Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [22]
Icosul al XI-lea este o rugăciune pentru păstrarea noastră în credință și cu mintea trează, așteptând Judecata lui Dumnezeu.
După cum toate sunt în mâna lui Dumnezeu, la fel este și sfârșitul sortit de El al acestei lumi:
Cine poate spune tainele din lume,
și câtă răbdare poartă în spinare
un fir sau un bob, un melc sau un rob?
Și cât soare strânge un picur de sânge,
câtă noapte-adâncă doarme într-o stâncă,
câte lacrimi bea omul fără stea
și cât va mai ține în rău sau în bine
lumea cea de-acum pân-să cadă-n scrum?
Înțelegem mai ușor ce înseamnă ca „un fir sau un bob, un melc sau un rob” să aibă foarte multă răbdare în chinuri, în neputință sau în suferință, pentru că lumea le/ îi consideră neînsemnate/ neînsemnați și trebuie să-și târască existența lentă și dureroasă până la capăt. Sau ce înseamnă ca „un picur de sânge” (iarăși o ființă neînsemnată) să strângă mult soare, pentru că doar raza soarelui îl urmărește pe pământ. Ori ca într-o stâncă să doarmă „noapte adâncă”, cum numai Dumnezeu știe ce înseamnă piatra, ontologic vorbind. Așa precum numai El știe tainele tuturor creaturilor.
Din răbdarea lor am putea învăța foarte multe și noi, dar nu avem timp să le observăm…
În schimb, „Câte lacrimi bea omul fără stea” e o formulare mai greu de înțeles, pentru că aici e intertextualizat Eminescu. „Omul fără stea” e omul de excepție, care – în concepția poetului – nu are o stea a norocului. Și pentru că el nu e sortit să fie fericit pe pământ (după cum a formulat Eminescu, scriind Luceafărul), de aceea are de băut un pocal mare cu lacrimi în viața aceasta.
Dar Dumnezeu le știe pe toate, inclusiv cât va mai ține lumea, căci, dintre oameni, „Cine să cunoască calea neștiută,/ ceasul din soroace, când neîndurată/ arcui-va-n ceruri Dreapta-nevăzută,/ Degetul cu semnul cel de judecată?”. Nimeni.
Rugându-l pe Sfântul Dimitrie ca să mijlocească la Dumnezeu, pentru ca „Împărăția Lui cea nevăzută/ să-Și arate aevea zorii pe pământ”, Fericitul Daniil imploră sfârșitul nedreptăților și al crimelor de pe acest pământ: „În amurgul baltă de sânge martir,/ din veacul minciunii să nască dreptatea”.
Sfântul Dimitrie poate să ne ajute la ceasul cel mare și greu al morții și al Judecății: „Tu, ce vezi stihia largului ceresc/ în stihar te-mbracă cu putere-ntreagă/ și ne priveghează ceasul nefiresc/ să putem fi gata cu trezită vlagă”…
„Ceasul” acesta este „nefiresc” pentru că este mai presus de firea noastră omenească a-l înțelege. Iar „trezita vlagă” a minților și a sufletelor noastre e ajutată și întărită de Sfinți.
„Stihia largului ceresc” e o imagine care concentrează excepțional, stilizând, tabloul de nedescris în cuvinte al Raiului. Dacă stihiile pământului sunt greu de reprezentat, cu atât mai mult atmosfera Paradisului este indescriptibilă. Dar însuși apelul la acest termen indică faptul că vorbim de bogăție de viață și de frumusețe, de „largul” Împărăției cerurilor, care are orizonturi cuprinzibile întrucâtva de Sfinți, dar neintuite de noi, cei păcătoși.
Și în heretisirile icosului Sfântul Dimitrie e numit, tainic, „cel ce vezi înalte desfășurări”, cu referire la vederile și descoperirile dumnezeiești de care Sfinții au parte veșnic în Împărăția lui Dumnezeu.