Predică la Duminica a XXIX-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

dacă vrem să vedem o biruință desăvârșită asupra leprei, trebuie să citim Viața Sfântului Cuvios Nichiforos Lepros [Νικηφόρος ο Λεπρός]/ Leprosul, cel care a adormit pe 4 ianuarie 1964[2]. Pentru că orice boală, suportată ca o asceză, e îndumnezeitoare pentru noi. Și nu boala contează, ci contează răbdarea noastră și mulțumirea noastră înaintea lui Dumnezeu! Contează cum răbdăm noi boala trimisă de Dumnezeu în viața noastră.

Sfântul Patriarh Iov a primit boala ca pe voia lui Dumnezeu cu el. Tocmai de aceea a mărturisit: „El [Eu] gol am ieșit din pântecele maicii mele [αὐτὸς γυμνὸς ἐξῆλθον ἐκ κοιλίας μητρός μου] și gol voi pleca acolo [γυμνὸς καὶ ἀπελεύσομαι ἐκει]. Domnul a dat, Domnul a luat [ὁ Κύριος ἔδωκεν, ὁ Κύριος ἀφείλατο]. Cum Domnului I s-a părut, așa s-a și făcut [ὡς τῷ Κυρίῳ ἔδοξεν, οὕτως καὶ ἐγένετο]. Să fie numele Domnului binecuvântat [εἴη τὸ ὄνομα Κυρίου εὐλογημένον][!]” [Iov. 1, 21, LXX].

Și pentru că a acceptat boala și L-a binecuvântat pe Dumnezeu în vremea bolii sale, tocmai de aceea, aceste lucruri stau scrise despre el: „[Dar] în toate acestea, care au venit împreună [asupra] lui, nu a păcătuit Iov înaintea Domnului [οὐδὲν ἥμαρτεν Ιωβ ἐναντίον τοῦ Κυρίου] și [nici] nu a dat nebunie lui Dumnezeu [καὶ οὐκ ἔδωκεν ἀφροσύνην τῷ Θεῷ]” [Iov. 1, 22, LXX]. Pentru că Dumnezeu așteaptă starea noastră interioară în boală, așteaptă să vadă cum ne comportăm noi față de El, Care ne-a dat pe cele bune, dar ni le dă și pe cele rele pentru mântuirea noastră.

Sfântul Nichiforos s-a îmbolnăvit de lepră pe la 13 ani. Pe la 16 ani semnele bolii au devenit evidente pe trupul lui și de aceea a plecat în Egipt, lucrând în Alexandria ca frizer. Lepra se vedea pe mâinile și pe fața lui. Și atunci Sfântul Antimos Vagianos [Άνθιμος Βαγιανός] l-a adus în Hios[3].

În Hios, Sfântul Nichiforos a ajuns pe când avea 24 de ani, adică în 1914. Și a locuit în leprozeria din Hios, care avea o Capelă închinată Sfântului Lazaros și în ea o Icoană făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu. S-a făcut Monah acolo, dar boala i-a produs leziuni mari. Medicamentul împotriva bolii s-a descoperit în 1947, iar el a dus boala pe picioare. Și nu numai că suferea, dar se și ruga și muncea la grădină. Se ruga ore întregi noaptea, făcând multe metanii. Nu s-a certat cu nimeni și nu a rănit inima cuiva. Dar, pe cât era boala de grea, pe atât și cânta de frumos în Biserică.

Însă, când Sfântul Nichiforos a primit în cele din urmă tratamentul împotriva leprei și s-a făcut sănătos în mod deplin, el nu a mai plecat din leprozerie, ci i-a îngrijit pe cei care erau cu el[4]. Pentru că boala îl învățase adevărata răbdare și adevărata iubire față de aproapele.

Ispitele, șicanele demonice, durerile, marile pierderi din viața noastră nu sunt pentru ca noi să disperăm, ci pentru ca noi să ne întărim și mai mult în viața de sfințenie, în viața cu Dumnezeu. Orice boală și orice neputință sunt pentru ca să ne curățim și mai mult, sunt pentru ca să ne facem și mai buni și mai atenți cu oamenii, sunt pentru ca să ne sfințească viața noastră. Dar boala, necazul, durerea trebuie trăite în mod duhovnicesc pentru ca să aibă urmări duhovnicești în ființa noastră.

Căci dacă nu le acceptăm ca pe niște medicamente curățitoare, ele ni se fac piatră de mormânt. Însă, dacă ne ridicăm prin ele din păcatele noastre, și ne umplem de slava lui Dumnezeu, atunci lepra, cancerul, moartea cuiva iubit, ispitele, durerile de tot felul sunt adevărata noastră mângâiere. Pentru că, prin cele potrivnice, noi revenim la viața cu Dumnezeu și la relațiile reale cu semenii noștri. Și ceea ce ne-a amărât viața e, de fapt, adevărata mângâiere a vieții noastre.

Cei 10 leproși din Evanghelia de azi [Lc. 17, 12-19] pot fi toți bolnavii pământului. Toți la un loc sunt marginalizați, sunt ostracizați de boală, sunt puși în pat și la aparate, ei fiind altceva decât noi, cei care mergem pe picioarele noastre și ni se pare că „n-avem nimic”, că „suntem sănătoși”.

Bolnavul dă mâna cu moartea…

Bolnavul e mai aproape de moarte decât de viață. Bolnavul are nevoie de ajutorul și de rugăciunile noastre, dar, în primul rând, de înțelegerea a ceea ce se petrece cu el. Pentru că boala are cauzele în el însuși, în pacient. Pacient vine de la patiens, patientis, care înseamnă cel care suferă îndelung[5].

Și suferi îndelung pentru că ai lucruri de schimbat în tine. Boala e o atenționare, nu sfârșitul tău! Boala îți spune ce să faci cu tine. Iar dacă schimbi în tine ceea ce Dumnezeu vrea să schimbi în tine, atunci moartea nu mai e chin, ci bucurie.

Da, așa este, nu toți bolnavii mor, ci mulți se vindecă! Însă mulți se vindecă doar trupește. Pe când adevărata vindecare e pocăința și sfințirea vieții noastre. Pentru că sănătatea sufletului nostru e sănătatea care o atrage și pe cea a trupului nostru. Și dacă omul e sănătos duhovnicește, dacă trăiește și gândește creștinește, atunci el este un om împlinit, chiar dacă are multă boală în trupul său.

Unul din 10 Îi mulțumește lui Dumnezeu [Lc. 17, 16]! Pentru că unul din mulți înțelege relevanța duhovnicească a bolii, cât și importanța sfântă a vieții sale.

Boala e o alarmă de ceas care te trezește ca să nu te calce trenul. E un clopot care te trezește ca să nu te mănânce Iadul. Pentru că boala e o nimica toată pe lângă veșnicia Iadului. Și dacă o mică boală te-a scăpat de un Iad veșnic, atunci boala aceea a fost o mare binecuvântare de la Dumnezeu pentru tine.

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele nostru, a considerat pușcăriile comuniste pe unde a trecut ca locuri de mare înduhovnicire a lui, pentru că în ele a avut imense vedenii dumnezeiești. Pentru el, pușcăriile au fost o mare binecuvântare, pentru că acolo a devenit isihast. Acolo a devenit rugătorul cel neadormit pentru mântuirea noastră.

Lui tataie Marin, după ani de suferință, pe care i-a trăit în urma unui banal accident de bicicletă, atunci când s-a spovedit și împărtășit înainte de adormirea sa, i-am văzut fața plină de lumină dumnezeiască. Pentru că suferința i-a fost spre curățire și sfințire, iar nu spre moarte.

Și când creștinii adorm în slava lui Dumnezeu și fețele lor sunt pline de lumina Lui în sicriu, atunci ei pleacă ca niște biruitori din viața aceasta și nu ca niște învinși. Și biruința lor e asupra lor, asupra patimilor lor, pentru că Dumnezeu îi ajută cu slava Lui ca să se învingă pe ei înșiși.

De ce nu putem să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate, atunci când suntem plini de noi înșine și de păcate? Pentru că credem că avem un mare aport la viața noastră! Dar când ne smerim, adică atunci când ne venim în fire, când ne împăcăm cu Dumnezeu și cu oamenii, atunci Îi mulțumim Lui pentru toate, pentru că vedem explicit că fără El nu putem să facem nimic. Și trecem, smerindu-ne, de la aroganță la sinceritatea de sine, de la mândria prostească la adevărul nostru brutal, serios. Iar când suntem cu adevărat serioși, atunci suntem doxologici și smeriți. Pentru că Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru tot ceea ce avem și suntem.

Căci boala vine la timp! Vine ca să ne arate patimile noastre. Boala vine pentru ca să ne smerească, pentru ca să ne trezească, pentru ca să ne întoarcă la Dumnezeu, la Cel care este izvorul vieții și al bucuriei noastre. Și ea e dură, pentru că tare e și inima noastră. Dacă inima noastră ar fi moale, smerită, sensibilă, boala nu ar veni cu putere. Dar boala vine pe măsura păcătoșeniei noastre. Pe măsura indiferenței și a nesimțirii noastre.

Și noi nu trebuie să facem decât acest lucru: să recunoaștem că ea e dreaptă în viața noastră! Că boala ne vizează, pentru că e problema noastră. Dar ea e problema care rezolvă adevărata problemă: nepocăința. Adică ea e soluția la problema noastră.

Tocmai de aceea, există mulți Sfinți Părinți care au cerut boli de la Dumnezeu, pentru că știau că ele sunt mântuitoare. Au cerut boli care să îi țină în smerenie și în lucrare. Pentru că noi avem nevoie mereu să înțelegem puținătatea vieții noastre, dar și păcătoșenia noastră cea mare.

Așadar, iubiții mei, atât sănătatea, cât și boala, trebuie trăite ca daruri ale lui Dumnezeu în viața noastră. Pentru că sănătatea e pentru lucrarea mântuirii noastre, dar și boala noastră e mântuitoare, dacă o vedem ca pe o conștientizare de sine. Cine își pierde sănătatea, păcătuind tot timpul cu indiferență, acela își pierde timpul mântuirii sale. Iar dacă ne umplem de boală, ca o consecință a păcatelor noastre, atunci boala nu e timpul pentru hule și blesteme, ci pentru rugăciune și răbdare, pentru că numai astfel boala devine timp al mântuirii noastre.

Sfântul Pavlos ne îndeamnă părintește peste veacuri: „Așadar, vedeți cu grijă cum umblați [Βλέπετε οὖν πῶς ἀκριβῶς περιπατεῖτε], nu ca cei neînțelepți, ci ca cei înțelepți [μὴ ὡς ἄσοφοι, ἀλλ᾽ ὡς σοφοί], răscumpărând vremea [ἐξαγοραζόμενοι τὸν καιρόν], că[ci] zilele rele sunt [ὅτι αἱ ἡμέραι πονηραί εἰσιν]!” [Efes. 5, 15-16, BYZ]. Iar a răscumpăra vremea înseamnă a o trăi cu înțelepciune, a o trăi ca pe un timp al mântuirii, a o trăi în fapte de sfințenie.

Zilele noastre sunt rele, pentru că sunt cu multă muncă, cu multe ispite, cu multe pierderi de timp. Dar dacă noi răscumpărăm timpul, dacă îl folosim spre zidirea noastră duhovnicească, atunci el devine sfințenie pentru noi, pentru că zilele noastre nu trec în zadar. Și nu trec degeaba, pentru că faptele noastre bune, cuvioase, ne fac pe noi oameni ai lui Dumnezeu.

Adesea vedem în Viețile Sfinților, cum ei se retrag pentru rugăciune, pentru citire, pentru postire, pentru pocăință și cum își declară chilia, casa lor de rugăciune, de nevoință, drept loc al sfințeniei. Pentru că noi, cu toții, avem nevoie de casa noastră ca de un loc al ascezei, ca de un loc al mântuirii. Și dacă casa noastră este pentru noi sursa noastră de pace și de curățire, adică e locul unde noi ne vindecăm de patimi, atunci noi răscumpărăm vremea vieții noastre.

Odihniți-vă în rugăciuni și în citiri sfinte! Mângâiați-vă inima cu cântări duhovnicești! Zdrobiți-vă inima în fața lui Dumnezeu și mărturisiți-vă Lui toată neputința dumneavoastră! Pentru că rugăciunea adevărată e aceea din care ieși întremat, ieși întărit, ieși vesel, pentru că ți-ai spus toată inima în fața lui Dumnezeu.

Dumnezeu să ne întărească pe toți, pentru ca să facem voia Lui cea sfântă! Amin!


[1] Începută la 21. 16, în zi de vineri, pe 15 ianuarie 2021.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/4047/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. https://www.oca.org/saints/lives/2020/01/04/205506-saint-nikephoros-the-leper și http://www.saint.gr/3719/saint.aspx.

[4] Cf. https://www.oca.org/saints/lives/2020/01/04/205506-saint-nikephoros-the-leper.

[5] Cf. http://archives.nd.edu/cgi-bin/wordz.pl?keyword=patiens.

2 comentarii la „Predică la Duminica a XXIX-a după Cincizecime [2021]”

  1. Sarutam dreapta! E greu de indurat o boala necrutatoare, dar aveti dreptate. Dumnezeu binecuvinteaza pe cei ce rabda cu nadejde in El. Doamne ajuta, o predica splendida!

    1. Dumnezeu, Cel care ne dă boli spre îndreptare, tot El ne ajută să le trăim și ne ridică din bolile noastre spre a face voia Lui, Domnule Luca! Pocăința ne ridică din boală, din adevărata boală: din boala păcatului. Vă mulțumesc mult pentru prietenie!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *