Predică la Duminica a XXXII-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

ca să Îl vedem pe Domnul, deși noi suntem mici de statură [Lc. 19, 3], trebuie să ne împăcăm cu El prin milostenie și prin împăcarea cu cei pe care i-am nedreptățit. Căci atunci când Sfântul Zacheos [Ζακχαῖος] a intrat pe calea mântuirii, el a intrat prin această făgăduință făcută înaintea Domnului: „Iată [Ἰδού], cele jumătate ale averilor mele [τὰ ἡμίση τῶν ὑπαρχόντων μου], Doamne [Κύριε], le dau săracilor [δίδωμι τοῖς πτωχοῖς]! Și dacă pe al cuiva [de la] cineva l-am smuls [καὶ εἴ τινός τι ἐσυκοφάντησα], îl dau înapoi împătrit [ἀποδίδωμι τετραπλοῦ]” [Lc. 19, 8, BYZ].

Așadar, milostenia față de cei săraci și împăcarea cu aproapele ne pun pe calea mântuirii. Pentru că milostenia e cea care ne umanizează, ne umple de iubire și de milă față de oameni. Și când ești sensibil față de oameni, atunci ești atent și față de conștiința ta. Iar conștiința ta îți amintește că trebuie să îndrepți nedreptățile pe care le-ai făcut și să te împaci cu cei pe care i-ai nedreptățit. Dar Sfântul Zacheos nu a vrut doar să îndrepte nedreptățile sale, ci să înceapă o relație de prietenie cu oamenii, atâta timp cât și-a răscumpărat de încă 3 ori nedreptățile făcute. Căci a merge pe calea mântuirii înseamnă a-i iubi pe oameni și a le face binele.

Iar Domnul a recunoscut că aceasta e calea pentru toți. Pentru că a spus: „Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia [Σήμερον σωτηρία τῷ οἴκῳ τούτῳ ἐγένετο], pentru că și el este fiul lui Avraam [καθότι καὶ αὐτὸς υἱὸς Ἀβραάμ ἐστιν]. Căci Fiul omului a venit să caute [Ἦλθεν γὰρ ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ζητῆσαι] și să mântuie pe cel care a fost pierdut [καὶ σῶσαι τὸ ἀπολωλός]” [Lc. 19, 9-10, BYZ].

Iar tot cel pierdut poate fi fiul lui Avraam, al Părintelui credinței, pentru că se poate mântui prin credința în El și prin toată asceza faptelor celor bune. Fiecare dintre noi ne putem mântui pentru că toți suntem chemați la relația veșnică cu Dumnezeu. Dar când începi să Îl iubești pe Dumnezeu, atunci începi să îi iubești și pe oameni, pentru că îi înțelegi tot mai bine pe oameni, atâta timp cât te înțelegi pe tine însuți.

Tocmai de aceea, începutul mântuirii înseamnă a face pace în tine însuți cu Dumnezeu și cu toți oamenii. Numai dacă te împaci cu Dumnezeu și cu oamenii poți trăi duhovnicește, pentru că poți trăi în pacea lui Dumnezeu. Și când ești plin de pacea Lui, atunci ești cel care îi îndrepți și pe alții și, în primul rând, pe cei din casa ta.

Casa lui Zacheos s-a mântuit, pentru că el a fost lumina convertitoare a celorlalți. El a fost exemplul demn de urmat. Și exemplul bun îi schimbă pe mulți, pentru că omul care se mântuie dovedește că e una cu credința lui. Căci duplicitatea ne umple de scârbă, dar cuviința și evlavia ne cutremură și ne smeresc. Și dacă cel Cuvios e în fața noastră și ne vorbește, prin el noi Îl vedem pe Dumnezeu, pentru că vedem că slava Lui e în el.

Zacheos Vameșul din Evanghelia de azi [Lc. 19, 1-10] este Sfântul Apostol Zacheos [Ὁ Ἅγιος Ζακχαῖος ὁ Ἀπόστολος], cel pomenit pe 20 aprilie[2]. Și el l-a urmat pe Sfântul Apostol Petros și acesta l-a hirotonit Episcop al Chesariei[3] Palestinei, adormind în pace[4].

În Lc. 19, 4, BYZ, pomul în care s-a urcat Sfântul Zacheos ca să Îl vadă pe Domnul se numește „sicomorea [συκομωραία]”. Noi îl cunoaștem ca sicomor în limba română. Iar sicomorul său a ajuns până la noi în această formă[5]:

Și el se află în curtea Mănăstirii Sfântul Profet Elisseos din Ieriho[6]. Pentru ca să ne amintească de pocăința Sfântului Zacheos, dar să ne îndemne și pe noi la pocăință. Pentru că tot lemnul uscat, adăpat cu apa lacrimilor, înverzește. Iar noi înverzim prin iertarea Domnului, prin slava Lui care ne învie pe noi la viața cea duhovnicească.

De aceea, nu trebuie să desconsiderăm niciun om. Nu trebuie să considerăm pe cineva cu totul pierdut, pentru că toți suntem căutați de Domnul. El ne caută pe fiecare dintre noi ca să ne mântuie. Căutarea noastră de către El e o continuă revelare a Lui față de noi. Însă Îl înțelegem pe El numai atunci când slava Lui ne atinge inima și noi Îl primim pe El în noi. Pentru că e nevoie ca noi să I ne deschidem Lui, să ne deschidem marii Lui iubiri față de noi, ca să Îl primim pe El și să credem în El, în Dumnezeul mântuirii noastre.

– De ce avem o perspectivă mioapă asupra lumii?

– Pentru că vedem și înțelegem lucrurile pe măsura luminării noastre de Dumnezeu. Oricât am vrea să înțelegem mai mult și mai bine lucrurile, noi le înțelegem doar pe măsura noastră.

– Așadar, nu putem face nimic mai înainte de vreme!

– Nu, nu putem! E nevoie să creștem duhovnicește, să creștem în înțelegere, pentru ca să înțelegem tot mai mult pe Dumnezeu și viața lumii. Și când înțelegem acest mare lucru, atunci nu mai cerem oamenilor să fie de acord cu noi, pentru că nu pot să fie de acord, dacă nu ne înțeleg. Fiecare își asumă credința și nevoința pe măsura înțelegerii sale. Vârsta duhovnicească se observă în modul în care gândim și acționăm. De aceea, nu putem crede, gândi și acționa decât pe măsura noastră personală.

Și pentru că vârsta duhovnicească contează și totodată experiența personală, atunci când citim Viața unui Sfânt și experiențele și cuvintele lui trebuie să nu le punem în dezacord cu ale altora, pentru că fiecare Sfânt, ca și noi toți de altfel, are nivelul său de înțelegere. Iar ce nu înțelegem din Tradiția și experiența Bisericii, nu trebuie să respingem, ci trebuie să căutăm să înțelegem cu ajutorul multora și pentru toată viața noastră. Pentru că una înțelegem din viața și teologia Bisericii la 15 ani și altceva la 40 și altceva la 80 de ani. Dar dacă nu le respingem pe cele grele, pe cele de taină ale sfințeniei atunci când suntem tineri, cu harul lui Dumnezeu le vom înțelege mai târziu.

Așadar, iubiții mei, începem să mergem pe calea mântuirii numai prin faptele mântuirii noastre. Și pe cât ne nevoim, pe atât ne simplificăm interior și ne smerim. Iar mântuirea este continua viață în pacea lui Dumnezeu, aceea în care Îl iubim pe Dumnezeu, îi iubim pe oameni și vrem binele întregii creații a lui Dumnezeu.

Nu putem fi oameni buni și iubitori cu adevărat în afara relației noastre cu Dumnezeu, cu semenii și cu întreaga creație! Nu putem fi buni în abstract, ci numai lucrând la binele altora. Nu putem iubi imaginar, ci numai concret, având relații reale cu oamenii. Adică atunci când facem binele și îi înțelegem pe semenii noștri.

Iar milostenia, vorba bună, ajutorul dat altora, sfătuirea altora nu sunt niciodată pierderi de timp, ci creșteri în înțelegerea de sine și a celorlalți. Dialogul, sfătuirea, ascultarea, binecuvântarea sunt izvor de viață și de bucurie, de îndreptare și de pace. Pentru că Dumnezeu ne vrea vii, ne vrea duhovnicești, adică mântuiți, ieșiți din carapacea îngustă a egoismului și a indiferenței față de oameni.

Dumnezeu să ne lumineze pe toți spre a face voia Lui! Să ne dea tuturor puterea de a ne recunoaște realitatea interioară și de a ne schimba continuu! Amin!


[1] Începută la 8. 21, în zi de vineri, pe 29 ianuarie 2021. Cer înnorat, – 2 grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2721/sxsaintinfo.aspx.

[3] Ibidem.

[4] Cf. https://www.oca.org/saints/lives/2021/04/20/148976-apostle-zacchaeus.

[5] Imagine preluată din articolul de aici: https://doxologia.ro/locuri-de-pelerinaj/sicomorul-lui-zaheu-din-ierihon.

[6] Cf. http://www.nyxthimeron.com/2020/02/blog-post_47.html.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *