Zi: 7 ianuarie 2021

Darul de carte de la Dr. Marin Ciobanu (7 ianuarie 2021)

Leave a comment

Am primit azi cele trei cărți ale Domnului Doctor Marin Ciobanu cu dedicație, una măgulitoare: „cu multă dăruire și sinceră simpatie pentru prietenul Preot Dorin Octavian Picioruș” și îi mulțumesc frumos pentru acest lucru. E vorba de două cărți de poezie și una de eseuri filosofice.

Cărțile de poezie sunt: Dr. Marin Ciobanu, Primăvara vieții. Cântarea încântărilor, Ed. Tipoalex, Alexandria, 2019, 135 p. și Dr. Marin Ciobanu, Pe marea fără țărm. De meditări. Din trecut, prin prezent, spre viitor, Ed. Tipoalex, Alexandria, 2019, 232 p., iar cea de eseuri filosofice: Dr. Marin Ciobanu, Crezul meu filozofic, Ed. Tipoalex, Alexandria, 2019, 119 p.

Autorul scrie o poezie rimată cu profunde accente biografice. Ne aduce trecutul său în prezent pentru ca el să devină neuitare. Și pentru că astăzi e sinaxa Sfântului Ioannis Botezătorul, în poemul fluviu Anotimp de iarnă, autorul ne vorbește pe înțeles despre atmosfera satului la început de an:

„Curând creștinii iau aghiasmă;
Nalți plopi cu chidă, ca fantasme,
Dau satului decor de basme,
În lucie mantie.

E timp de dare cu lopeți
La copci, pe Șiu, și prins juveți,
Tratând în zori cu mult dispreț
Dur gerul, ca la poli.

Căzându-i poftei buni de leac
Cu-a gurii râșniță, de hac
Le dăm și-n ruta spre stomac
Parașutată-n gol.

Urmează Sfântu’-Ion…În drum
Fac tații planuri, strânși duium,
De-un onomastic chef, precum
Nu-l fac în chiar tot anul.

Luând în zi de Bobotează
Aghiasmă, noaptea ce urmează,
La orice Ion vin și urează
Flăcăii cu „Iordanul”.

În zori îi iordănim și noi,
Ieșind spre dobitoace, -apoi,
Și-al păsărimii dens puhoi,
Doar câini lăsăm deoparte”.

(vol. Primăvara vieții, ed. cit., p. 112-113)

Însă, pe cât e de melancolic cu trecutul personal, pe atât e de sarcastic cu ceea ce nu îi place în prezent. Cel care vorbește la pupitru e concis, pentru că nu vrea să își uzeze dantura (în poemul Povestea lui Harap alb, în vol. Pe marea fără țărm, p. 109). Absenteilă e cel mai activ (p. 110) în mediul politic, iar politicienii români au o muncă diversă în Parlament: „de a citi, de a dormi, de-a-înfuleca”, alături „de-a cleveti, de-a ieși-n hol [și] de-a absenta” (Ibidem).

Autorul practică o satiră politică densă, asezonată însă cu detalii văzute la televizor, cu detalii publice. Iar concluzia sa e aceea că există președinți de tipul „accidentului istoric” (p. 115), care nu au de-a face cu marile nume ale poporului român.

Dr. Marin Ciobanu e un atent privitor la televizor, pentru că e atent la lumea contemporană sieși: „Ca tot creștinul…casc gura, holbez ochii” (poemul Să trăiți bine!…, p. 125). Vocația sa de medic transpare și în poezia sa: „De ce să bei leacuri în exces de doze/ C-un greu trup ce-ți da-va dure gonartroze?/ De ce-ar bușni mațe ca apa năvală,/ Născând vreo hernie inghino-scrotală?/ De ce să-ți stopeze-n piept sfântul tic-tac/ Al ceasului vieții prin de cord atac?/ De ce cuib să-și facă în corp diabetul,/ Când saț, ca gurmandul, la masă n-ai, bietul?/ De ce sclav să-ți fie, ca-n iad, pancreasul/ Ce-n tonuri de dulciuri e cum contrabasul? De ce să-ți ia maul prin apoplexie/ «Cumătra» cu coasa, când sorbi «ceai de vie»?/ De ce să bombardeze acest ceai ficatul,/ Asciticul lichid cântând vieții hatul?” (p. 128-129).

„Ceaiul de vie”, adică vinul de buturugă, e sinonim cu orice băutură alcoolică. Pentru că problema nu e băutul, ci lipsa de măsură în golirea paharelor. Iar autorul taxează excesele care ne distrug sănătatea, pentru că omul nu e o pasăre de curte fără perspectivă, ci ființa care privește mereu „spre-orizonturi noi” (p. 187).

În cartea filosofică, autorul își pune întrebări și încearcă să ofere răspunsuri. Vorbește despre antimaterie ca despre o formă de materie (p. 6), despre spațiu (p. 11) și timp (p. 19), mărturisindu-ne că nu e de acord în totalitate cu vreo doctrină filosofică: „în general nu sunt în acord nici cu cea idealistă, nici cu cea materialistă în totalitatea lor, ci doar cu părțile lor bune” (p. 21).

În comparație cu un teolog român de la Sibiu, care nu știa că formula „crede și nu cerceta” e a Sfântului Augustinus de Hippo, fiind regăsibilă în tratatul său despre Dumnezeul treimic, unde ne îndeamnă să nu cercetăm cum e Dumnezeu în trei persoane, ci să acceptăm prin credință dogma triadologică, autorul nostru se pare că știe acest lucru: „În socialism se ironiza un vechi slogan religios: «crede, dar nu cerceta». El se referea la Dumnezeire, nu la a ține în loc anumite ramuri ale progresului de care depinde și traiul nostru zilnic, confortul [nostru]. Întrebarea este următoarea: Când e vorba de Spirit, oare cum altfel putea să sune respectivul slogan? «Crede prin cercetare»? Este oare explorabil Spiritul cu mijloace materiale sau reliefabil cu organele senzitivo-senzoriale?” (p. 38).

În concluzie, m-a surprins în mod plăcut darul său de carte, dar și mai mult conținutul cărților. Domnul Doctor Marin Ciobanu e unul dintre parohienii mei și mă bucur că mă consideră un prieten al său de conștiință și de dialog. Pentru că, în fapt, eu sunt un om al dialogului continuu prin cărțile mele și prin întreaga mea relație cu publicul meu cititor.

Sinaxa Sfinților din 7 ianuarie 2021

Leave a comment

Pe 7 ianuarie 2021, în praznicul Teofaniei Domnului, Biserica lui Dumnezeu îi pomenește pe

Sfântul Profet, Înaintemergătorul și Botezătorul Ioannis, la mutarea mâinii sale drepte la Constantinopol (956) (care anterior fusese luată de Sfântul Evanghelist Lucas din Sevasta și dusă în Antiohia, iar Monahul Iov o dusese în Calcedon, iar sinaxa de azi e pentru mutarea mâinii sale drepte de la Calcedon la Constantinopol),

Sfântul Iulianos Diaconul [Ἰουλιανὸς ὁ Διάκονος], cel din Eghinis [ἐξ Αἰγίνης], care a fost hirotonit de Episcopul Atenei, împreună cu Preotul Iulianos i-a convertit și i-a botezat pe mulți, a trăit lângă Gozzano, în regiunea Piedmont, în Italia, o viață ascetică și a adormit în pace († 391),

Sfântul Crispinus, Episcopul de Pavia, în Italia, cel care a semnat actele Sinodului de la Milano († 467),

Sfântul Valentinus, Episcopul de Rhaetia (eparhia sa fiind compusă din estul și centrul Elveției de azi, din sudul Germaniei (Bavaria și cea mai mare parte din Baden-Württemberg), Vorarlberg și cea mai mare parte a Tirolului, din Austria, și o parte din nordul Lombardiei, în Italia), cel care a adormit în Mais, în Tirol, în Austria, iar mai târziu Sfintele sale Moaște au fost mutate la Trent, apoi la Passau, în Germania († 470),

Sfântul Cuvios Brannock de la Mănăstirea Braunton, din Anglia, cel care a venit din sudul Țării Galilor și a zidit Mănăstirea de la Braunton, acolo unde, în mod minunat, a fost trimis în vis să o zidească unde va găsi o scroafă cu purcei (pentru că zidise anterior o alta pe un deal și aceea se prăbușise) (sec. al 6-lea),

Sfântul Cedd, Episcopul de Lastingham, în Anglia, Evanghelizatorul saxonilor răsăriteni, datele despre viața sa fiind de la Sfântul Cuvios Beda, a întemeiat mai multe Biserici, dar și Mănăstirile de la Tilaburg și Ithancester, e numit Stareț al Mănăstirii de la Lastingham de către Œthelwald de Deira, rămânând Episcop misionar și diplomat până la adormirea sa, slujea după rânduiala celtică, a adormit din cauza ciumei, fiind înmormântat la Mănăstirea din Lastingham († 26 octombrie 664),

Sfântul Cronan Beg, Episcopul de Aendrum, în County Down, în Irlanda (sec. al 7-lea),

Sfântul Cuvios Tillo de la Mănăstirea din Solignac, cel născut în Saxonia, în Germania, care a fost răpit de tâlhari și robit, a fost eliberat de Sfântul Eligius de Noyon, s-a făcut Monah la Solignac, în centrul Franței, și i-a evanghelizat pe cei dintre Tournai și Courtrai, în Belgia († 702),

Sfânta Sihastră Kentigerna de la Loch Lomond, din Scoția, fiica lui Kelly, Prințul Leinsterului și mama Sfântului Coellan, trăind anahoretic după moartea soțului ei († 734),

Sfântul Cuvios Emilianus, cel născut în Vannes, s-a făcut Monah la Saujon, lângă Saintes, adormind eremitic în pădurea de la Combes, lângă Bordeaux, în Franța († 767),

Sfântul Wittikund, cel din Westphalia, în Germania, care era de neam nobil și care s-a convertit la dreapta credință în 785 datorită unei vedenii dumnezeiești, fiind plin de râvnă pentru răspândirea dreptei credințe și pentru a restaura Bisericile lui Dumnezeu († 807),

Sfântul Aldericus, Episcopul de Le Mans, în Franța, începând cu anul 832 († 856),

Sfântul Cuvios Mucenic Reinoldus, cel care s-a nevoit în Mănăstirea Sfântul Pantaleon din Cologne, în Germania și care a fost martirizat de către niște pietrari, care i-au aruncat trupul într-o baltă de lângă fluviu Rin, iar mai apoi Sfintele sale Moaște au fost găsite prin vedenie dumnezeiască († 960),

Sfântul Anastasius, Arhiepiscopul de Sens, în Franța, cel care a început zidirea catedralei romano-catolice din Sens și i-a ajutat mult pe Monahii de la Mănăstirea Saint-Pierre-le-Vif din Sens, fiind înmormântat în Biserica acestei Mănăstiri († 977),

Sfântul Fiodor I Ivanovici [Фёдор I Иванович] cel Binecuvântat [Блаженный], Țarul Rusiei, fiul lui Ivan cel Groaznic și al Anastasiei Romanovna, care și-a pierdut mama la vârsta de trei ani și a fost crescut de tatăl său, s-a născut la Moscova, s-a căsătorit în 1580 cu Irina (Alexandra) Feodorovna Godunova, fiica lor, Feodosia, a murit la vârsta de doi ani, a fost încoronat Țar în 31 mai 1584, a adormit la Moscova, în orașul natal, fiind înmormântat în Catedrala Arhanghel [Архангел] din Kreml[in] [Кремль], din centrul Moscovei († 16 ianuarie 1598),

Sfântul Mucenic Atanasios, cel din Attalia [Ἀττάλεια], care era om sărac și simplu, dar bogat în credință, care a fost chemat la proces după o dispută religioasă cu un turc, judecătorul i-a cerut să se lepede de Ortodoxie și să accepte islamul, însă Sfântul Atanasios i-a spus: „Aș muri de o mie de morți înainte de a nega credința lui Hristos” și de aceea a fost martirizat de către turci la Smirna prin tăierea capului cu o sabie cu două tăișuri, Sfintele sale Moaște fiind îngropate în Biserica Sfânta Paraschevi din Smirna, în sud-vestul Turciei († 1770),

Sfântul Mucenic Alexandr Skalskii [Александр Скальский] Protoiereul, cel de la Alma-Ata († 1933),

Sfântul Cuvios Mucenic Pafnutii Costin [Пафнутий Костин], Ieromonahul de la Mănăstirea Optina († 1938),

Sfântul Mucenic Vasilii Preotul († 1939),

Sfântul Mucenic Ioann († 1940),

Sfântul Mucenic Ioann († 1942)

și iarăși Sfântul Ioannis Botezătorul la pomenirea minunii sale din Hios (1740).

Mezul iernei

Leave a comment

Citându-l pe Heidegger, care „a subliniat în repetate rânduri semnificația profundă a prezenței unui templu în spațiu”, Mircea Scarlat făcea mai demult observația că templul în poezie „asigură ordinea, stabilitatea, viața”[1]. Și, pentru literatura română, pe lângă exemplul lui Eminescu (Memento mori), a considerat paradigmatică poezia Mezul iernei de Vasile Alecsandri, contemporan cu Baudelaire, pentru care „La Nature est un temple”…

Identitatea perspectivei poetice a celor doi poeți contemporani nu i s-a părut un hazard, în ciuda diferențelor semnificative între Baudelaire și Alecsandri. Și e adevărat că Alecsandri nu s-a sfiit a-și însuși anumite sugestii esențiale din marea poezie, pentru a-și înscrie numele în istoria liricii românești, chiar dacă talentul său nu l-a ajutat pe cât și-ar fi dorit.

Vecinătatea în care l-a plasat Scarlat m-a făcut să revin asupra binecunoscutului pastel alecsandrin:

În păduri trosnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par înghețate, cerul pare oțelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârțâie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestuos,
Și pe ele se așază bolta cerului senină,
Unde luna își aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreț, fantastic!…Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munții sunt a lui altare, codrii – organe sonoare
Unde crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viață, fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas;
Dar ce văd?…în raza lunei o fantasmă se arată…
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!

Poetul contemplă, într-o noapte de iarnă senină, cu stele, geroasă, tabloul câmpiilor acoperite de zăpadă și al pădurilor trosnind de ger. Suntem în miez de iarnă…

În ciuda faptului că e noapte, peisajul este eclatant: pe cer luminează stelele, câmpiile sunt și ele „strălucitoare”, ca „un lan de diamanturi” – în locul lanurilor de grâu care populează câmpurile în sezonul văratic, cresc lanuri de diamante care ne plasează, vizual, într-un basm de Andersen.

Imaginile poetice și figurile de stil scot în evidență caracterul luminos al peisajului.

Uimirea poetului care contemplă e provocată de antiteza între întunericul nopții și lumina puternică emanată de o sursă cosmică (stelele) și de alta terestră (zăpada), cea din urmă funcționând, de fapt, ca o imensă oglindă, având caracter reflector.

Scânteierea/ strălucirea acestui peisaj e atât de feerică, ebluisantă, încât luminile care se aprind în cer și inundă pământul îi creează contemplatorului impresia că se află în mijlocul unui templu cosmic (sugestie pe care a preluat-o inteligent atât din Miorița și din tradiția ortodoxă, cât și de la romantici).

Din punct de vedere cromatic-vizual, predomină culoarea albă („fumuri albe”, lumina albă a lunii și a stelelor care face văzduhul să scânteieze, gerul transparent și reflectorizant în același timp, albul zăpezii).

Ar trebui să fie o lumină rece, însă aprinderile scânteierilor pe întinderi nesfârșite ale cerului și ale pământului schimbă senzația, introducând un paradox. Totodată, culoarea albă predominantă intră în antiteză cu regimul nocturn. Alecsandri creează o serie de contraste…

Privirea reflexivă a poetului intuiește prezența unui imens templu cosmic, pe care ni-l descrie în strofa a doua și a treia, format din bolta cerului arcuită peste pilonii de fum, în care altare sunt munții, iar instrumentele imnice codrii. Numai că, arcușul nevăzut fiind crivățul, muzica este una aspră, impresionantă dar și înspăimântătoare pentru om. Elementul care contrastează cu această muzică disonantă e din nou lumina, splendoarea electrizantă a „mii de stele argintii” pe lângă „farul tainic de lumină” al lunii.

E un cosmos necuprinzibil cu privirea ochiului, ci doar cu cea a minții. Dar și planul terestru este extins, pentru că, pe lângă câmpiile din strofa primă (care puteau fi bătute cu piciorul), apar altarele munților și orchestra fascinantă a codrilor, într-o formulă care subliniază indeterminarea și care lărgește orizontul cu mult peste ceea ce poate sesiza vederea umană.

Imaginea centrală a poemului este: „nemărginitul templu”. Alecsandri insistă pe ideea de nemărginire, de vastitate a acestei basilici universale.

De fapt, peisajul terestru este deschis către infinit, cu ale lui câmpii diamantine, munți și codri care se pierd în înălțime și adâncime, în timp de tabloul celest este apropiat prin intimizare, în el luminând stelele ca „vecinice făclii” și luna ca un „far tainic de lumină”. Concepția (a cosmosului ca o casă sau o biserică) e una patristică și o aflăm reprodusă în vechile Cazanii românești, după cum am sesizat mai demult. De aici a migrat spre poezia populară, în balade precum Miorița, de unde Alecsandri a preluat, în acest pastel, imaginea „stelelor făclii”, în număr de „mii”. Originea metaforelor e patristică (am explicat altădată).

Însuși termenul „organ” e unul vechi bisericesc, însemnând psaltirion (un instrument muzical antic, un fel de harfă).

Stâlpii de fum ai templului reprezintă un neașteptat element de modernitate, care își are sursa în…Scriptură. Și cred că Arghezi a remarcat această imagine, dacă ne gândim la poezia lui intitulată Denie (vol. Versuri de seară): „Seara stau cu Dumnezeu/ De vorbă-n pridvorul meu./ El e colea, peste drum,/ În altarul Lui de fum,/ Aprinzând între hotare/ Mucuri mici de lumânare”.

În versurile lui Arghezi, cerul e „altarul Lui de fum”, iar stelele „mucuri mici de lumânare” pe care El le aprinde.

Deosebirea de pastelul lui Alecsandri constă în faptul că acesta privea din perspectiva omului, de jos în sus, pe când Arghezi împrumută punctul de vedere al Creatorului acestui univers, pentru care cerul e fum (căci „ceriul ca fumul s-au întărit” – Is. 51, 6, Biblia 1688), iar stelele lumânărele. Altfel, metaforele sunt identice…

La început, pământul e feeric-diamantin, sub pasul omului, iar cerul e inaccesibil, „oțelit”, cu stele „înghețate”. E un basm terestru. Lanurile de zăpadă formează lumea de aproape, iar cerul e un castel înghețat, o lume departe.

Începând cu strofa a doua, întrezărirea/ intuiția prezenței templului schimbă radical această impresie.

Pământul se extinde spre cer, iar cerul se micșorează spre a cuprinde pământul. Pământul, stăpânit de ger și de crivăț,  e necuprins în întinderi bătute de viscol și „îngrozitor” prin ecoul său în sufletul celui ce contemplă, iar cerul e blând și ocrotitor, cu făcliile și farurile sale pe care le aprinde spre a lumina pământul. Conotațiile se inversează…

Și ca să revină din înălțimea contemplației pe pământ, în ultima strofă a readus în atenție vecinătatea terestră, coborând pe o rază de lună până la scena în care un lup își urmărea prada.

Realitatea e „o fantasmă” înfășurată în raza lunii până când nu reintri cu totul în ea, atunci când te-ai obișnuit să admiri templul naturii, al creației lui Dumnezeu.

E poate cea mai sugestivă poezie din câte a scris Alecsandri…

[1] Mircea Scarlat, George Bacovia. Nuanțări, Ed. Cartea Românească, București, 1987, p. 10-11.