întru [pământul] cel necălcat va fi, iar muntele casei întru crângul dumbrăvii [καὶ τὸ ὄρος τοῦ οἴκου εἰς ἄλσος δρυμοῦ][4]>».

19. Oare, ucigându-l, l-a ucis pe el Ezechias și tot Iudasul? [Oare] nu fiindcă s-au temut de Domnul și fiindcă s-au rugat feței Domnului? Și Domnul a încetat de la cele rele pe care le-a grăit împotriva lor. [Așa] și noi am făcut cele rele [καὶ ἡμεῖς ἐποιήσαμεν κακὰ] [și] cele mari împotriva sufletelor noastre [μεγάλα ἐπὶ ψυχὰς ἡμῶν]”.

20. Și era [atunci] omul profețind [întru] numele Domnului: Urias [Οὐρίας], fiul lui Sameas [Σαμαιας] din Cariatiarim [Καριαθιαριμ]. Și [el] a profețit despre pământul acesta după toate cuvintele lui Ieremias.

21. Și a auzit împăratul Ioachim, și [au auzit și] toți stăpânitorii toate cuvintele sale, și căutau să-l omoare pe el [καὶ ἐζήτουν ἀποκτεῖναι αὐτόν]. Și a auzit Urias și a intrat întru Egiptos.

22. Și împăratul a trimis oameni întru Egiptos

23. și l-au scos pe el de acolo și l-au adus pe el către împărat. Și [împăratul] l-a lovit pe el cu sabia [καὶ ἐπάταξεν αὐτὸν ἐν μαχαίρᾳ] și l-a aruncat pe el întru mormântul fiilor poporului său [καὶ ἔρριψεν αὐτὸν εἰς τὸ μνῆμα υἱῶν λαοῦ αὐτοῦ].

24. Dar mâna lui Ahicam [πλὴν χεὶρ Αχικαμ], a fiului lui Safan, era cu Ieremias [υἱοῦ Σαφαν ἦν μετὰ Ιερεμιου], [ca] să nu-l dea pe el întru mâinile poporului [τοῦ μὴ παραδοῦναι αὐτὸν εἰς χεῖρας τοῦ λαοῦ], [ca] să nu-l omoare pe el [τοῦ μὴ ἀνελεῖν αὐτόν].


[1] Templul din Ierusalim.

[2] Ierusalimul.

[3] Se referă la Sfântul Profet Miheas.

[4] Se referă la Mih. 3, 12, LXX: „Pentru aceasta [διὰ τοῦτο], Sionul va fi arat pentru voi ca ogorul [δι᾽ ὑμᾶς Σιων ὡς ἀγρὸς ἀροτριαθήσεται] și Ierusalimul precum coliba de pază va fi [καὶ Ιερουσαλημ ὡς ὀπωροφυλάκιον ἔσται] și muntele casei [va fi] precum crângul dumbrăvii [καὶ τὸ ὄρος τοῦ οἴκου ὡς ἄλσος δρυμοῦ]”.

Pastorala la Nașterea Domnului a PS Galaction Stângă [2020]

† Galaction,
din mila lui Dumnezeu
Episcop al Sfintei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului,

tuturor Dreptcredincioșilor creștini, Cinului monahal, Preacucernicilor și Preacuvioșilor Părinți din această Sfântă și de Dumnezeu păzită Episcopie,

har și pace de la Mântuitorul Hristos, iar de la noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!

„Veniți să ne bucurăm întru Domnul,
povestind taina ce este de față. Zidul cel despărțitor acum cade;
sabia cea de foc se îndepărtează; Heruvimul nu mai păzește Pomul vieții;
iar eu mă împărtășesc din dulceața din Rai, de la care m-am depărtat
prin neascultare”
(Stihira, pe glasul al II-lea, de la Vecernia Nașterii Domnului).

Iubiții noștri fii duhovnicești,

praznicul luminat al Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, astăzi și întotdeauna, ne aduce aminte de milostivirea cea fără de margini a lui Dumnezeu față de noi, când a trimis pe Fiul Său să ne răscumpere din păcatul strămoșesc și să ne pregătească pentru primirea bunătăților celor veșnice. De aceea, praznicul acesta este praznic de bucurie, de mulțumire și de recunoștință aduse lui Dumnezeu, Care, prin Fiul Său, ne-a cercetat și ne-a ridicat la starea duhovnicească de fii ai Săi prin credință. În această sfântă zi suntem chemați să ne deschidem sufletele și inimile noastre pentru a ne îndulci din graiurile sfintelor învățături ale Bisericii, „povestind taina ce este de față”, taina Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire nesfârșită față de oameni.

Deși Nașterea Domnului este o mare taină a lui Dumnezeu, „taina cea din veac ascunsă” [1], despre care Sfântul Apostol Pavel vorbește de atâtea ori, prin împlinirea ei, ea devine pentru noi certitudinea și realitatea în care aflăm izvorul și temeiul mântuirii noastre: „Cu adevărat mare este taina dreptei credințe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de Îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălțat întru slavă” [2].

Ca realitate și eveniment istoric petrecut în urmă cu două mii de ani, Nașterea Mântuitorului ne îndeamnă la o atitudine doxologică, de preamărire a iubirii lui Dumnezeu. De aceea, Sfânta Biserică a statornicit, încă de la întemeierea ei, sărbătorile religioase ca modalități de rememorare spirituală, de reasumare și trăire a evenimentelor mântuitoare. Desigur, sărbătorile ortodoxe rămân autentice în măsura în care ele nu se contaminează de dimensiunea profanului și nu se transformă în festin prelungit, în momente golite de activitate spirituală. Sărbătorile autentice trebuie să fie culmi de trăire spirituală, ocazii de reînduhovnicire, de trăirea adevărată întru Hristos. Asumate în acest mod, ele devin nu numai momente duhovnicești accesibile prin reamintire, ci și linii de har, permanențe tainice ale Sfântului Duh, pietre de temelie care ne fac contemporani și părtași evenimentului sărbătorit. Astfel, înțelegem că sărbătorile Sfintei Biserici nu sunt doar zile libere de readucere în actualitate a unor realități trecute, ci respirația de har a fiecărui credincios, care aduce în propria sa viață, viața și lucrările lui Hristos care devin un „acum” permanent, tainic și liturgic. De aceea, cântările Sfintei Biserici răsună deslușit astăzi, la timpul prezent: „Hristos Se naște, slăviți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L! Hristos pe pământ, înălțați-vă!” [3].

Pe drept cuvânt putem spune că, de fapt, Sfânta Biserică este mediul cel mai potrivit pentru trăirea cu adevărat a sărbătorilor. Biserica este Trupul divino-uman al lui Hristos extins în umanitate (Părintele Dumitru Stăniloae), care îi pregătește pe oameni pentru Împărăția lui Dumnezeu. Ea este un organism teandric în care Dumnezeu este prezent întreg în fiecare dintre credincioși. Harul Sfântului Duh este cel care susține plenar și desăvârșește unitatea Bisericii în Hristos, Capul ei. În Biserică, Hristos este prezent „în toate zilele, până la sfârșitul veacului” [4]. Pentru aceasta se poate afirma că în Biserică, Hristos pururea Se întrupează în cei vrednici, care actualizează astfel în ei Nașterea Domnului, viața Bisericii este o neîncetată Epifanie a Sfintei Treimi, adică o reactualizare a Botezului Domnului, dar și o îmbrățișare a omului de către Dumnezeu și a lui Dumnezeu de către oameni ca la Întâmpinarea Domnului. Roadele Buneivestiri sunt permanent prezente în inima Bisericii ca bucurie și arătare a tainei celei din veac. Dar Biserica este și Învierea tainică a Domnului în cei credincioși, când El îi ridică din întuneric și din umbra morții, este Înălțarea lui Hristos în noi la cerurile cele de iubire ale lui Dumnezeu, dar și o Cincizecime continuă, prin care Duhul Sfânt umple de slava Sa cea necreată pe fiecare credincios în parte, deschizându-i perspectiva veșnică a unirii cu Dumnezeu. Trăirea sărbătorilor în Biserică devine în acest fel un pelerinaj liturgic spre Dumnezeu, în care El nu este doar scopul pelerinajului, ci și Calea și Lumina care ne călăuzesc. Aceeași lucrare personală a lui Dumnezeu în viața noastră se vede și în rugăciunea liturgică a Sfântului Ioan Gură de Aur, care e citită de Preot în timpul Heruvicului: „Că Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împarți, Hristoase, Dumnezeul nostru…”[5].

Iar Întruparea Fiului lui Dumnezeu reprezintă chiar începutul acestui pelerinaj al omului către Dumnezeu și îi oferă totodată și putința necesară de a-l duce la bun sfârșit. Domnul Hristos, Cel care S-a întrupat pentru noi, vine ca o lumină de la Dumnezeu ca să ne izbăvească de întunericul păcatelor noastre și să ne arate calea cea bună a vieții, dăruindu-ne cunoașterea de Dumnezeu: „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței” [6]. Pentru aceasta, Prorocul Isaia Îl numește pe Hristos: „Lumină mare”, atunci când zice: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare și voi, cei ce locuiți în latura umbrei morții, lumină va străluci peste voi” [7]. De asemenea și Dreptul Simeon, Bătrânul, Îl numește pe Pruncul Iisus „Lumină spre descoperirea neamurilor” [8].

În lumea cufundată până atunci în întunericul păcatului, Hristos Mântuitorul spune despre El Însuși: „Eu sunt Lumina lumii! Cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” [9]. Prin nașterea Fiului lui Dumnezeu, calea ce duce de pe pământ la cer se luminează și noi înșine, prin credința în Hristos, devenim fii ai Luminii, așa cum ne îndeamnă Hristos: „Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii!” [10]. Căci „Eu, Lumina, am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric” [11]. Iar Lumina cea din Lumină, Dumnezeul Cel adevărat din Dumnezeul cel adevărat, Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul-născut din Tatăl, din veci, Se smerește pe Sine, din iubire față de oameni, și Se întrupează făcându-Se om asemenea nouă, afară de păcat, pentru a-l înălța pe omul cel căzut și a-l îndumnezei prin har.

Credința în Hristos Cel întrupat ne duce la comuniunea cu El, ne duce la comuniunea cu Însăși Lumina. Dobândirea acestei lumini dumnezeiești a lui Hristos e însăși starea noastră de sfințenie. De aceea, în Sfintele Icoane, Sfinții sunt înfățișați cu aureole de lumină în jurul capului lor, pentru că ei sunt plini de lumina lui Hristos și din ei radiază lumina Lui. Pentru că Sfinții nu sunt lumini pri ei înșiși, ci datorită lui Hristos, Care este în ei. Și pentru că El este în ei, de aceea și Sfinții sunt purtători ai luminii lui Hristos. Acest adevăr îl face pe Sfântul Apostol Pavel să afirme cu toată convingerea: „M-am răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine. Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” [12].

Prin această sfântă sărbătoare fiecare creștin dobândește puterea de a se face purtător al luminii lui Hristos. Însă numai dacă „umblă întru lumină” [13], adică dacă stăruie să viețuiască în lumina Sa cea dumnezeiască și în dumnezeiasca Sa învățătură. Înțelegem prin aceasta că nu este suficient doar să credem, ci trebuie să ne și purtăm, în consecință, ca fii ai Luminii. Credința noastră trebuie să devină lucrătoare prin iubire, adică să rodească fapte de iubire. În fiecare faptă de iubire săvârșită față de semenii noștri, noi ne aflăm în comuniune cu Dumnezeu. Căci „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el” [14]. Iar Sfânta Scriptură ne mărturisește: „Cine zice că este în lumină și pe fratele său îl urăște, acela este în întuneric până acum. Cine iubește pe fratele său rămâne în lumină” [15]. Pentru aceasta, atunci când urâm răul, când iertăm din inimă pe dușmanii noștri, când ne arătăm iubitori față de aproapele nostru și suntem alături de el în suferințe, noi știm că am trecut din întuneric la lumină. Pentru că „am trecut din moarte la viață, pentru că îi iubim pe frați. Dar cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte” [16].

Fiul lui Dumnezeu întrupat a coborât din iubire pentru noi pe pământ, pentru ca să ne dăruie viața veșnică: „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel unul-născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” [17]. Căci „Eu am venit ca (lumea) viață să aibă și din belșug să aibă” [18]. Iar pentru a ne învrednici de darurile cele bogate și nepieritoare ale Sfintei Sale Nașteri nu ni se cere nici bogăție, nici frumusețe, nici cultură sau vreo altă slavă omenească, ci ni se cere ceea ce fiecare dintre noi poate oferi: o credință curată, care să lucreze fapte bune. Această credință ne unește cu Hristos, Care, pe măsura credinței noastre, ne umple sufletele de darul vieții celei veșnice, revărsând asupra noastră energiile cele dumnezeiește, adică harul cel veșnic, cel dumnezeiesc al lui Dumnezeu. Viața adevărată a omului începe cu această credință care îi predă lui Hristos tot sufletul, toată inima, toată mintea și toată puterea noastră, iar Acesta le sfințește și le îndumnezeiește treptat. Cu cât credința este mai mare, cu atât darul lui Dumnezeu este mai bogat în cel credincios și înțelegem că viața noastră este cu adevărat viață numai în măsura în care este o viață întru Hristos.

Dreptmăritori creștini,

prin venirea Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ, Dumnezeu a chemat la masa dragostei Sale pe toți oamenii, ca să se ospăteze din belșug și în toată deplinătatea, ca fii și moștenitori ai Împărăției cerurilor. Cei două mii de ani de Creștinism ne arată că blânda Sa chemare nu a rămas fără răspuns. Căci Evanghelia lui Hristos a rodit în jertfele Mucenicilor și în nevoințele Sfinților Săi. Aceasta nu înseamnă că înainte de nașterea lui Hristos, Dumnezeu nu a fost prezent în creația Sa. Pentru că însăși lumea este o expresie a iubirii lui Dumnezeu și o arătare a slavei Sale: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” [19]. Dragostea lui Dumnezeu și chemarea Sa pentru omul căzut nu au lipsit niciodată din creație, însă omul nu a mai fost capabil, după căderea în păcat, să le perceapă în profunzimea lor. Păcatul este cel care întunecă mintea omului și falsifică realitatea. Chiar și înainte de întruparea Sa, lucrarea lui Hristos Dumnezeu era prezentă în oameni prin Duhul Sfânt, pregătindu-i pentru venirea Sa în trup, iar, după aceasta, Hristos continuă să lucreze în sufletele cele credincioase și vrednice, începând îndumnezeirea lor încă din această viață, și pregătindu-le pentru cea de a doua Sa venire, cea întru slavă.

Acest adevăr ni-l grăiește deslușit Sfântul Maxim Mărturisitorul, care, luminat de Hristos Dumnezeu, ne învață astfel: „Precum înainte de venirea văzută și în trup, Cuvântul lui Dumnezeu venea spiritual la Patriarhi și la Proroci, preînchipuind tainele venirii Lui, tot așa și după această venire, El vine nu numai în cei ce sunt prunci, nutrindu-i duhovnicește și ducându-i spre viața desăvârșirii cea după Dumnezeu, ci și în cei desăvârșiți, desemnându-le de mai înainte, în chip ascuns, forma venirii Lui viitoare, ca într-o icoană. Această venire o înfăptuiește El pururea, preschimbând, prin virtuți, pe cei vrednici, din trup în Duh” [20]. Dacă, înainte de întruparea Sa, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu lucra numai din afară asupra oamenilor pentru a menține în ei o oarecare raționalitate și iubire, prin întruparea Sa și prin împărtășirea noastră cu Sfântul Său Trup și Sfântul Său Sânge, El ne umple de toată iubirea Sa, dându-ne puterea să învingem slăbiciunile firii noastre. Pentru că El S-a făcut om pentru ca să îl îndumnezeiască pe om (Sfântul Atanasie cel Mare).

Sfânta Lui întrupare este temeiul ontologic al mântuirii noastre. Pentru că, prin ea, întreaga omenire se află pe calea către îndumnezeire. Iar Cel care lucrează, în mod eficient și dinamic, la mântuirea noastră, înduhovnicindu-ne pe noi mereu, este Însuși Hristos Dumnezeu. Iar prin binecuvântarea revărsată peste întreaga creație prin nașterea Sa, Hristos Cel întrupat ne cheamă la o stare nouă, la viața fără de păcat, la viața harică a Bisericii. Și mult folos sufletesc vom avea, dacă vom cugeta câtuși de puțin la cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog, care zice: „Întocmai precum stricăciunea și moartea se moștenesc din neam în neam de la Adam cel vechi, tot așa nestricăciunea și nemurirea se moștenesc de la Adam cel Nou. Întocmai cum părtășia noastră la firea strămoșului nostru, Adam, care a căzut, se vădește în aceea că și noi păcătuim și călcăm poruncile lui Dumnezeu, tot așa și părtășia noastră la harul cel dumnezeiesc al celui de-al doilea Întemeietor al neamului nostru, Hristos Domnul, o cunoaștem prin aceea că nu mai păcătuim de îndată ce primim acest har dumnezeiesc” [21]. Sfântul Simeon ne învață să fim cu luare aminte la harul primit prin înomenirea Fiului lui Dumnezeu. Căci primirea harului nu înseamnă că nu vom mai păcătui niciodată, ci că nu vom mai păcătui atâta vreme cât harul lui Hristos este lucrător în noi. Iar dacă păcătuim este un semn că harul ne-a părăsit, că l-am pierdut din cauza nevredniciei noastre. Întreaga noastră luptă este pentru a păstra harul lui Dumnezeu în noi, iar, când îl pierdem, trebuie să ne silim să îl redobândim.

Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu Se face om pentru Sine Însuși, nu asumă trupul pentru vreun motiv egoist, ci, dimpotrivă, El Se naște pentru întreaga lume, nașterea Lui oferind omului posibilitatea de a moșteni viața cea veșnică. Însuflețind pe credincioșii vremurilor sale spre trăirea cât mai înaltă a Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, Fericitul Augustin spunea: „La început era Cuvântul, Care, dacă nu ar fi avut naștere omenească, noi nu a fi ajuns la renașterea divină. Pentru că El S-a născut ca noi să renaștem. Hristos S-a născut și nimeni să nu șovăie să se renască! Ca mila Lui să fie în inimile noastre. Mama Lui L-a purtat în pântece, noi să Îl purtăm în inimă! Fecioara a fost însărcinată pentru ca să Se întrupeze Hristos, iar inimile noastre trebuie să fie însărcinate cu credința noastră în Hristos. Fecioara L-a născut pe Mântuitorul, sufletul nostru să nască mântuirea! Să nu fim sterpi, ci sufletele noastre să rodească întru Dumnezeu!” [22]. Aceste îndemnuri au pentru noi un caracter permanent. Fiindcă ele ne arată că posibilitatea mântuirii în Hristos trebuie asumată personal. Și aceasta se poate face prin dorința și efortul fiecărui credincios în parte de a nu rămâne sterp în credința lui, ci de a aduce roadele cele bune ale credinței sale.

Iubiți fii sufletești,

în șuvoiul vieții care curge și se schimbă mereu, anii se adună și îmbătrânim. Însă, în fiecare an, fie că suntem tineri, fie că suntem bătrâni, praznicul Nașterii Domnului ne umple inimile de o deosebită bucurie duhovnicească. Învățăturile Bisericii și tâlcuirile Sfinților Părinți ne arată o minunată revărsare de sensuri și de înțelegeri ale acestui praznic, care sunt adevărate doctorii sufletești pentru noi. Căci sărbătoarea Nașterii Domnului este lumina cunoștinței, e umplerea noastră de viața Lui, este chemare la o viață nouă, la calea către Împărăția lui Dumnezeu. Ziua aceasta de 25 decembrie o sărbătorim an de an, în comuniune unii cu alții, în Sfânta Biserică, dar de roadele ei cele sfinte ne împărtășim personal, în măsura credinței și a vredniciei fiecăruia dintre noi.

Trăind taina înomenirii Fiului lui Dumnezeu, creștinii se regăsesc întru Duhul Sfânt în pridvorul minunat al Betleemului, uniți în aceeași dragoste sfântă față de Pruncului Iisus, laolaltă cu Magii cei înțelepți și cu Păstorii cei cu sufletul curat și cu Îngerii lui Dumnezeu. Pentru că își aduc darurile lor împreună cu aceia: aurul iubirii, smirna nădejdii și tămâia credinței celei adevărate. Întotdeauna se cuvine, dar mai ales la acest ceas de sfântă prăznuire, ca ochii noștri să privească spre cer, spre lăcașul de lumină unde sălășluiește Dumnezeu și unde nădăjduim să ajungem și noi ca să ne împărtășim de viața cea veșnică. Privim spre înălțimile cerești cu inimi smerite și pline de recunoștință pentru că de acolo a coborât nemărginita Bunătate și Dragoste a lui Dumnezeu și S-a făcut om. Dacă nu s-ar fi născut Mântuitorul Hristos, noi am fi rămas în întunericul păcatului. Cerul ar fi rămas pe mai departe încuiat, nimeni nu s-ar fi mântuit, pentru că harul Duhului Sfânt nu s-ar fi dat oamenilor. Însă mila lui Dumnezeu n-a răbdat ca „făptura Sa să fie înghițită de pieire”, ci ne-a trimis pe Fiul Său Cel iubit, Care, unind cerul cu pământul, a adus în lume adierea veșniciei și mireasma zilei celei de taină. Pentru că El ne-a dat tuturor puterea de a deveni fiii Împărăției Sale. Bucuria nașterii Domnului izbăvește sufletul nostru de amărăciune și de întristare și îl umple de recunoștință pentru binecuvântările revărsare asupra noastră. Binecuvântările primite astăzi sunt o nădejde pentru binecuvântările cele de mâine și ele ne dau puterea de a înainta în viața cea duhovnicească, ca să zicem împreună cu Apostolul: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește” [23]. Iar glasul Mântuitorului ne asigură de aceasta, grăindu-ne nouă din Scripturi: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar…nimic nu va fi vouă cu neputință” [24].

Preacurata Naștere a lui Hristos este pentru noi un mare dar, însă, totodată, și o înaltă chemare dumnezeiască. Iubirii celei mari, cu care Hristos ne-a iubit, trebuie să îi răspundem și noi cu iubirea noastră. Căci El ne-a iubit pe noi și S-a făcut om, pentru ca să ne cheme pe noi la o viață nouă, la o viață în care dragostea pentru aproapele să fie regula de aur a traiului nostru și evidența creșterii noastre duhovnicești. Căci „poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul! Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul! Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” [25].

De-a lungul vremurilor omenirea a trecut prin diferite perioade grele: războaie, boli, conflicte de tot felul, care s-au soldat cu pierderea a numeroase vieți omenești. Mai nou se tot discută de crize economice și de efectul lor asupra vieții noastre. Prea puțin se ia în discuție însă fondul problemei: criza spirituală pe care umanitatea o traversează. Căci asta se petrece atunci când valorile spirituale sunt marginalizate și toată atenția noastră cade pe materie, pe trup, pe o viață ușoară, confortabilă și plină de desfătări. De fapt, toate situațiile grele prin care omenirea a trecut nu au fost altceva decât crize de iubire. Din lipsă de iubire pornește războiul și din aceeași lipsă de iubire cel bogat vrea mereu tot mai mult. Din lipsă de iubire, bogatul căruia i-a rodit țarina își construiește hambare tot mai mari în loc să dăruie din prea plinul său și altora.

Cu toate acestea, credința creștină este mereu izvor de nădejde și de putere spirituală și ne învață că orice criză, orice situație grea, este de fapt o chemare la bine și o șansă la un nou început mântuitor pentru fiecare dintre noi. Nașterea lui Hristos este pentru toți creștinii puterea unui nou început, a unei noi vieți, a unei vieți în care Hristos, Care e Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, ne iubește și ne învață să îi iubim pe toți semenii noștri.

Cu aceste gânduri și îndemnuri din partea noastră, să ne rugăm ca Domnul Cel întrupat să ne învrednicească de a păstra și a înmulți darurile Preacuratei Sale Nașteri, împlinind câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de laudă! În aceste vremuri grele să fim statornici în credința curată în Milostivul Dumnezeu, iar nădejdea în purtarea Sa de grijă față de fiecare dintre noi să fie lumina fiecărei zile!

Vă îmbrățișăm părintește și vă dorim să petreceți Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului și ale Bobotezei cu pace și sănătate deplină, iar Anul Nou 2021 să vă fie luminat și încununat de alese bucurii duhovnicești și de mântuire!

La mulți ani!

Al vostru, către Domnul, pururea rugător spre tot binele,
† Galaction,
Episcopul Alexandriei și Teleormanului.


1. Coloseni I, 26.

2. I Timeotei III, 16.

3. Catavasiile Nașterii Domnului, în Catavasier, p. 296.

4. Matei XXVIII, 20.

5. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, în Liturghier, p. 126.

6. Troparul Nașterii Domnului, în Mineiul pe decembrie, p. 385.

7. Isaia IX, 1.

8. Luca II, 32.

9. Ioan VIII, 12.

10. Ioan XII, 36.

11. Ioan XII, 46.

12. Galateni II, 20.

13. I Ioan I, 7.

14. I Ioan IV, 16.

15. I Ioan II, 9-10.

16. I Ioan III, 14.

17. Ioan III, 16.

18. Ioan X, 10.

19. Psalmi XVIII, 1.

20. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, în Filocalia românească, vol. al II-lea, Ed. Humanitas, București, p. 162.

21. Sfântul Simeon Noul Teolog, Omul Cel Întâi Zidit, București, 2015, p. 93.

22. Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, vol. 1, în col. PSB, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, p. 127.

23. Filipeni IV, 13.

24. Matei XVII, 20.

25. Ioan, XIII, 34-35.