Predică la Duminica posterioară Teofaniei Domnului [2021]

Iubiții mei[1],

după Botezul Domnului, cel pentru noi și pentru mântuirea noastră, au urmat ispitirea Lui de către diavolul, postirea Lui cea de 40 de zile și flămânzirea Lui de după postire [Mt. 4, 1-2; Lc. 4, 2, BYZ], cele pentru noi și pentru mântuirea noastră. Botezul Său a fost urmat de asceza Sa, pentru că și Botezul nostru e urmat de toată lupta noastră cea pentru sfințenie. Căci noi, în Botez, primim puterea Lui cea dumnezeiască, adică slava Lui, puterea de a putea lupta cu demonii, dar și cu noi înșine. De a lupta cu neputințele noastre, cu obiceiurile noastre cele rele, cu conformismul nostru, cu iubirea noastre de sine și cu toată insinuarea diavolească cea venită la poarta inimii noastre.

Botezul, asceza, apoi propovăduirea Lui cea pentru noi! Și când a început să propovăduiască, Domnul a unit vestirea Împărăției Sale cu începutul mântuirii noastre personale. Pentru că El ne-a vorbit despre pocăință – și, implicit, despre iertarea lui Dumnezeu față de noi –, ca despre ușa prin care intrăm în Împărăția Lui. Pentru că Domnul ne-a spus și ne spune continuu: „Pocăiți-vă [Μετανοεῖτε]! Căci s-a apropiat  Împărăția cerurilor [ἤγγικεν γὰρ ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 4, 17, BYZ].

Orice om conștient de sine, de viața pe care a avut-o și o are, e un om al pocăinței. Pentru că păcatele tale te fac să ai conștiința de om păcătos înaintea lui Dumnezeu. Și orice om păcătos se roagă pentru iertarea lui. Cerem în continuu iertarea lui Dumnezeu, iar venirea Lui la noi, prin care ne iartă pe noi de păcatele noastre, e venirea Lui împreună cu toată Împărăția Sa la noi.

Pentru că mesajul Său cel dintâi pentru noi, într-o înțelegere explicită, e acesta: „Pocăiți-vă, pentru ca să trăiți în adâncul vostru venirea Mea în voi! Căci Eu vin în voi cu toată Împărăția Mea!”. De aceea, când Domnul ne-a atenționat: „Căci [Ἰδοὺ], iată [γάρ], Împărăția lui Dumnezeu este înăuntru vostru [ἡ Βασιλεία τοῦ Θεοῦ ἐντὸς ὑμῶν ἐστίν]!” [Lc. 17, 21, BYZ], El ne-a reîntors la adevărata cale a mântuirii: la coborârea noastră cu mintea în inimă pentru a ne închina Domnului întru slava Lui.

Mulți merg în pelerinaj la Locurile Sfinte, așteptând ca sfințenia acelor locuri să îi ajute, să îi odihnească, să îi mântuie. Și îi ajută într-o anume măsură! Însă adevăratul pelerinaj, adevărata mergere spre Dumnezeu, nu este exterioară, ci interioară. Pentru că noi trebuie să coborâm mereu în noi înșine prin pocăință și prin totala renunțare la gânduri și imagini și griji, pentru a ne ruga în tăcerea deplină a inimii noastre. Pentru că acolo, în rugăciunea plină de slava lui Dumnezeu, ni Se revelează El, Dumnezeul mântuirii noastre!

Iar pocăința e începutul cunoașterii lui Dumnezeu, pe când vederea Lui întru slava Sa e împlinirea acestei cunoașteri. Pentru că noi plecăm în asceza mântuirii noastre de la recunoașterea de sine, de la recunoașterea păcătoșeniei noastre, cerând mila și iertarea Lui, pe când El ne ridică din păcatele noastre, ne curățește de ele, ne luminează prin slava Lui și ne umple mereu de sfințenie. Noi vrem doar iertarea Lui la început, pe când El, Dumnezeul nostru, ne duce pe calea cea veșnică a sfințeniei Lui. Căci începutul pocăinței nu are drept scop un bine relativ, o calmare de sine, un câștig terestru, ci o schimbare radicală a ontologiei noastre, adică o creștere continuă în sfințenie.

Așa se face, că cine vine la Biserică doar pentru un examen, doar pentru o căsătorie, doar pentru o boală, nu prea înțelege ce rost are nevoința de toată viața. Dar adevăratul convertit la viața cu Dumnezeu, adevăratul om care se pocăiește, înțelege că viața creștină nu e pentru binele de acum, oricât de mare ni s-ar părea nouă acest bine, ci pentru binele veșnic al comuniunii veșnice cu Dumnezeu.

Asceza e pentru veșnicie și nu pentru siluetă! Pentru că asceza omoară patimile cele omorâtoare de suflet pentru ca să sădească în locul lor virtuțile cele dumnezeiești, care trebuie să crească și să rodească în noi multă sfințenie. Asceza e dalta care ne transformă în operă de artă dumnezeiască. Dar dalta nu ia niciodată locul focului dumnezeiesc din noi, a slavei Sale, pentru că suntem dăltuiți de asceză tocmai pentru ca să fim focuri vii ale lui Dumnezeu. Ne curățim și stăm în curăție nu pentru curăție, ci pentru ca să ținem slava lui Dumnezeu în noi, care stă în toată curăția și sfințenia.

Căci asceza dăltuiește minuțios adâncul nostru, însă el e umplut de slava cea veșnică a lui Dumnezeu. Și noi ne pregătim toată viața pentru a fi și a rămâne locașuri vii, duhovnicești ale lui Dumnezeu, în care El locuiește prin slava Lui. Toată asceza noastră e pentru păstrarea focului lui Dumnezeu în noi. Pentru că atunci când Dumnezeu ni Se revelează și ne învață cele ale Lui, acelea nu mai sunt rodul ascezei noastre, ci al bunătății celei negrăite a lui Dumnezeu.

Și când oamenii lui Dumnezeu se umplu de luminări sfinte, de vederi dumnezeiești, de harisme mari și preasfinte, atunci ei au conștiința că toate acestea sunt darurile cele prea mari ale lui Dumnezeu față de ei. Tocmai de aceea, ei nu se simt în stare de lucruri mari, pentru că știu că toate lucrurile mari din ei și pe care Dumnezeu le lucrează prin ei sunt darurile Lui. Iar noi, cei care ne bucurăm de marile lor daruri și minuni, slăvim prin ei pe Dumnezeul Cel adevărat, Care face toate acestea spre mântuirea lor și a noastră.

Primim harul Lui la Botez și puterea dumnezeiască de a ne nevoi duhovnicește toată viața. Asceza noastră e posibilă, tocmai pentru că Dumnezeu ne întărește continuu. Și El ne întărește mereu în viața sfântă, pentru că dorește ca noi să ne împlinim în mod deplin în relația cu El. De aceea, veșnicia trăită cu Dumnezeu e continuarea și permanentizarea veșnică a sfințeniei începută aici.

Noi nu dorim să murim! Moartea nu are de-a face cu realitatea noastră personală! Pentru că moartea e consecința păcatului și nu o realitate zidită de Dumnezeu. Tocmai de aceea, „vrăjmașul cel din urmă [Ἔσχατος ἐχθρὸς][al nostru], [care va fi] nimicit [καταργεῖται], [va fi] moartea [ὁ θάνατος]” [I Cor. 15, 26, BYZ]. Pentru că atât Sfinții, cât și păcătoșii, vor fi veșnic vii. Numai că Sfinții vor fi veșnic vii pentru comuniunea veșnică cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu Îngerii Lui, pe când cei păcătoși vor fi veșnic vii pentru chinurile cele veșnice și pentru singurătatea cea veșnică a Iadului.

Coborâm prin pocăință și asceză în adâncul vieții noastre duhovnicești, pentru că intrăm în Împărăția lui Dumnezeu încă de aici. Și câți suntem duhovnicești, suntem trăitori încă de acum în Împărăția lui Dumnezeu. Iar în Împărăția lui Dumnezeu sunt toți Sfinții, cei din toate secolele și din toate locurile. Tocmai de aceea, câți îi iubim pe Sfinții lui Dumnezeu, îi iubim pe cei lângă care vrem să fim pentru veșnicie. Însă, când îi iubești pe Sfinți, atunci faci lucruri concrete pentru ei, așa după cum facem pentru familia, pentru prietenii și cunoscuții noștri.

Dar când Sfinții lui Dumnezeu n-au Slujbe, n-au Icoane, n-au Biserici îngrijite, n-au bine întreținute locurile unde ei au trăit, ce evlavie avem noi față de Dumnezeu și de Sfinții Lui?! Ce înseamnă, cu adevărat, a ajuta Biserica lui Dumnezeu, când noi dăm câțiva lei pe an pentru Biserică?

Vilele și blocurile sunt ditamai, iar Bisericile sunt mici, reci și afumate de lumânări. Pentru că facem mai nimic pentru Biserica lui Dumnezeu, dar facem totul pentru confortul nostru. Asta e marea problemă a Creștinătății de azi: e indolentă! Nu îi pasă de lucrurile cu adevărat importante, ci de lucruri colaterale. Însă oamenii se nasc duhovnicește în Biserică și au nevoie de hrană duhovnicească! Ei au nevoie de exemplul viu de viață creștină și de teologia Bisericii și de slujirea evlavioasă a Bisericii.

Dacă nu mai văd cum se închină oamenii, dacă nu mai văd cum citesc, cum cântă, cum slujesc lui Dumnezeu, tinerii nu au ce să învețe. Ei privesc spre noi și se umplu de răceala și de indiferența noastră. Sufletul lor tânăr, plin de aspirații, îngheață pe zi ce trece, pentru că nu văd entuziasm dumnezeiesc la noi.

Și de aceea, mulți vor veni din altă parte și ne vor da lecții de duhovnicie, pentru că își vor lua în serios viața creștină. Căci Dumnezeu îl umple de daruri pe cel care e plin de dor pentru El și de râvnă pentru adevărul Său.

Și noi trebuie să învățăm continuu, să citim continuu, să ne schimbăm continuu. Pentru că viața creștină e un continuu azi și nu o repetiție fără sens. Viața creștină e plină de înțelegeri și de bucurii noi, de schimbări dumnezeiești abisale în ființa noastră. Ea nu are de-a face cu anchilozarea! Când devenim oamenii rutinei, de fapt suntem oamenii păcatului, pentru că am pactizat cu el.

Nu ne mai zbatem pentru mântuirea altora, pentru că nu ne mai zbatem nici pentru noi. Și ne uităm doar la ziua salariului, la ce să ne mai facem prin casă, la unde ne vom petrece concediul…și nu la binele Bisericii. Căci binele Bisericii e ascetic, e numai slujire și muncă, multă muncă și oboseală, pentru că pocăința și slujirea sunt o sleire profundă a ființei noastre.

Viața creștină e un martiriu. E oboseală peste oboseală și chin peste chin, nu pentru ca să convingi pe cineva, ci pentru ca să fii pe linia de plutire a vieții duhovnicești. Pentru că răsplata noastră e de la Domnul și ea e slava Lui ce rămâne în noi și e cu noi. Și e acum, dar și pentru veșnicie în noi. Pentru că ea e pecetea și haina de nuntă și slava noastră cea veșnică.

De aceea, iubiții mei, predica nu e o corvoadă, ci e vestea mântuirii! E grija mea părintească față de dumnevoastră. E iubirea mea pentru dumneavoastră. Și ar trebui să iubiți predicile Bisericii cu atât nesaț, încât să le învățați pe de rost. Să le știți, să le rostiți cu voce tare, să le trăiți tot timpul, pentru că de ele ține mântuirea dumneavoastră.

Predica Bisericii e adevărul Bisericii. Și adevărul e cel care trebuie întrupat! Pentru că minciuna este cădere din adevăr. Este schilodire a ființei noastre. Dar cine iubește tot adevărul Bisericii, fără să nege ceva din el, acela e o câmpie plină de dogmele cele veșnice ale lui Dumnezeu.

E mult de lucru în Biserica lui Dumnezeu! Sunt multe guri de hrănit și multe minți de luminat. Nu îi cunoaștem pe Sfinții lui Dumnezeu! Ei n-au Slujbe și Sfinte Icoane. Scriptura trebuie tradusă cu adevărat și la fel și Sfinții Părinți. Avem nevoie de cărțile de cult ale Bisericii, cele traduse cu adevărat după originalele grecești. Avem nevoie să ne trezim! Avem nevoie să fim noi înșine!

Pentru că nu trebuie să copiem pe cineva, ci trebuie să ne nevoim după puterea noastră. Și dacă facem după cât putem noi, atunci ne vom împlini cu adevărat. Amin!


[1] Începută la 11. 34, în zi de vineri, pe 8 ianuarie 2021. Cer înnorat, 5 grade, vânt de 16 km/ h.

2 comentarii la „Predică la Duminica posterioară Teofaniei Domnului [2021]”

  1. „Noi trebuie să coborâm mereu în noi înșine prin pocăință și prin totala renunțare la gânduri și imagini și griji, pentru a ne ruga în tăcerea deplină a inimii noastre. Pentru că acolo, în rugăciunea plină de slava lui Dumnezeu, ni Se revelează El, Dumnezeul mântuirii noastre!”

    Învățătura isihastă e latura de taină a Ortodoxiei, pe care n-o înțeleg eterodocșii. Sărut dreapta, binecuvântați!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *