Predică la Duminica a XXVII-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

mai înainte de toate darurile pe care le facem altora este starea de deschidere față de toți oamenii și de cuprindere a tuturor în inima noastră. Pentru că în noi trebuie să cuprindem „toate noroadele pământului, întregul Adam, [întreaga umanitate] de la începutul lumii și până la sfârșitul veacului, și să ne rugăm neîncetat pentru mântuirea lor”[2]. Căci putem să dăruim altora ceva, numai când îi asumăm pe toți oamenii  în inima noastră și când vrem să îi ajutăm pe toți laolaltă. Iar această cuprindere universală a umanității în inima noastră ne este dăruită de slava lui Dumnezeu spre mântuirea noastră, pentru că așa iubește, de fapt, Dumnezeu: El iubește întreaga umanitate, ajutând pe fiecare în parte și pe toți laolaltă ca să se mântuie.

Dumnezeu e prezent continuu în Biserica Lui pentru ca noi să ne curățim, să ne luminăm și să ne sfințim continuu împreună cu El. Și toată viața noastră creștină e una de slujire a Lui, una de intimizare continuă cu El. Pentru că „slujirea dumnezeiască ne dă putința să primim, în schimbul vieții noastre [celei] stricăcioase și vremelnice, viața nestricăcioasă și veșnică a Dumnezeului și Mântuitorului nostru”[3]. Tocmai de aceea, viața noastră, care e una bisericească, e divino-umană, pentru că e plină de slava lui Dumnezeu. Și fiind învățați mereu de către El ce să facem și ce să spunem în diverse contexte ale vieții noastre, suntem învățați la tot pasul să ne smerim continuu înaintea Lui și înaintea tuturor oamenilor. Pentru că starea de continuă smerire interioară a noastră e o izvorâre din preaplinul dragostei dumnezeiești din noi înșine, care ne învață să cuprindem și să înțelegem tot mai mult oamenii.

Iubirea lui Dumnezeu, care se revarsă în noi în mod neîncetat, ne învață să iubim, adică să cuprindem în mod desăvârșit oamenii în inima noastră, în iubirea și în rugăciunea noastră pentru ei. Și pe măsură ce îi iubim pe oameni, pe atât ne și smerim în fața voii și a lucrării lui Dumnezeu cu oamenii, pentru că vedem schimbări vii, reale și în noi, dar și în alții. Schimbările cele vii și tainice ale lui Dumnezeu din oameni se văd duhovnicește. Și dacă le vezi prin slava lui Dumnezeu, dacă le vezi în tine și în alții, atunci ele te smeresc continuu, pentru că asiști în mod real la mântuirea oamenilor.

Iar noi, pe de o parte, asistăm la decăderea zilnică a oamenilor, dar, pe de altă parte, și la zidirea lor zilnică, la mântuirea lor. În societate, peste tot în lume, vezi cum se păcătuiește, vezi cum se fură, cum se curvește, cum se hulește. Dar ca Duhovnic și ca om duhovnicesc poți vedea și cum se rezidește casa sufletului, cum se curățesc și se luminează și se sfințesc oamenii, cei care până mai ieri erau neștiutori și păcătoși, care până mai ieri erau indolenți față de mântuirea lor. Poți vedea un lucru real: cum se mântuie oamenii. Pentru că, dacă decadența e reală, cu atât mai reală e sfințenia.

Și când păcătuim, noi îi ascultăm pe demoni și lucrăm de unii singuri răutatea păcatului, dar când ne ridicăm din păcate și ne umplem de slava lui Dumnezeu, noi lucrăm fiecare lucru al îndreptării noastre împreună cu Dumnezeu și nu de unii singuri.

Păcatul e singurătate și însingurare depersonalizantă, dar fapta bună e împreună-lucrare cu Dumnezeu, care ne face continuu după asemănarea Lui! Păcatul ne urâțește continuu, pe când virtutea ne îndumnezeiește continuu. Și a te îndumnezei înseamnă a te umple de toată sfințenia, de toată cunoașterea dumnezeiască, de toată pacea și cuviința lui Dumnezeu. Lucruri care nu se găsesc la cel care trăiește oricum, care nu ascultă de Dumnezeu, care nu are Biserica mereu în inima lui.

Predicile Bisericii sunt descriptive, sunt pictări ale adevărului în fața oamenilor. Pentru că putem picta sfințenia oamenilor, dând exemple de Sfinți concreți, reali, a căror viață e plină de voia lui Dumnezeu, dar putem picta și neoameni, adică păcătoși notorii, păcătoși adânciți în rele, pentru a înțelege răul păcatelor din noi înșine. Tocmai de aceea, pe lângă Sfinții lui Dumnezeu, în Sfintele Icoane îi avem adesea și pe demoni, pe învățătorii tuturor răutăților, dar și pe cei care i-au urât și martirizat pe Sfinții lui Dumnezeu. Pentru că iconografia Bisericii ne pune în față adevărul despre oameni și despre lumea noastră: există Sfinți mulți, dar și păcătoși mulți, iar noi desfigurăm masiv, în fiecare zi, creația lui Dumnezeu.

Iconografia Bisericii are același simț acut al adevărului ca și Scriptura și Viețile Sfinților. În Scriptură și în Viețile Sfinților întâlnim atrocități fără de număr, păcate înfiorătoare, martirizări sfâșietoare, adevăruri spuse cu toată gura. Pentru că fiecare mărturie a Bisericii e plină de adevăr și de sfințenie. Iar dacă Biserica ar cosmetiza realitatea istorică, dacă ar falsifica-o „în mod evlavios”, pentru ca noi „să nu ne smintim” sau pentru ca noi „să nu suferim prea mult”, ne-ar face cel mai mare rău. Pentru că noi trebuie să ne asumăm în rugăciunea și în iubirea noastră lumea așa cum este ea, cu toată sfințenia, dar și cu tot satanismul de care e în stare. Fiindcă numai așa Îi putem cere lui Dumnezeu, simțind din destul drama ei, mântuirea ei și a noastră.

Rugăciunea dureroasă pentru lume sau rugăciunea pentru lume ca rugăciune pentru mântuirea noastră e împlinirea poruncii dumnezeiești de a ne iubi aproapele ca pe noi înșine.

– Și când ne iubim noi cu adevărat pe noi înșine?

– Când ne nevoim pentru mântuirea noastră! Căci trebuie să ne pierdem sufletul nostru pentru Dumnezeu, ca să ni-l mântuim [Lc. 9, 24, BYZ].

– Și ce înseamnă să ne pierdem sufletul pentru El?

– Să scoatem din el, din sufletul nostru, tot păcatul, toată patima, pentru ca să ne unim cu Dumnezeu pentru toți vecii. Căci cel care ne strică sufletul e păcatul. Și dacă scoatem păcatele din noi înșine, adică alipirea noastră de cele rele, atunci ne unim numai cu Dumnezeu și găsim în El toată bucuria, plăcerea și împlinirea noastră.

De fapt, ceea ce ne îngustează inima e iubirea pătimașă față de noi înșine. E grija noastră obsesivă față de binele nostru egoist. Iar deschiderea spre Dumnezeu și spre oameni înseamnă tocmai evadarea noastră din temnița egoismului, pentru a ne trăi viața în libertatea duhovnicească a lui Dumnezeu. Înseamnă răstignirea de sine pe care ne-o cere Domnul, înseamnă iubirea continuă pentru oameni. Căci iubirea continuă pentru ei înseamnă că nu poți iubi doar un om, că nu poți iubi doar o sută sau un milion de oameni, ci trebuie să iubești toți oamenii și toate făpturile lui Dumnezeu. Pentru că ele sunt ale Lui, iar noi Îl iubim pe El mai presus de toate. Și dacă Îl iubim pe El cu adevărat, nu avem cum să nu iubim și tot ceea ce a făcut, face și va face El.

De unde rezultă, din iubirea pentru Dumnezeu, că nu poți iubi omul și să fii indiferent față de viața și opera lui. Pentru că atunci când Îl iubim pe Dumnezeu, Îl iubim cu tot ceea ce face și spune, adică cu tot ceea ce a creat, creează și va crea. Căci Îl iubim pe El, pe Cel întreit în persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, dar iubim și opera Lui. Iubim sfatul Lui cel veșnic, iubim iconomia Lui cu lumea, iubim împlinirea și desăvârșirea întregii Sale creații. Și dacă Îl iubim pe El în acest mod, atunci nu putem să îi iubim pe oameni doar din gură, ci cu toată ființa și lucrarea vieții noastre. Căci ne dăruim în nevoința și în rugăciunea noastră pentru lume cu totul, ca să ne mântuim și noi, dar și întreaga umanitate.

Însă îți asumi întreaga umanitate în nevoința ta, dacă știi că ea vine din Părinții întregii umanități, din Sfinții Protopărinți Adam și Eva. Cei întâi creați de Dumnezeu sunt primii noștri Părinți sau Părinții a tot neamul omenesc. Cu alte cuvinte, cu toții avem același sânge și aceiași părinți. Și părinții noștri au fost creați de Dumnezeu ca o familie iubitoare și cu totul curată, pentru ca să Îi slujească pentru totdeauna lui Dumnezeu. Căci scopul vieții noastre e tocmai acesta: comuniunea veșnică cu Dumnezeu.

Și dacă îți asumi întreaga umanitate în rugăciunea ta, nu faci altceva decât să dorești binele tuturor. Iar binele tuturor e mântuirea personală a fiecărui om, adică comuniunea veșnică a fiecăruia cu Făcătorul vieții noastre, cu Dumnezeu. Binele pentru toți e și împlinirea noastră, pe când separarea de unii sau de toți înseamnă însingurarea și înghețarea noastră interioară. Căci orice păcat pe care îl săvârșim în noi înșine ne îmbolnăvește profund, iar boala din noi se împânzește și în ceilalți.

Exemplul rău, pe care îl urmează mulți, este exemplul sinucigaș și, în același timp, omorâtor de suflete. Te omori pe tine însuți, dar îi omori și pe alții prin păcatele tale. Și noi ne spovedim și pentru păcatele noastre, dar și pentru cele pe care le-am provocat în alții, prin aceea că i-am smintit profund prin viața noastră. Căci păcatul nu e doar ceea ce faci, ci și ceea ce emană din tine și îmbolnăvește și pe alții.

De aceea, când privim spre Sfinții lui Dumnezeu, privim ca spre soare. Pentru că vedem în viața lor o multitudine de fapte bune și de virtuți dumnezeiești. Iar dacă privim la Sfântul Nicolaos [Νικόλαος], Arhiepiscopul din Mira Lichiei [Μύρα τῆς Λυκίας][4], astăzi pomenit, noi vedem mai întâi de toate bunătatea și dărnicia lui ca pe un soare care ne umple inima. Pentru că vedem grija lui pentru oameni, pentru mântuirea oamenilor, dovedită în fapte concrete de viață, făcute la timpul potrivit.

S-a născut pe 15 martie 270 și a adormit la vârsta de 73 de ani, pe data de 6 decembrie 343. S-a născut la Patara [Πάταρα], pe malul Mării Mediterane, în sud-vestul Lichiei, care era lângă micul oraș turcesc de azi numit Gelemiș, din provincia Antalya, și a adormit la Mira [Μύρα], care era lângă un alt mic oraș turcesc de azi, numit până de curând Kale, iar din 2005 se numește Demre, care e tot în provincia Antalya din Turcia[5]. Însă a fost în pelerinaj la Ierusalim și în Egipt ca să cunoască viața bisericească și duhovnicească de acolo, iar apoi a participat la Sinodul I Ecumenic de la Nicea [Νίκαια] (325), care este orașul İznik de azi, din Turcia[6], pentru ca să mărturisească despre Dumnezeul mântuirii noastre.

Pentru că viața curată și sfântă e în același timp una mărturisitoare și doxologică. Îl mărturisim cu bucurie pe Dumnezeul mântuirii noastre, vorbim cu înțelegere și cu smerenie despre El tuturor, dar în același timp Îl lăudăm pe El cu toată ființa noastră. Căci El este verticalitatea vieții noastre, El este Cel care ne întărește să dăm mărturia cea bună despre El, pentru că noi trăim cu El tot timpul.

Cel care, în pruncie, sugea lapte de la sânul mamei lui doar o dată pe zi miercurea și vinerea, în zilele de post[7], arătând postirea și cuviința vieții lui de mai târziu, a învățat în mod profund să aibă grijă de oameni. Pentru că, la moartea părinților săi, el a rămas cu o mare proprietate, cu o mulțime de bani și de averi[8]. Și nu s-a gândit să petreacă toată ziua datorită acestor bani și să facă abstracție de ceilalți, ci I-a cerut lui Dumnezeu ca El să facă ceea ce dorește cu moștenirea lui. Și, vecinul lui, era un tată cu trei fecioare de măritat, care ajunsese scăpătat prin vicleniile demonilor. Fusese un om bogat, fiind foarte cunoscut, dar care s-a văzut deodată în sărăcie. Și era atât de sărac încât dorea să își ducă fetele la bordel, pentru că nu avea cu ce să le întrețină[9].

Însă, când a auzit Sfântul Nicolaos despre starea lor de sărăcie și despre ce vrea să facă acest tată neajutorat, a luat imediat o pungă cu bani de aur și, fără să fie văzut de cineva, a aruncat-o în casa vecinului său. Și a mai făcut încă de două ori această faptă preamilostivă, pentru ca să le ajute pe toate cele 3 fete[10].

Pentru că banii trebuie să îi îmbrățișeze și să îi ajute pe oameni și nu să ne separe pe unii de alții!

Banii sunt un pod spre ceilalți și nu un zid care ne desparte de ceilalți!

Așa că viața curată, rugăciunea, milostenia, smerenia, iubirea de oameni l-au pregătit pe Sfântul Nicolaos pentru Dumnezeiasca Preoție. Și el nu și-a cumpărat episcopatul pe bani sau nu l-a primit prin influența mai marilor zilei, ci l-a primit de la Dumnezeu. Pentru că atunci când a murit Arhiepiscopul de Mira, Dumnezeu i-a revelat unui Episcop cine este persoana care trebuie hirotonită pentru scaunul vacant: „Mergi la Casa lui Dumnezeu la noapte și stai la intrare! Și pe cel care vine să intre în Biserică în mod tăcut, înainte de oricine altcineva, ia-l pe acesta și-l rânduiește pe el în slujirea de Episcop! [Căci] numele său este Nicolaos”[11]. Și când a venit Sfântul Nicolaos la Biserică, care nu știa ce îl așteaptă, l-a întâmpinat Episcopul ce primise revelația de la Dumnezeu și l-a întrebat cum se numește. Iar Sfântul Nicolaos i-a răspuns: „O, Stăpâne, [sunt] Nicolaos păcătosul, slujitorul Preasfinției voastre!”[12]. Iar Episcopul, cu mare bucurie, l-a introdus în mijlocul celorlalți Episcopi care îl așteptau, și le-a spus că el este „omul pe care Domnul l-a făcut cunoscut mai înainte și mai înainte l-a rânduit a fi acum Episcop peste noi toți și al Preasfintei Biserici catolice a lui Hristos”[13].

Căci Biserica lui Hristos e una [μίαν], sfântă [ἁγίαν], catolică [καθολικὴν] și apostolică Biserică [ἀποστολικὴν Ἐκκλησίαν], așa cum spune Crezul Bisericii[14]. Și când spunem că Biserica e catolică [καθολικὴν], spunem că ea este universală[15], că ea e Biserica întregii lumi, pentru că trebuie să cuprindă întreaga lume. Pentru că ceea ce au început Sfinții Apostoli în primul secol al Bisericii trebuie să continuăm noi, urmașii lor, aceea de a sădi Biserica în întreaga lume.

Iar Sfântul Nicolaos a fost ales și rânduit de Dumnezeu Episcop în Biserica Lui, pentru ca să păstorească cu sfințenie. Pentru ca exemplul bun al vieții sale să strălucească tuturor și să îi îndemne pe toți la urmarea lui.

Și Sfântul Nicolaos a acceptat voia lui Dumnezeu cu el, deși nu aștepta o astfel de slujire în Biserica Lui. Dar pentru că a acceptat voia lui Dumnezeu cu el, Sfântul Nicolaos și-a transformat numele în renume. Căci Nicolaos înseamnă biruitor de popor[16]. Și el a învins inimile oamenilor nu prin teroare și prin con- strângere, ci prin iubirea și milostivirea lui. Pentru că el i-a făcut pe oameni să-l iubească pentru curăția și sfințenia lui și să îl cheme mereu în rugăciunile lor. Așa cum trebuie să îl chemăm și noi pe Sfântul Nicolaos, ca să ne întărească și să ne ajute mereu în viața noastră.

Sfântul Nicolaos, Părintele nostru, este ocrotitorul platformei Teologie pentru azi, pe care am început-o în urmă cu 14 ani de ziua lui de prăznuire. Căci de la el am învățat să dăruim continuu și să ne bucurăm continuu în comuniune cu Dumnezeu și cu oamenii. Pentru că viața reală e viața care se dăruie, care se bucură în mod curat, care muncește spre luminarea și folosul veșnic al oamenilor.

Totodată astăzi voi vota împreună cu Doamna Preoteasă și ne vom bucura împreună de împlinirea enormă pe care ne-au adus-o cei 14 ani de creație online. Vă mulțumesc celor care sunteți împreună cu noi în această bucurie sfântă! La mulți ani tuturor, împlinire în postul dumneavoastră pe mai departe, și multă bucurie și pace! Amin!


[1] Începută la ora 11.00, în zi de miercuri, pe 2 decembrie 2020. Cer înnorat, un grad, vânt de 5 km/ h.

[2] Arhimandrit Zaharia Zaharou [de fapt: Ζαχαρίας Ζάχαρου], Pecetea prezenței lui Hristos în inima omului, cu trad. din lb. gr. de Monahia Tecla și Monahia Porfiria (Mănăstirea Essex), Ed. Basilica, București, 2020, p. 46.

[3] Idem, p. 80.

[4] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/m/12/d/6/sxsaintlist.aspx și https://el.wikipedia.org/wiki/Μύρα.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas, https://en.wikipedia.org/wiki/Patara_(Lycia), https://en.wikipedia.org/wiki/Myra.

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas, https://en.wikipedia.org/wiki/First_Council_of_Nicaea.

[7] Michael the Archimandrite,  St. Nicholas of Myra Life, (Vita per Michaelem, în Bibliotheca Hagiographica Graeca, vol.  1348), translated by John Quinn and Bryson Sewell, 2014, p. 5 în format PDF, cf. https://www.roger-pearse.com/weblog/wp-content/uploads/2015/03/vita-per-Michaelem.pdf.

[8] Ibidem. [9] Idem, p. 6. [10] Idem, p. 7-8. [11] Idem, p. 9. [12] Ibidem. [13] Idem, p. 10.

[14] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Simbolul_niceeano-constantinopolitan.

[15] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/καθολικός.

[16] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Nikolaos.

6 comentarii la „Predică la Duminica a XXVII-a după Cincizecime [2020]”

  1. Slavă lui Dumnezeu pentru toți Sfinții Lui, care ne ajută neîncetat pe noi, păcătoșii! Mulțumim pentru tot ce faceți, lucruri minunate pentru toți ortodocșii! La mulți ani sfinției voastre și platformei Teologie pentru azi!

    1. Vă mulțumesc mult, Părinte Ovidiu, că ne sunteți aproape și vă bucurați de ceea ce scriem și edităm! Praznice pline de bucurie și de pace!

  2. „Iconografia Bisericii are același simț acut al adevărului ca și Scriptura și Viețile Sfinților. În Scriptură și în Viețile Sfinților întâlnim atrocități fără de număr, păcate înfiorătoare, martirizări sfâșietoare, adevăruri spuse cu toată gura. Pentru că fiecare mărturie a Bisericii e plină de adevăr și de sfințenie. Iar dacă Biserica ar cosmetiza realitatea istorică, dacă ar falsifica-o „în mod evlavios”, pentru ca noi „să nu ne smintim” sau pentru ca noi „să nu suferim prea mult”, ne-ar face cel mai mare rău. Pentru că noi trebuie să ne asumăm în rugăciunea și în iubirea noastră lumea așa cum este ea, cu toată sfințenia, dar și cu tot satanismul de care e în stare. Fiindcă numai așa Îi putem cere lui Dumnezeu, simțind din destul drama ei, mântuirea ei și a noastră.”
    Sărutăm dreapta! Multă sănătate, Doamne ajută!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *