Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [19]

Condacul al IX-lea e o rugăciune către Preasfânta Fecioară și Maica Domnului, care anunță Acatistul de mai târziu, al Rugului Aprins, prin frumusețea închinării:

O!, tu, Maică înțeleaptă, dumnezeiască Aleasă,
o!, tu, Binecuvântată, străluminată Mireasă,
o!, tu, căreia Arhanghel Ți-a stropit, binevestind,
roua harului din proaspăt lujer de-nflorire albă,
la picioare-n umilire, plânsul meu ți-așterne salbă!

Sunt întunecat ca noaptea, pânza întristării, trâmbă,
ca pe mort mă înfășoară, hăul grijilor mă soarbe!
O!, tu, Sfântă Născătoare a Luminii-fără-umbră,
limpezește-mă de bezna rătăcirii mele oarbe;
fă să văd în chezășia Sfântului din oastea ta
tot dreptarul lui Hristos, să mă rup din calea strâmbă,
ca să cânt înnoitor un deplin: Aliluia!

Maica Domnului este „Sfântă Născătoare a Luminii-fără-umbră” pentru că ea L-a născut pe Cel ce este „Părintele luminilor, la Care nu există schimbare sau umbră de mutare” (Iac. 1, 17)[1], întrupat.

Trebuie să fim foarte atenți la metaforele poetice care traduc chintesențiat definiții dogmatice, nefiind, prin urmare, simple figuri de stil, procedee stilistice și retorice.

La fel, „lujer de-nflorire albă” nu e o imagine poetică gratuită, fictivă, ci o descriere poetică a stâlpării (ramurii din Rai) cu care a venit la Maica Domnului Arhanghelul Gavriil, la Bunavestire.

Iar darul pe care îl face autorul Acatistului este o „salbă” de lacrimi. Pentru că lacrimile noastre de pocăință și umilință sunt primite ca flori sau ca nestemate de Dumnezeu, de Maica Domnului și de Sfinți. Ei n-au nevoie de lucruri pământești, oricât ar fi de frumoase sau prețioase pentru lumea de aici, dar salba lacrimilor noastre o primesc, pentru că este cea care ne curățește ochii inimii.

„Pânza întristării” ne înfășoară pe mulți dintre noi ca un giulgiu din care nu ne putem desface singuri, încât, deși suntem vii, stăm închiși ca într-un mormânt în mâhnirea și întunericul păcatelor noastre.

„Hăul grijilor mă soarbe” reproduce aproape identic un tipar poetic-expresiv dosofteian.

În introducerea la icosul al IX-lea, poetul se roagă pentru iertarea eventualelor greșeli, ceea ce reprezintă iarăși un element care nu apare în Acatiste și care, din nou, îmi aduce aminte de Sfântul Antim Ivireanul: „Și mă rog eu, scriitorul, pentru îndurarea mea [față de mine],/ de-am lăsat să se strecoare în vreun chip, pe undeva,/ vreun iz de rău erez, vreo grea nedumerire/ din fireasca slăbiciune de-nțeles sau stihuire”.


[1] A se vedea: Epistola catolică a Sfântului Apostol Iacovos, fratele Domnului, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/30/epistola-catolica-a-sfantului-apostol-iacovos-fratele-domnului/.