Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [20]

În rugăciunea către Sfântul Dimitrie, din icosul al IX-lea, Fericitul Daniil spune: „ajută și mie să mă-nving destoinic./ Pâlpâi sub greșeală, întru pocăință,/ ca vâlvoarea-n sfeșnic când ceara sfârșește”.

Imaginea poetic-duhovnicească a pâlpâirii sufletului va apărea (este reprodusă?) mai târziu și la Ioan Alexandru: „Oricât aș fi de frumos[, încât] să-și strângă stelele [strălucirea] la apariția/ Mea pâlpâitul/ Viermele cel neadormit din mărul cel arătos/ Își poate începe îmblătitul de cum văzui lumina/ Din pântecele maicii mele sătul de zile profane/ Hrănește-mă, Părinte, cu lacrima focului din/ Icoane” (Imn din vol. Imnele Maramureșului)[1].

Întotdeauna ne temem văzându-ne că doar pâlpâim în credința noastră, că nu ardem și ne înfiorăm să nu ni se stingă candelele, ca fecioarelor nebune din pilda Mântuitorului.

Istovirea duhovnicească este sentimentul pe care îl descrie și Fericitul Daniil: „Viața îmi scoboară spre lung asfințit./ Gândul, zbor înfrânt, către zări[le Cerului veșnic] tânjește./ Inima de piatră mi-a încremenit./ Sufletul în umbră, scrum se irosește./ Orb în beznă caut, iar, al vieții drum. […] Tu, [Sfinte Dimitrie,] cu nevăzutul mâinii mă umbrește”.

Rugăciunea este pentru primirea harului smereniei și pentru cunoașterea lui Dumnezeu în extaz mistic, așa cum învață Ortodoxia: „să nu-ncerc vreodată răzvrătirea sclavă,/ să răzbat, spre ziuă, prin drăceasca noapte,/ re-nviat în Domnul, cleștar de uimire,/ din scări de răpire”…

Așa cum am precizat de mai multe ori în trecut, „uimirea” și „răpirea” fac parte din terminologia isihastă, de la Sfântul Apostol Pavlos încoace. Despre cleștar/ cristal vorbește poetic și Arghezi, referindu-se la aceeași limpezime/transparență și puritate a luminii dumnezeiești: „Sufletul meu, deschis ca şapte cupe,/ Aşteaptă o ivire din cristal,/ Pe un ştergar cu brâie de lumină” (Psalm (Ruga mea e fără cuvinte)). Am comentat versurile argheziene altădată[2].

În heretisirile care urmează, Sfântul Dimitrie este numit, între altele, „odihnitor ostrov de iubire”, „firidă-ascultătoare de plângeri”, „tovărășie aducătoare de îngeri” ori „bălsămată cunună de oase” (aluzie la mireasma Sfintelor sale Moaște). Mai neobișnuit e versul: „Bucură-te ca un imn de frunze strălucitoare”. Inedita metaforă are la bază simbolistica veche creștină, în care Sfinții sunt comparați cu pomii Raiului. De aceea Sfântul Dimitrie este ca un „imn de frunze strălucitoare”, ca un imn de bucurie.

Despre pomii Raiului și cântecul lor am scris în mai multe rânduri[3]. Textul de bază se află în Triod, într-o cântare din Duminica lăsatului sec de brânză (a izgonirii Sfântului Adam din Rai): „Raiule preacinstite, […] cu sunetul frunzelor tale roagă pe Ziditorul tuturor, să-mi deschidă ușile pe care cu neascultarea le-am închis”.

Ni se reconfirmă faptul că Fericitul Daniil a fost foarte atent la tradiția poetică românească.


[1] Ioan Alexandru, Imnele iubirii (antologie), Ed. Ioana, București, 1995, p. 57.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/26/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu/.

[3] A se vedea:

https://www.teologiepentruazi.ro/2016/12/13/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-99/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/03/03/din-poezia-triodului-1/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2018/09/20/memento-mori-si-nostalgia-paradisului-22/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2015/03/03/versuri-populare-inspirate-din-triod/.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *