Predică la Tăierea-împrejur a Domnului [2021]

Iubiții mei[1],

fiecare an vine cu speranțe noi, cu gânduri noi de împlinire. Pentru că fiecare dintre noi vrem mai mult și mai bine în viața noastră. Însă începem anul, de fiecare dată, cu actualizarea circumciziei Domnului, adică cu începutul suferințelor Sale cele pentru noi. Căci astăzi, la 8 zile după nașterea Sa, când I s-a pus liturgic numele de Iisus [Ἰησοῦς], așa cum a fost vestit prin Înger, El a vărsat și primul sânge pentru noi [Lc. 2, 21, BYZ]. Pentru că trupul Său cel preacurat și preasensibil la orice durere, cel care nu avea în el plăcerea păcatului, a fost astăzi tăiat împrejur, a fost circumcis, ca prin suferințele Lui cele de multe feluri să scoată din trupul nostru urmările plăcerilor noastre celor păcătoase.

Căci noi credem, în mod naiv, că plăcerea este „o virtute” și de aceea dăm bani mulți pe plăceri. Numai că plăcerile păcătoase ne aduc dureri multe și veșnice, pentru că ne aduc moartea în noi înșine. Și aruncarea noastră continuă în plăceri și în confort ne arată robi ai iubirii de sine, care este „început…și maică a [tuturor] răutăților”[2], adică al tuturor patimilor. Însă Domnul Își începe viața Sa pământească, cea asumată pentru mântuirea noastră, tocmai cu pătimirea Sa cea pentru noi, ca să ne arate că asceza e împlinirea omului. Că nevoința continuă scoate din noi patimile, cele care au intrat în noi prin iubirea pătimașă pentru oameni și lucruri.

Însă Domnul S-a tăiat împrejur pentru noi, pentru ca să trăiască desăvârșit Botezul nostru. Căci tăierea împrejur a Vechiului Testament era prefigurarea Botezului creștin. Iar noi, în Botez, primim puterea dumnezeiască de a ne lupta până la sânge cu păcatul în firea noastră și să îl biruim. De aceea, Botezul nostru e nedureros, pentru că toată curățirea, luminarea și sfințirea noastră o face Domnul, Cel care ne umple pe noi de slava Lui. Însă drumul mântuirii noastre, adică asceza de toată viața, e o continuă nevoință, o continuă suferință duhovnicească, adică o continuă actualizare a Botezului nostru. Pentru că noi, ajutați de slava Lui, luptăm cu tot păcatul și cu toată ispita și cu toată durerea din ființa noastră pentru ca să trăim duhovnicește. Lupta vieții noastre e pentru a trăi duhovnicește. Și a trăi duhovnicește înseamnă a trăi în slava lui Dumnezeu, în slava Dumnezeului nostru treimic, pe care am primit-o de la El la Botezul nostru.

Până azi, la 8 zile se pune liturgic numele pruncului. Căci atunci se înseamnă el cu semnul Sfintei Cruci de către Preot la frunte, la gură și la piept[3] și i se rostește numele în mod liturgic. Iar rugăciunea care se rostește atunci e aceasta: „Doamne, Dumnezeul nostru, Ție ne rugăm și pe Tine Te chemăm, să se însemne lumina feței Tale peste robul Tău acesta (aici îi pune numele), și să se însemne Crucea Unuia-născut Fiului Tău în inima și în cugetul lui, ca să fugă de deșertăciunea lumii și de toată vicleana uneltire a vrăjmașului și să urmeze poruncile Tale! Și, dă, Doamne, ca numele Tău cel sfânt să rămână nelepădat de la el, când se va uni, la vremea cuvenită, cu Biserica Ta cea sfântă, desăvârșindu-se prin înfricoșătoarele Taine ale Hristosului Tău! Ca, după poruncile Tale viețuind și păzind pecetea nestricată, să dobândească fericirea celor aleși în Împărăția Ta. Cu harul și cu iubirea de oameni ale Unuia-născut Fiului Tău, cu Care ești binecuvântat, cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”[4].

Și vedem din textul rugăciunii că viața creștină e o viață sfântă. Pentru că creștinul împlinește poruncile Domnului în viața sa, lepădând de la sine insinuările demonilor, dar și deșertăciunile lumii acesteia, adică luxul și continua desfătare și exagerare.

Însă, și când se sfințește apa pentru noua mamă, în prima zi de la nașterea pruncului, rugăciunea ne vorbește despre viața creștină tot ca despre o viață sfântă. Căci Preotul spune acestea despre apa sfântă cu care se va îmbăia pruncul ce va fi botezat, ca o indicare a direcției baptismale a vieții sale: „Dumnezeule cel cu nume mare, Care faci minuni fără de număr, vino, Stăpâne, la robii Tăi, care Ți se roagă Ție, și, prin trimiterea Sfântului Tău Duh, sfințește apa aceasta (de trei ori)! Și fă-o, cu puterea Duhului Sfânt, să fie robilor Tăi, celor ce vor gusta din ea sau o vor lua sau se vor stropi spre alinarea durerilor, spre iertarea păcatelor, spre depărtarea tuturor relelor, spre tărie, vindecare și sfințire a caselor! Că s-a binecuvântat și s-a preaslăvit preacinstitul și de mare cuviință numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh[, acum și pururea și în vecii vecilor]. Amin”[5].

Căci apa sfântă e spre sfințirea oamenilor și spre întărirea lor în faptele cele bune. Iar mama, tatăl, pruncul, toți cei din casă și întreaga casă trebuie stropite cu apă sfântă, cu apă plină de bucurie și de sfințenie, pentru că Dumnezeu a dăruit un prunc acestei case.

În toate aceste zile ale praznicului Nașterii Domnului, noi am prăznuit bucuria cea mare și preaveselitoare a întrupării Domnului. Căci El „pe pământ S-a arătat [ἐπὶ τῆς γῆς ὤφθη] și cu [firea] oamenilor S-a unit [καὶ ἐν τοῖς ἀνθρώποις συνανεστράφη]” [Baruh 3, 38, LXX]. El, Cel veșnic, S-a arătat Prunc în brațele Maicii Sale, pentru că S-a unit cu firea oamenilor în persoana Sa cea dumnezeiască și veșnică. El Și-a însușit umanitatea noastră din uterul Fecioarei Maria, pentru ca să Se arate nouă ca Prunc preacurat și Care are nevoie de ajutorul și de iubirea noastră. Și pentru ca noi să vedem an de an cum se trăiește creștinește.

Căci, la viața cu Dumnezeu, ne naștem prin Botez. Dar fiecare zi a vieții noastre trebuie să fie o înaintare în intimitatea noastră cea sfântă cu Dumnezeu. Botezul e începutul intimității noastre cu El, dar viața noastră e veșnică. Pentru că Cel veșnic, Cel care ne-a zidit pe noi, ne-a făcut să fim veșnici, pentru ca veșnic să trăim împreună cu El. Și pentru că am primit de la Dumnezeu, prin crearea noastră de către El, darul nemuririi sufletului, iar, la învierea cea de obște, vom primi și darul nemuririi trupului, pentru că vom trăi veșnic ca ființe duhovnicești, ca ființe transfigurate de slava Lui, tocmai de aceea Raiul și Iadul sunt veșnice. Pentru că atât Sfinții, cât și păcătoșii cei nepocăiți și nemântuiți, vor trăi pentru veșnicie.

Căci El, Dumnezeul mântuirii noastre, nu Își ia darul vieții și pe cel al nemuririi de la noi! Pentru că orice om, pe care El l-a creat în pântecele maicii sale, va trăi pentru veșnicie. Și noi suntem chemați de Dumnezeu la comuniunea cea veșnică cu El, adică la bucuria cea veșnică, la împlinirea cea veșnică împreună cu El și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Tocmai de aceea, Biserica ne propovăduiește cea mai frumoasă și mai luminoasă perspectivă a existenței umane: sfințenia. Pentru că sfințenia este împlinirea reală și veșnică a omului. Împreună cu Dumnezeu, cu Îngerii și cu Sfinții Lui, în Biserica slavei Sale, noi trăim sfințenia ca pe viața reală a omului, ca pe aceea care îl împlinește veșnic pe om. Consecințele vieții de acum sunt veșnice, așa cum consecințele florilor unui copac sunt fructele. Frumusețea florilor nu e o frumusețe în sine, ci e o frumusețe spre rod!

Tinerețea și puterea noastră de muncă și de creație, frumusețea sufletului nostru și încrederea noastră în viață nu sunt spre a le murdări în păcate, ci pentru ca prin ele să ne sfințim viața noastră. Pentru că florile nasc fructe, dar oamenii trebuie să se nevoiască duhovnicește ca să aibă roade duhovnicești. „Iar roada Duhului [καρπὸς τοῦ Πνεύματός] este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea; împotriva [unora ca] acestea nu este lege. Iar cei [care sunt] ai lui Hristos, [aceia] și-au răstignit trupul [dimpreună] cu patimile și [cu] poftele. [Iar] dacă trăim [în] Duhul, [în] Duhul să și umblăm!” [Gal. 5, 22-25, BYZ].

Și toate virtuțile noastre sunt o roadă a Duhului Sfânt, pentru că toate au la bază slava lui Dumnezeu. Poruncile lui Dumnezeu, lucrate în viața noastră cu adevărat, devin roada Duhului Sfânt. Pentru că revelația lui Dumnezeu, cuprinsă în Sfânta Tradiție și în Sfânta Scriptură și în viața Bisericii, pusă în practică, ne face oameni dumnezeiești.

De aceea, Sfântul Vasilios cel Mare [Βασίλειος ὁ Μέγας][6], pomenit astăzi cu multă bucurie, e numit în prima cântare a Utreniei: „comoara cea nesecată a dogmelor [τῶν δογμάτων θησαυρὸν τὸν ἀνέκλειπτον]”[7] Bisericii.  Pentru că prin toate dogmele, prin toate învățăturile sale, Sfântul Vasilios ne-a învățat „a cinsti Sfânta Treime [Τριάδα σέβειν Ἁγίαν], cea unită [în] ființă [ἡνωμένην μὲν τῇ οὐσίᾳ], dar despărțită [în] ipostasuri [διαιρετὴν δὲ ταῖς ὑποστάσεσι]”[8], în persoane.

Pentru că triadologia Bisericii e temelia teologiei creștine și a mântuirii noastre. Învățătura despre Dumnezeu este izvorul întregii cunoașteri teologice și a întregii vieți ortodoxe. Căci numai Dumnezeu ne învață cele despre Sine și cele despre noi, iar noi numai împreună cu El ne putem curăți, lumina și sfinți viața noastră.

Așadar, nu putem trăi creștinește în afara relației cu Dumnezeu și în afara Bisericii Sale. Tocmai de aceea, pentru noi Biserica e centrul vieții noastre duhovnicești și trupești, pentru că aici venim și ne închinăm și Îi slujim Domnului. Și aici, noi Îl preaslăvim pe El pentru toate și Îi mulțumim Lui pentru toate și ne ne rugăm Domnului pentru toate cele mântuitoare pentru noi și pentru întreaga umanitate. Căci noi credem și mărturisim că nu putem face nimic bun fără ajutorul lui Dumnezeu, fără ajutorul Celui care ne întărește și ne ajută și ne mântuie pe noi.

Iar mesajele și felicitările de anul nou au la bază rugăciunile noastre pentru toți oamenii. Căci mesajele de complezență nu ne ajută pe niciunul dintre noi, dacă nu avem o rugăciune continuă pentru întreaga umanitate vie și adormită. Pentru că Cel care a început să sufere pentru noi din a 8-a zi de la nașterea Sa ca om, a început să sufere nu doar pentru câțiva oameni, ci pentru întreaga umanitate. Și de aceea și noi suntem chemați să suferim în rugăciunea noastră pentru întreaga umanitate, pentru ca Dumnezeu să Își facă voia Lui în noi toți.

Suflarea gurii noastre ne arată că suntem vii. Dar vii cu adevărat, vii duhovnicește, suntem atunci când rugăciunea e fiecare respirație a noastră. Și nu putem să facem respirația noastră o rugăciune continuă, dacă iubirea noastră de Dumnezeu nu e plină de iubirea noastră pentru oameni. Evlavia noastră pentru Dumnezeu e vie și reală, când noi suntem sensibili și atenți cu toți oamenii. Indiferența  și răutatea sunt o marcă a egoismului, pe când atenția și delicatețea față de oameni sunt marca sfințeniei.

Sfinții lui Dumnezeu și-au asumat continuu întreaga umanitate în viața și în rugăciunea și în nevoința lor, pentru că au fost plini de iubirea lui Dumnezeu. Iubirea Lui, revărsată în ei, i-a învățat să iubească la nesfârșit și să ajute la nesfârșit oamenii. De aceea, dacă vrem să le urmăm lor, nu le putem urma decât făcând bine, slujind, dăruindu-ne, ca să putem alina durerile și ispitele multora.

Privim spre viitor cu încredere, chiar și atunci când nu mai avem multă încredere în oameni sau în viața noastră. Vrem să trăim, vrem să fim bucuroși, vrem să iubim și să fim iubiți, vrem să nu murim niciodată. La mulți ani-ul pe care ni-l dorim unii altora e mai mult veșnicie. Pentru că nu ne dorim doar ani mulți, ci și o veșnicie bună, o veșnicie cu Dumnezeu. Și când ne rugăm pentru oameni, ne rugăm de fapt pentru a fi veșnic fericiți. Și a fi veșnic fericit înseamnă a fi mântuit, a fi Sfânt, a fi în Împărăția lui Dumnezeu.

De aceea și eu vă doresc sănătate, pace și mântuire! Și vă mulțumesc frumos pentru tot ajutorul și pentru toată rugăciunea cu care m-ați îmbrățișat! Dumnezeul Cel Preamilostiv, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, să vă întărească în tot lucrul cel bun și în toată curăția și sfințenia, pentru ca veșnic să bine-plăceți Lui! Amin.


[1] Începută la 8. 31, în zi de joi, pe 31 decembrie 2020. Soare, 7 grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Filocalia, vol. 1, versiunea în limba română a antologiei în limba greacă, publicată la Veneția, în 1782, de Sfântul Nicodim Aghioritul & Sfântul Macarie, Mitropolitul Corintului, la care s-au adăugat și alte texte, o ediție îngrijită, note și notă asupra ediției și postfață de Doina Uricariu, cu studiu introd. de Acad. Virgil Cândea, Ed. Universalia, București, 2001, p. 379.

[3] Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 2002, p. 16. Am  corectat textul citat.

[4] Ibidem. [5] Idem, p. 11.

[6] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1584/sxsaintinfo.aspx

[7] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Jan/Jan01.html. [8] Ibidem.

4 comentarii la „Predică la Tăierea-împrejur a Domnului [2021]”

    1. La mulți ani, Doamnă Daria! Dumnezeu să vă întărească în tot lucrul cel bun și să vă bucure întru pacea Sa!

  1. „Consecințele vieții de acum sunt veșnice, așa cum consecințele florilor unui copac sunt fructele. Frumusețea florilor nu e o frumusețe în sine, ci e o frumusețe spre rod!”

    Sărut mâna! La mulți ani!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *