† Galaction,
din mila lui Dumnezeu
Episcop al Sfintei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului,
tuturor Dreptcredincioșilor creștini, Cinului monahal, Preacucernicilor și Preacuvioșilor Părinți din această Sfântă și de Dumnezeu păzită Episcopie,
har și pace de la Mântuitorul Hristos, iar de la noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!
„Veniți să ne bucurăm întru Domnul,
povestind taina ce este de față. Zidul cel despărțitor acum cade;
sabia cea de foc se îndepărtează; Heruvimul nu mai păzește Pomul vieții;
iar eu mă împărtășesc din dulceața din Rai, de la care m-am depărtat
prin neascultare”
(Stihira, pe glasul al II-lea, de la Vecernia Nașterii Domnului).
Iubiții noștri fii duhovnicești,
praznicul luminat al Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, astăzi și întotdeauna, ne aduce aminte de milostivirea cea fără de margini a lui Dumnezeu față de noi, când a trimis pe Fiul Său să ne răscumpere din păcatul strămoșesc și să ne pregătească pentru primirea bunătăților celor veșnice. De aceea, praznicul acesta este praznic de bucurie, de mulțumire și de recunoștință aduse lui Dumnezeu, Care, prin Fiul Său, ne-a cercetat și ne-a ridicat la starea duhovnicească de fii ai Săi prin credință. În această sfântă zi suntem chemați să ne deschidem sufletele și inimile noastre pentru a ne îndulci din graiurile sfintelor învățături ale Bisericii, „povestind taina ce este de față”, taina Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire nesfârșită față de oameni.
Deși Nașterea Domnului este o mare taină a lui Dumnezeu, „taina cea din veac ascunsă” [1], despre care Sfântul Apostol Pavel vorbește de atâtea ori, prin împlinirea ei, ea devine pentru noi certitudinea și realitatea în care aflăm izvorul și temeiul mântuirii noastre: „Cu adevărat mare este taina dreptei credințe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de Îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălțat întru slavă” [2].
Ca realitate și eveniment istoric petrecut în urmă cu două mii de ani, Nașterea Mântuitorului ne îndeamnă la o atitudine doxologică, de preamărire a iubirii lui Dumnezeu. De aceea, Sfânta Biserică a statornicit, încă de la întemeierea ei, sărbătorile religioase ca modalități de rememorare spirituală, de reasumare și trăire a evenimentelor mântuitoare. Desigur, sărbătorile ortodoxe rămân autentice în măsura în care ele nu se contaminează de dimensiunea profanului și nu se transformă în festin prelungit, în momente golite de activitate spirituală. Sărbătorile autentice trebuie să fie culmi de trăire spirituală, ocazii de reînduhovnicire, de trăirea adevărată întru Hristos. Asumate în acest mod, ele devin nu numai momente duhovnicești accesibile prin reamintire, ci și linii de har, permanențe tainice ale Sfântului Duh, pietre de temelie care ne fac contemporani și părtași evenimentului sărbătorit. Astfel, înțelegem că sărbătorile Sfintei Biserici nu sunt doar zile libere de readucere în actualitate a unor realități trecute, ci respirația de har a fiecărui credincios, care aduce în propria sa viață, viața și lucrările lui Hristos care devin un „acum” permanent, tainic și liturgic. De aceea, cântările Sfintei Biserici răsună deslușit astăzi, la timpul prezent: „Hristos Se naște, slăviți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L! Hristos pe pământ, înălțați-vă!” [3].
Pe drept cuvânt putem spune că, de fapt, Sfânta Biserică este mediul cel mai potrivit pentru trăirea cu adevărat a sărbătorilor. Biserica este Trupul divino-uman al lui Hristos extins în umanitate (Părintele Dumitru Stăniloae), care îi pregătește pe oameni pentru Împărăția lui Dumnezeu. Ea este un organism teandric în care Dumnezeu este prezent întreg în fiecare dintre credincioși. Harul Sfântului Duh este cel care susține plenar și desăvârșește unitatea Bisericii în Hristos, Capul ei. În Biserică, Hristos este prezent „în toate zilele, până la sfârșitul veacului” [4]. Pentru aceasta se poate afirma că în Biserică, Hristos pururea Se întrupează în cei vrednici, care actualizează astfel în ei Nașterea Domnului, viața Bisericii este o neîncetată Epifanie a Sfintei Treimi, adică o reactualizare a Botezului Domnului, dar și o îmbrățișare a omului de către Dumnezeu și a lui Dumnezeu de către oameni ca la Întâmpinarea Domnului. Roadele Buneivestiri sunt permanent prezente în inima Bisericii ca bucurie și arătare a tainei celei din veac. Dar Biserica este și Învierea tainică a Domnului în cei credincioși, când El îi ridică din întuneric și din umbra morții, este Înălțarea lui Hristos în noi la cerurile cele de iubire ale lui Dumnezeu, dar și o Cincizecime continuă, prin care Duhul Sfânt umple de slava Sa cea necreată pe fiecare credincios în parte, deschizându-i perspectiva veșnică a unirii cu Dumnezeu. Trăirea sărbătorilor în Biserică devine în acest fel un pelerinaj liturgic spre Dumnezeu, în care El nu este doar scopul pelerinajului, ci și Calea și Lumina care ne călăuzesc. Aceeași lucrare personală a lui Dumnezeu în viața noastră se vede și în rugăciunea liturgică a Sfântului Ioan Gură de Aur, care e citită de Preot în timpul Heruvicului: „Că Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împarți, Hristoase, Dumnezeul nostru…”[5].
Iar Întruparea Fiului lui Dumnezeu reprezintă chiar începutul acestui pelerinaj al omului către Dumnezeu și îi oferă totodată și putința necesară de a-l duce la bun sfârșit. Domnul Hristos, Cel care S-a întrupat pentru noi, vine ca o lumină de la Dumnezeu ca să ne izbăvească de întunericul păcatelor noastre și să ne arate calea cea bună a vieții, dăruindu-ne cunoașterea de Dumnezeu: „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței” [6]. Pentru aceasta, Prorocul Isaia Îl numește pe Hristos: „Lumină mare”, atunci când zice: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare și voi, cei ce locuiți în latura umbrei morții, lumină va străluci peste voi” [7]. De asemenea și Dreptul Simeon, Bătrânul, Îl numește pe Pruncul Iisus „Lumină spre descoperirea neamurilor” [8].
În lumea cufundată până atunci în întunericul păcatului, Hristos Mântuitorul spune despre El Însuși: „Eu sunt Lumina lumii! Cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” [9]. Prin nașterea Fiului lui Dumnezeu, calea ce duce de pe pământ la cer se luminează și noi înșine, prin credința în Hristos, devenim fii ai Luminii, așa cum ne îndeamnă Hristos: „Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii!” [10]. Căci „Eu, Lumina, am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric” [11]. Iar Lumina cea din Lumină, Dumnezeul Cel adevărat din Dumnezeul cel adevărat, Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul-născut din Tatăl, din veci, Se smerește pe Sine, din iubire față de oameni, și Se întrupează făcându-Se om asemenea nouă, afară de păcat, pentru a-l înălța pe omul cel căzut și a-l îndumnezei prin har.
Credința în Hristos Cel întrupat ne duce la comuniunea cu El, ne duce la comuniunea cu Însăși Lumina. Dobândirea acestei lumini dumnezeiești a lui Hristos e însăși starea noastră de sfințenie. De aceea, în Sfintele Icoane, Sfinții sunt înfățișați cu aureole de lumină în jurul capului lor, pentru că ei sunt plini de lumina lui Hristos și din ei radiază lumina Lui. Pentru că Sfinții nu sunt lumini prin ei înșiși, ci datorită lui Hristos, Care este în ei. Și pentru că El este în ei, de aceea și Sfinții sunt purtători ai luminii lui Hristos. Acest adevăr îl face pe Sfântul Apostol Pavel să afirme cu toată convingerea: „M-am răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine. Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” [12].
Prin această sfântă sărbătoare fiecare creștin dobândește puterea de a se face purtător al luminii lui Hristos. Însă numai dacă „umblă întru lumină” [13], adică dacă stăruie să viețuiască în lumina Sa cea dumnezeiască și în dumnezeiasca Sa învățătură. Înțelegem prin aceasta că nu este suficient doar să credem, ci trebuie să ne și purtăm, în consecință, ca fii ai Luminii. Credința noastră trebuie să devină lucrătoare prin iubire, adică să rodească fapte de iubire. În fiecare faptă de iubire săvârșită față de semenii noștri, noi ne aflăm în comuniune cu Dumnezeu. Căci „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el” [14]. Iar Sfânta Scriptură ne mărturisește: „Cine zice că este în lumină și pe fratele său îl urăște, acela este în întuneric până acum. Cine iubește pe fratele său rămâne în lumină” [15]. Pentru aceasta, atunci când urâm răul, când iertăm din inimă pe dușmanii noștri, când ne arătăm iubitori față de aproapele nostru și suntem alături de el în suferințe, noi știm că am trecut din întuneric la lumină. Pentru că „am trecut din moarte la viață, pentru că îi iubim pe frați. Dar cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte” [16].
Fiul lui Dumnezeu întrupat a coborât din iubire pentru noi pe pământ, pentru ca să ne dăruie viața veșnică: „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel unul-născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” [17]. Căci „Eu am venit ca (lumea) viață să aibă și din belșug să aibă” [18]. Iar pentru a ne învrednici de darurile cele bogate și nepieritoare ale Sfintei Sale Nașteri nu ni se cere nici bogăție, nici frumusețe, nici cultură sau vreo altă slavă omenească, ci ni se cere ceea ce fiecare dintre noi poate oferi: o credință curată, care să lucreze fapte bune. Această credință ne unește cu Hristos, Care, pe măsura credinței noastre, ne umple sufletele de darul vieții celei veșnice, revărsând asupra noastră energiile cele dumnezeiește, adică harul cel veșnic, cel dumnezeiesc al lui Dumnezeu. Viața adevărată a omului începe cu această credință care îi predă lui Hristos tot sufletul, toată inima, toată mintea și toată puterea noastră, iar Acesta le sfințește și le îndumnezeiește treptat. Cu cât credința este mai mare, cu atât darul lui Dumnezeu este mai bogat în cel credincios și înțelegem că viața noastră este cu adevărat viață numai în măsura în care este o viață întru Hristos.
Dreptmăritori creștini,
prin venirea Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ, Dumnezeu a chemat la masa dragostei Sale pe toți oamenii, ca să se ospăteze din belșug și în toată deplinătatea, ca fii și moștenitori ai Împărăției cerurilor. Cei două mii de ani de Creștinism ne arată că blânda Sa chemare nu a rămas fără răspuns. Căci Evanghelia lui Hristos a rodit în jertfele Mucenicilor și în nevoințele Sfinților Săi. Aceasta nu înseamnă că înainte de nașterea lui Hristos, Dumnezeu nu a fost prezent în creația Sa. Pentru că însăși lumea este o expresie a iubirii lui Dumnezeu și o arătare a slavei Sale: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” [19]. Dragostea lui Dumnezeu și chemarea Sa pentru omul căzut nu au lipsit niciodată din creație, însă omul nu a mai fost capabil, după căderea în păcat, să le perceapă în profunzimea lor. Păcatul este cel care întunecă mintea omului și falsifică realitatea. Chiar și înainte de întruparea Sa, lucrarea lui Hristos Dumnezeu era prezentă în oameni prin Duhul Sfânt, pregătindu-i pentru venirea Sa în trup, iar, după aceasta, Hristos continuă să lucreze în sufletele cele credincioase și vrednice, începând îndumnezeirea lor încă din această viață, și pregătindu-le pentru cea de a doua Sa venire, cea întru slavă.
Acest adevăr ni-l grăiește deslușit Sfântul Maxim Mărturisitorul, care, luminat de Hristos Dumnezeu, ne învață astfel: „Precum înainte de venirea văzută și în trup, Cuvântul lui Dumnezeu venea spiritual la Patriarhi și la Proroci, preînchipuind tainele venirii Lui, tot așa și după această venire, El vine nu numai în cei ce sunt prunci, nutrindu-i duhovnicește și ducându-i spre viața desăvârșirii cea după Dumnezeu, ci și în cei desăvârșiți, desemnându-le de mai înainte, în chip ascuns, forma venirii Lui viitoare, ca într-o icoană. Această venire o înfăptuiește El pururea, preschimbând, prin virtuți, pe cei vrednici, din trup în Duh” [20]. Dacă, înainte de întruparea Sa, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu lucra numai din afară asupra oamenilor pentru a menține în ei o oarecare raționalitate și iubire, prin întruparea Sa și prin împărtășirea noastră cu Sfântul Său Trup și Sfântul Său Sânge, El ne umple de toată iubirea Sa, dându-ne puterea să învingem slăbiciunile firii noastre. Pentru că El S-a făcut om pentru ca să îl îndumnezeiască pe om (Sfântul Atanasie cel Mare).
Sfânta Lui întrupare este temeiul ontologic al mântuirii noastre. Pentru că, prin ea, întreaga omenire se află pe calea către îndumnezeire. Iar Cel care lucrează, în mod eficient și dinamic, la mântuirea noastră, înduhovnicindu-ne pe noi mereu, este Însuși Hristos Dumnezeu. Iar prin binecuvântarea revărsată peste întreaga creație prin nașterea Sa, Hristos Cel întrupat ne cheamă la o stare nouă, la viața fără de păcat, la viața harică a Bisericii. Și mult folos sufletesc vom avea, dacă vom cugeta câtuși de puțin la cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog, care zice: „Întocmai precum stricăciunea și moartea se moștenesc din neam în neam de la Adam cel vechi, tot așa nestricăciunea și nemurirea se moștenesc de la Adam cel Nou. Întocmai cum părtășia noastră la firea strămoșului nostru, Adam, care a căzut, se vădește în aceea că și noi păcătuim și călcăm poruncile lui Dumnezeu, tot așa și părtășia noastră la harul cel dumnezeiesc al celui de-al doilea Întemeietor al neamului nostru, Hristos Domnul, o cunoaștem prin aceea că nu mai păcătuim de îndată ce primim acest har dumnezeiesc” [21]. Sfântul Simeon ne învață să fim cu luare aminte la harul primit prin înomenirea Fiului lui Dumnezeu. Căci primirea harului nu înseamnă că nu vom mai păcătui niciodată, ci că nu vom mai păcătui atâta vreme cât harul lui Hristos este lucrător în noi. Iar dacă păcătuim este un semn că harul ne-a părăsit, că l-am pierdut din cauza nevredniciei noastre. Întreaga noastră luptă este pentru a păstra harul lui Dumnezeu în noi, iar, când îl pierdem, trebuie să ne silim să îl redobândim.
Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu Se face om pentru Sine Însuși, nu asumă trupul pentru vreun motiv egoist, ci, dimpotrivă, El Se naște pentru întreaga lume, nașterea Lui oferind omului posibilitatea de a moșteni viața cea veșnică. Însuflețind pe credincioșii vremurilor sale spre trăirea cât mai înaltă a Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, Fericitul Augustin spunea: „La început era Cuvântul, Care, dacă nu ar fi avut naștere omenească, noi nu a fi ajuns la renașterea divină. Pentru că El S-a născut ca noi să renaștem. Hristos S-a născut și nimeni să nu șovăie să se renască! Ca mila Lui să fie în inimile noastre. Mama Lui L-a purtat în pântece, noi să Îl purtăm în inimă! Fecioara a fost însărcinată pentru ca să Se întrupeze Hristos, iar inimile noastre trebuie să fie însărcinate cu credința noastră în Hristos. Fecioara L-a născut pe Mântuitorul, sufletul nostru să nască mântuirea! Să nu fim sterpi, ci sufletele noastre să rodească întru Dumnezeu!” [22]. Aceste îndemnuri au pentru noi un caracter permanent. Fiindcă ele ne arată că posibilitatea mântuirii în Hristos trebuie asumată personal. Și aceasta se poate face prin dorința și efortul fiecărui credincios în parte de a nu rămâne sterp în credința lui, ci de a aduce roadele cele bune ale credinței sale.
Iubiți fii sufletești,
în șuvoiul vieții care curge și se schimbă mereu, anii se adună și îmbătrânim. Însă, în fiecare an, fie că suntem tineri, fie că suntem bătrâni, praznicul Nașterii Domnului ne umple inimile de o deosebită bucurie duhovnicească. Învățăturile Bisericii și tâlcuirile Sfinților Părinți ne arată o minunată revărsare de sensuri și de înțelegeri ale acestui praznic, care sunt adevărate doctorii sufletești pentru noi. Căci sărbătoarea Nașterii Domnului este lumina cunoștinței, e umplerea noastră de viața Lui, este chemare la o viață nouă, la calea către Împărăția lui Dumnezeu. Ziua aceasta de 25 decembrie o sărbătorim an de an, în comuniune unii cu alții, în Sfânta Biserică, dar de roadele ei cele sfinte ne împărtășim personal, în măsura credinței și a vredniciei fiecăruia dintre noi.
Trăind taina înomenirii Fiului lui Dumnezeu, creștinii se regăsesc întru Duhul Sfânt în pridvorul minunat al Betleemului, uniți în aceeași dragoste sfântă față de Pruncului Iisus, laolaltă cu Magii cei înțelepți și cu Păstorii cei cu sufletul curat și cu Îngerii lui Dumnezeu. Pentru că își aduc darurile lor împreună cu aceia: aurul iubirii, smirna nădejdii și tămâia credinței celei adevărate. Întotdeauna se cuvine, dar mai ales la acest ceas de sfântă prăznuire, ca ochii noștri să privească spre cer, spre lăcașul de lumină unde sălășluiește Dumnezeu și unde nădăjduim să ajungem și noi ca să ne împărtășim de viața cea veșnică. Privim spre înălțimile cerești cu inimi smerite și pline de recunoștință pentru că de acolo a coborât nemărginita Bunătate și Dragoste a lui Dumnezeu și S-a făcut om. Dacă nu s-ar fi născut Mântuitorul Hristos, noi am fi rămas în întunericul păcatului. Cerul ar fi rămas pe mai departe încuiat, nimeni nu s-ar fi mântuit, pentru că harul Duhului Sfânt nu s-ar fi dat oamenilor. Însă mila lui Dumnezeu n-a răbdat ca „făptura Sa să fie înghițită de pieire”, ci ne-a trimis pe Fiul Său Cel iubit, Care, unind cerul cu pământul, a adus în lume adierea veșniciei și mireasma zilei celei de taină. Pentru că El ne-a dat tuturor puterea de a deveni fiii Împărăției Sale. Bucuria nașterii Domnului izbăvește sufletul nostru de amărăciune și de întristare și îl umple de recunoștință pentru binecuvântările revărsare asupra noastră. Binecuvântările primite astăzi sunt o nădejde pentru binecuvântările cele de mâine și ele ne dau puterea de a înainta în viața cea duhovnicească, ca să zicem împreună cu Apostolul: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește” [23]. Iar glasul Mântuitorului ne asigură de aceasta, grăindu-ne nouă din Scripturi: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar…nimic nu va fi vouă cu neputință” [24].
Preacurata Naștere a lui Hristos este pentru noi un mare dar, însă, totodată, și o înaltă chemare dumnezeiască. Iubirii celei mari, cu care Hristos ne-a iubit, trebuie să îi răspundem și noi cu iubirea noastră. Căci El ne-a iubit pe noi și S-a făcut om, pentru ca să ne cheme pe noi la o viață nouă, la o viață în care dragostea pentru aproapele să fie regula de aur a traiului nostru și evidența creșterii noastre duhovnicești. Căci „poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul! Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul! Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” [25].
De-a lungul vremurilor omenirea a trecut prin diferite perioade grele: războaie, boli, conflicte de tot felul, care s-au soldat cu pierderea a numeroase vieți omenești. Mai nou se tot discută de crize economice și de efectul lor asupra vieții noastre. Prea puțin se ia în discuție însă fondul problemei: criza spirituală pe care umanitatea o traversează. Căci asta se petrece atunci când valorile spirituale sunt marginalizate și toată atenția noastră cade pe materie, pe trup, pe o viață ușoară, confortabilă și plină de desfătări. De fapt, toate situațiile grele prin care omenirea a trecut nu au fost altceva decât crize de iubire. Din lipsă de iubire pornește războiul și din aceeași lipsă de iubire cel bogat vrea mereu tot mai mult. Din lipsă de iubire, bogatul căruia i-a rodit țarina își construiește hambare tot mai mari în loc să dăruie din prea plinul său și altora.
Cu toate acestea, credința creștină este mereu izvor de nădejde și de putere spirituală și ne învață că orice criză, orice situație grea, este de fapt o chemare la bine și o șansă la un nou început mântuitor pentru fiecare dintre noi. Nașterea lui Hristos este pentru toți creștinii puterea unui nou început, a unei noi vieți, a unei vieți în care Hristos, Care e Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, ne iubește și ne învață să îi iubim pe toți semenii noștri.
Cu aceste gânduri și îndemnuri din partea noastră, să ne rugăm ca Domnul Cel întrupat să ne învrednicească de a păstra și a înmulți darurile Preacuratei Sale Nașteri, împlinind câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de laudă! În aceste vremuri grele să fim statornici în credința curată în Milostivul Dumnezeu, iar nădejdea în purtarea Sa de grijă față de fiecare dintre noi să fie lumina fiecărei zile!
Vă îmbrățișăm părintește și vă dorim să petreceți Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului și ale Bobotezei cu pace și sănătate deplină, iar Anul Nou 2021 să vă fie luminat și încununat de alese bucurii duhovnicești și de mântuire!
La mulți ani!
Al vostru, către Domnul, pururea rugător spre tot binele,
† Galaction,
Episcopul Alexandriei și Teleormanului.
1. Coloseni I, 26.
2. I Timeotei III, 16.
3. Catavasiile Nașterii Domnului, în Catavasier, p. 296.
4. Matei XXVIII, 20.
5. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, în Liturghier, p. 126.
6. Troparul Nașterii Domnului, în Mineiul pe decembrie, p. 385.
7. Isaia IX, 1.
8. Luca II, 32.
9. Ioan VIII, 12.
10. Ioan XII, 36.
11. Ioan XII, 46.
12. Galateni II, 20.
13. I Ioan I, 7.
14. I Ioan IV, 16.
15. I Ioan II, 9-10.
16. I Ioan III, 14.
17. Ioan III, 16.
18. Ioan X, 10.
19. Psalmi XVIII, 1.
20. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, în Filocalia românească, vol. al II-lea, Ed. Humanitas, București, p. 162.
21. Sfântul Simeon Noul Teolog, Omul Cel Întâi Zidit, București, 2015, p. 93.
22. Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, vol. 1, în col. PSB, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, p. 127.
23. Filipeni IV, 13.
24. Matei XVII, 20.
25. Ioan, XIII, 34-35.
