Predică la Duminica  a XXXI-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

când Savlos [Σαῦλος], viitorul Sfânt Apostol Pavlos, mergea spre Damascos „răsuflând amenințare și ucidere spre Ucenicii Domnului [ἐμπνέων ἀπειλῆς καὶ φόνου εἰς τοὺς Μαθητὰς τοῦ Κυρίου]” [F. Ap. 9, 1, BYZ], adică atunci când era păgân rău și nu creștin, a rămas orb [F. Ap. 9, 8, BYZ] văzând slava cea veșnică și necreată a lui Dumnezeu. Căci, „deschizând ochii săi [ἀνεῳγμένων τῶν ὀφθαλμῶν αὐτοῦ],  nimic [nu] vedea [οὐδένα ἔβλεπεν], iar luându-l de mână pe el [χειραγωγοῦντες δὲ αὐτὸν], l-au dus pe el întru Damascos [εἰσήγαγον εἰς Δαμασκόν]” [Ibidem].

Cel care venise să-i aducă pe creștini legați la Ierusalim [F. Ap. 9, 2], e dus de mână, orb fiind, în Damascos! Pentru că a văzut slava Domnului, pe care Sfântul Lucas o numește „lumina din cer [φῶς ἀπὸ τοῦ οὐρανου]” [F. Ap. 9, 3, BYZ] și, văzând-o, a rămas orb. Și, orb fiind, „căzând la pământ [πεσὼν ἐπὶ τὴν γῆν], a auzit glas zicându-i lui [ἤκουσεν φωνὴν λέγουσαν αὐτῷ]: «Saul, Saul, de ce Mă prigonești [Σαούλ, Σαούλ, τί Με διώκεις?]»” [F. Ap. 9, 4, BYZ].

Era glasul Domnului care îl chema la pocăință!…Același glas care, în mod tainic, ne cheamă și pe noi la pocăință în toată vremea și în tot ceasul… Pentru că El îi spune: „Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigonești [Ἐγώ εἰμι Ἰησοῦς, Ὃν σὺ διώκεις]” [F. Ap. 9, 5, BYZ]. Pentru că orice facem împotriva Bisericii lui Hristos și a Slujitorilor Lui, facem împotriva Sa. Și orice facem împotriva Sa, facem împotriva noastră. Pentru că pe noi ne omorâm pentru veșnicie în timp ce Îl hulim și Îl disprețuim pe El…

Savlos s-a umplut de multă pocăință, pentru că a înțeles că se luptase până atunci cu Dumnezeu. El crezuse că „Îi slujea” lui Dumnezeu, dar el Îl prigonea pe Dumnezeu…

A stat 3 zile orb și n-a mâncat și n-a băut nimic [F. Ap. 9, 9]. Până când Domnul i s-a arătat în vedenie [ἐν ὁράματι] Sfântului Apostol Ananias [Ἀνανίας] [F. Ap. 9, 10], cel pomenit la 1 octombrie[2], și l-a trimis să îl vindece de orbire pe Savlos. Și când Sfântul Ananias a venit la cel orb, la cel orbit de slava lui Dumnezeu, „punându-și peste el mâinile [ἐπιθεὶς ἐπ᾽ αὐτὸν τὰς χεῖρας], i-a zis [εἶπεν]: «Frate Saul [Σαοὺλ ἀδελφε], Domnul m-a trimis pe mine [ὁ Κύριος ἀπέσταλκέν με], pe Care tu L-ai văzut în calea în care mergeai [ὁ ὀφθείς σοι ἐν τῇ ὁδῷ ᾗ ἤρχου], ca să vezi și să te umpli de Duhul Sfânt [ὅπως ἀναβλέψῃς καὶ πλησθῇς Πνεύματος Ἁγίου]!» [F. Ap. 9, 17, BYZ].

Și când Apostolul și Ierarhul Domnului și-a pus mâinile peste cel care se pocăia, atunci „au căzut de la ochii săi precum solzii [ἀπέπεσον ἀπὸ τῶν ὀφθαλμῶν αὐτοῦ ὡσεὶ λεπίδες] și a văzut [ἀνέβλεψέν τε], și [καὶ], ridicându-se [ἀναστὰς], a fost botezat [ἐβαπτίσθη]” [F. Ap. 9, 18, BYZ] de către Sfântul Ananias. Pentru că cel care se pocăise a înțeles că trebuie să se facă creștin și nu a amânat cu nicio secundă această clipă a creștinării sale. Și cel nou botezat, „îndată în sinagogi Îl mărturisea pe Hristos [εὐθέως ἐν ταῖς συναγωγαῖς ἐκήρυσσεν τὸν Χριστόν], că Acesta este Fiul lui Dumnezeu [ὅτι Οὗτός ἐστιν ὁ Υἱὸς τοῦ Θεοῦ]” [F. Ap. 9, 20, BYZ].

Pentru că el văzuse slava Lui, care îl orbise pe când era necredincios și răzbunător, dar, când s-a botezat, el s-a umplut de slava lui Hristos și L-a mărturisit pe El în cunoștință de cauză. Pentru că Sfântul Pavlos avea revelarea lui Hristos Dumnezeu în viața lui! Avea revelarea Lui în viața sa, dar și trimiterea lui de către Domnul: „Ci ridică-te și intră întru cetate [ἀλλὰ ἀνάστηθι καὶ εἴσελθε εἰς τὴν πόλιν], și ți se va grăi ție ce trebuie tu a face [καὶ λαληθήσεταί σοι τί σε δεῖ ποιεῖν]!” [F. Ap. 9, 6, BYZ].

Iar dacă atunci Domnul i-a vorbit în mod direct lui Savlos, când S-a revelat pe Sine Sfântului Ananias, El a vorbit indirect despre Sfântul Pavlos: „vasul alegerii Îmi este Mie acesta [σκεῦος ἐκλογῆς Μοι ἐστὶν οὗτος], [ca] să poarte numele Meu înaintea neamurilor și a împăraților și a fiilor lui Israil [τοῦ βαστάσαι τὸ ὄνομά μου ἐνώπιον ἐθνῶν καὶ βασιλέων, υἱῶν τε Ἰσραήλ]” [F. Ap. 9, 15, BYZ].

Iar a purta înseamnă a propovădui! Și ca să Îl propovăduiești pe Dumnezeu oamenilor, trebuie să Îl ai în tine. Iar atunci când Sfântul Ananias i-a vorbit lui de umplerea de Duhul Sfânt, i-a vorbit despre slava Preasfintei Treimi, pe care el a primit-o la Botez. Căci Botezul nu e o apă goală, nu e o baie oarecare, ci e înfiere dumnezeiască! E clipa în care noi suntem născuți din Dumnezeu [In. 1, 13, BYZ], când devenim fiii lui Dumnezeu, pentru că suntem umpluți de El cu slava Lui cea veșnică. Cu aceea care l-a orbit pe Savlos pe drumul Damascosului…

Și am început discuția despre orbire, prilejuită de Evanghelia de azi [Lc. 18, 35-43], de la orbirea prin slava lui Dumnezeu, pentru ca să încep de la cele mai mari și groaznice păcate ale noastre, ale creștinilor. Pentru că pe noi, pe creștini, Dumnezeu Însuși e Cel care ne orbește…Și orbirea aceasta duhovnicească e atât de evidentă în viața Bisericii, încât e o calamitate imensă…

Și când și cum ne orbește El, Dumnezeul mântuirii noastre?! Ne orbește când noi ne apropiem de El cu necuviință, cu bădărănie, cu infatuare imensă, pentru ca să ne facem Preoți ai Lui sau să ne împărtășim cu El, iar El ne face să nu simțim nimic sfânt, să nu simțim nicio curățire, luminare sau sfințire a noastră.

Noi credem că cumpărăm Preoția pe bani și că suntem Preoți ai Lui, pe când El ne îngăduie Preoția, dar ne face să nu simțim nimic sfânt din marea și necuprinsa Lui Preoție. Iar asta e o orbire și o secătuire imensă a ființei noastre! E prima pedeapsă din multele pedepse pe care le vom suferi pentru nesimțirea noastră imensă…

Tot la fel, când cu necuviință ne apropiem de Domnul ca să ne împărtășim cu El, Domnul ne lasă să ne împărtășim cu El, dar pedeapsa pentru noi, cei infatuați și nepocăiți, e aceea că nu simțim sfințenia Lui cea preadumnezeiască și că ea nu ne umple de sfințenie, nu ne îndumnezeiește. Ne împărtășim, dar ne facem și mai răi și mai reci și mai păcătoși. Pentru că împărtășirea cu El ne orbește pe măsura păcătoșeniei noastre nepocăite.

Lui Savlos, Domnul i-a ieșit înainte, iar slava Lui l-a orbit. Putea să-l omoare numaidecât, dar Domnul nu a îngăduit asta! El a văzut în duhul lui slava Domnului, dar slava Lui i-a orbit ochii fizici, care sunt legați de creier. Dacă acest circuit dintre creier și ochi se defectează, noi nu mai vedem. Însă Domnul, ca și în cazul orbului din Ieriho [Ἰεριχώ] [Lc. 18, 43, BYZ], i-a redăruit vederea lui Savlos. Și cum i-a redăruit vederea, ați auzit mai adineauri: prin punerea mâinilor celor sfinte ale lui Ananias peste capul său. Mâinile lui, cele pline de har, au făcut această minune! Pe când orbul din Ieriho „numaidecât a văzut [παραχρῆμα ἀνέβλεψεν]” [Lc. 18, 43, LXX], atunci când și-a mărturisit credința lui [Lc. 18, 41-42]. Căci el a cerut să vadă, dar a crezut în același timp că Iisus, fiul lui David, poate să facă asta [Lc. 18, 38].

Iar miluirea lui a însemnat vederea lui…

Însă noi, tot timpul, strigăm la Biserică: Doamne, miluiește! Și când cerem ca El să ne miluiască, noi cerem ca El să ne răspundă la rugăciunile noastre.

Dar dacă noi ne apropiem de El fără rugăciune adevărată, fără cuget curat, și în loc să fim miluiți, noi suntem orbiți de către Dumnezeu, atunci venirea noastră la Biserică nu este spre mântuirea noastră, ci spre moartea noastră veșnică. Pentru că Cel ce ne iubește și ne vrea mântuirea noastră veșnică, când vede că noi nu venim la El cu toată inima, ci în mod curvar, adică lipiți de patimile noastre și nu de El, atunci ne pedepsește cu pedeapsa cea mai mare: nesimțirea slavei Lui.

Iar dacă am face un sondaj duhovnicesc printre oamenii Bisericii, am vedea această mare dramă peste tot: sunt foarte puțini cei care vor mărturisi cu smerenie că simt și văd sfințenia lui Dumnezeu revărsându-se în ei în mod continuu. Pentru că cei mai mulți vor spune că nu simt mare lucru…sau că simt din când în când câte ceva…

Și dacă aceasta e realitatea din Biserică, și anume că nu Îl simțim, nu Îl vedem, nu Îl cunoaștem pe Dumnezeu și nu Îl avem pe El cu adevărat în noi tot timpul…atunci nu suntem creștini și nici oameni… Pentru că oameni și creștini și Sfinți ai Lui sunt cei care Îl simt, Îl văd, Îl cunosc și Îl au în ei tot timpul pe Dumnezeul nostru treimic prin slava Lui cea veșnică, cea care este curățitoare, luminătoare și sfințitoare a nostră.

Păcatele noastre sunt orbirea noastră! Cu cât îndrăznim mai mult spre a face cele rele, cu atât ne satanizăm și ne întunecăm și orbim interior. Dar, pe cât ne pocăim, pe cât ne curățim, ne luminăm și ne sfințim în Biserica slavei Sale, pe atât Îl cunoaștem pe El și pe Sfinții și Îngerii Lui. Și cunoașterea Lui ne place și ne bucură și ne întărește și ne mișcă spre fapte mari, pentru că suntem luminați de El să facem lucruri bune, trainice, mântuitoare pentru mulți.

Ἰεριχώ e transliterarea lui יְרִיחוֹ‎ [Ieriho]. Iar Ieriho înseamnă înmiresmat[3]. Iar ca să fii înmiresmat, plin de bună mireasmă, trebuie să te umpli de slava lui Dumnezeu tot timpul și să trăiești în slava Lui tot timpul. Pentru că fără slava Lui, primită în curăția și în evlavia noastră ascetică, noi nu putem fi frumoși, nu putem fi duhovnicești, nu putem fi Sfinți.

Așa că marea noastră fugă, marea fugă a creștinilor, iubiții mei, e fuga după mântuire, nu după vindecări trupești! Vrem să ne vaccinăm, vrem să ne operăm, vrem să ne fie bine, dar nu și la suflet! Însă, dacă nu ne vrem sufletul curat și sfânt, degeaba avem o sănătate relativă. Sănătatea trupului nu ne mântuie, dar sănătatea sufletului mântuie și trupul bolnav și neputincios!

Iar dacă vreți să vă încredințați de acest lucru, atunci citiți Viețile Sfinților! Veți vedea mulți Sfinți, care înainte de moarte sau o bună parte din viața lor au bolit, au fost grav bolnavi. Însă aveau bolnav doar trupul, nu și sufletul lor! Mulți au trăit chinuri și dureri atroce, inexprimabile înainte de a adormi. Însă nu sănătatea diminuată a trupului i-a mântuit, ci sfințenia vieții lor! Căci, în ciuda durerilor și a chinurilor imense pe care le-au trăit, ei s-au umplut și mai mult de slava lui Dumnezeu, și, pe cât erau zdrobiți de boală sau de chinuri, pe atât se umpleau și mai mult de slava Lui. Iar mântuirea noastră e aceasta: ca prin toată fapta cea bună a credinței noastre să ne umplem de slava Lui.

Să fugim după mântuire, nu după bani și confort! Să fugim după sfințirea vieții noastre! Pentru că sfințirea e o tot mai mare vedere, o tot mai mare cuprindere, o tot mai mare veselie netrecătoare, veșnică…

Azi, în zi de duminică, în ziua de „24 ianuarie 2021, se împlinesc 162 de ani de la Unirea Principatelor Române (24 ianuarie 1859)”[4]. E ziua în care România cea mare începe să se unească. Tocmai de aceea și noi am făcut Tedeum în ziua de azi, pentru ca să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru patria noastră, România, pentru țara noastră în care vrem să trăim și să ne mântuim. Căci orice rugăciune făcută pentru înaintașii noștri și pentru toți oamenii de bine ai acestei lumi e o rugăciune pentru prezentul și viitorul nostru. Pentru că prezentul și viitorul nostru au un trecut, au un trecut bine definit, și trebuie să luăm aminte la ceea ce ne învață trecutul nostru, al românilor, și al întregii lumi. Pentru că trecutul e întotdeauna o lecție vie și neapărată pentru mântuirea noastră. Amin!


[1] Începută la 18. 37, în zi de vineri, pe 22 ianuarie 2021. Cer înnorat, 6 grade, vânt de 6 km/h, după ce a fost o zi însorită.

[2] A se vedea: https://www.synaxarion.gr/gr/sid/779/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Jericho.

[4] Cf. https://basilica.ro/slujba-de-multumire-in-toate-bisericile-din-patriarhia-romana-la-aniversarea-unirii-principatelor-romane/.

2 comentarii la „Predică la Duminica  a XXXI-a după Cincizecime [2021]”

  1. Sărut dreapta! Da, netrăirea în harul Său și necunoașterea din experiență a păcii și a bucuriei Sale sunt cumplita pedeapsă pentru nepăsarea noastră. Binecuvântați și iertați!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *