Apostolul Duminicii a 33-a după Cincizecime (II Tim. 3, 10-15)

Despre ce îi spune[1] Sfântul Pavlos [Παῦλος] ucenicului său celui iubit, Sfântului Timoteos [Τιμόθεος], care a fost primul Episcop al Efesosului[2] și care a fost martirizat de păgânii din Efesos, prin omorârea lui cu pietre, în anul 93[3].

Timoteos înseamnă cel care îl cinstește pe Dumnezeu[4]. Și el, cinstitorul de Dumnezeu, în ucenicia sa față de Sfântul Pavlos, i-a urmat învățăturii, dar și vieții acestuia [v. 10]. Pentru că nu poți să preiei învățătura cuiva, fără să îți asumi și viața lui duhovnicească. Avem aici relația de mare intimitate dintre Părintele duhovnicesc și ucenicul său cel iubit. Părintele îl învață pe ucenic dreapta învățătură, ceea ce a înțeles și a trăit el în relația sa cu Dumnezeu, însă ucenicul nu primește numai învățătura Părintelui său, ci și viața acestuia.

Am tradus διδασκαλία [v. 10] prin învățătură. Învățătura lui Pavlos a fost primită de Timoteos cu toată inima. A fost primită și urmată de acesta. Trăită în viața lui. Dar odată cu învățătura Părintelui său duhovnicesc, Sfântul Timoteos a primit și modul de-a fi al Sfântului Pavlos. L-am tradus pe ἀγωγή [v. 10] cu purtare. Înțelegând prin purtare comportamentul lui în lume, modul lui de viețuire.

Ucenicul a făcut în viața sa ceea ce l-a văzut făcând pe Învățătorul său. Pentru că nu putem separa didascalia, învățătura predicată, de viața intimă, personală. Învățătura adevărată e una cu viața ta și ea te sfințește pe tine. De aceea, Sfântul Timoteos a urmat învățăturii acestuia, dar și purtării lui. A urmat vieții lui, dar și scopului vieții sale. Și l-am tradus pe πρόθεσις prin scop, care din punct de vedere morfematic înseamnă ceea ce e pus înainte, înaintea noastră. Pentru că scopul mântuirii e năzuința noastră zilnică.

Învățătura Bisericii e cea care ne clădește interior și ne dă să avem scopul mântuirii. Pentru că ea ne dă să avem în fața noastră doar acest gând, doar această împlinire: mântuirea și sfințirea noastră.

Învățătura, viața și scopul vieții noastre e totuna cu credința noastră. Iar credința în Dumnezeu te face să rabzi îndelung toate greutățile, toate șicanele, toate ispitele, să îi iubești pe oameni și să stărui în slujirea și în învățarea oamenilor [v. 10].

Îndelunga-răbdare [μακροθυμία] în toate lucrurile vieții noastre, iubirea [ἀγάπη], iubirea duhovnicească față de oameni, și l-am tradus aici pe ὑπομονή prin stăruință, deși îl traduc adesea prin răbdare. Pentru că ὑπομονή înseamnă răbdare, stăruință, îngăduință, dar și statornicie, fermitate, stabilitate, tărie, dârzenie interioară.

Rabzi toate pentru Domnul și stărui în slujirea Lui. Dar dacă stărui în slujirea Lui trebuie să te aștepți și la faptul să fii prigonit. De către cine? De către cei care nu te acceptă! Care nu acceptă modul tău de-a fi și învățătura ta. Sfântul Pavlos nu vorbește aici de o singură prigonire a lui, ci de prigonirile sale [v. 11]. Sfântul Timoteos a urmat prigonirilor [τοῖς διωγμοῖς], dar și pătimirilor [τοῖς παθήμασιν] Învățătorului său.

Când vine vorba de Patimile [τα Παθήματα] Domnului nu folosesc varianta „Pătimirile” Domnului, pentru că aceasta e varianta liturgică și patristică a Bisericii. Patimile Lui sunt toate suferințele Lui pe care le-a trăit pentru mântuirea noastră. Dar când avem cazul de aici, când e vorba de suferințele cuiva, pentru ca să nu se înțeleagă că vorbesc de patimile lui, de viciile sale, folosesc forma pătimiri, pentru ca să precizez în mod clar ceea ce vreau să spun.

Multele prigoniri și pătimiri ale Sfântului Apostol Pavlos! Pavlos, care vine de la Paulus, care înseamnă cel mic[5]. Pentru că atunci când s-a făcut creștin și Apostol al Domnului, el s-a crezut pe sine cel mai mic dintre toți. Numele său evreiesc era שָׁאוּל [Șaul] – transpus în greacă ca Σαούλ – și el înseamnă cel care a cerut pentru cineva, cel care s-a rugat pentru cineva anume[6].

În Antiohia, în Iconion, în Listra și în alte locuri ale lumii, Sfântul Apostol Pavlos, propovăduind oamenilor adevărul lui Dumnezeu, a fost prigonit și el le-a purtat pe toate cu multă răbdare, le-a răbdat [v. 11] în inima lui pe toate. Avem aici aoristul activ ὑπήνεγκα al verbului ὑποφέρω, care înseamnă a purta pe sub, a purta pe dedesubt. Pentru că toți ne purtăm suferința pe sub haine, dincolo de carnea trupului nostru, adică în sufletul nostru. Suferim toate în tăcerea inimii noastre. Dar suferim toate, pentru că știm că toate ale noastre sunt văzute de Dumnezeu. Și suferința îndurată în credință e o suferință mântuitoare, sfințitoare pentru noi și nu una care ne doboară, care ne demoralizează, care ne umple de deznădejde.

Și când răbdăm împreună cu Dumnezeu, El ne izbăvește pe noi din toate necazurile noastre [v. 11]. „Și din toate m-a izbăvit pe mine Domnul [καὶ ἐκ πάντων με ἐρρύσατο ὁ Κύριος]” [II Tim. 3, 11, BYZ]. Sau: „Și Domnul m-a izbăvit pe mine din toate” relele vieții mele. Din toate prigonirile și necazurile mele suportate în credință.

M-a izbăvit, m-a scos din ele, m-a mântuit de ele. Pentru că verbul ῥύομαι înseamnă a izbăvi, a elibera, a scăpa, a mântui pe cineva. Domnul ne scoate din toate necazurile pe care le trăim datorită Lui, datorită credinței în El, pentru că El ne mântuie. Și când Domnul e prezentat ca Mântuitor al nostru, asta nu Îi exclude pe Tatăl și pe Duhul de la lucrarea mântuirii noastre, ci Îi presupune. Pentru că Dumnezeul nostru treimic e Domnul și Mântuitorul vieții noastre.

„Toți cei care vor a trăi evlavios în Hristos Iisus [πάντες οἱ θέλοντες εὐσεβῶς ζῇν ἐν Χριστῷ Ἰησοῦ]” [v. 12], adică toți creștinii, „vor fi prigoniți [διωχθήσονται]” [II Tim. 3, 12, BYZ]. Toți cei care trăiesc în sfințenie vor fi prigoniți. Viitorul Bisericii nu va arăta altfel decât prezentul și trecutul Bisericii, pentru că ieri, cât și azi, creștinii au fost și sunt prigoniți peste tot. Sunt prigoniți de demoni, dar și de oameni. Și sunt prigoniți, pentru că nu sunt doriți. Iar prigonirile sunt diverse. Sunt subtile sau grosolane. Sunt la vedere sau neștiute. Pentru că nu știi cine te urăște, cine nu te suportă, cine nu îți vrea binele.

Însă profețirea acestor prigoniri de către Sfântul Pavlos nu trebuie să ne facă paranoici. Pentru că oricine ne-ar prigoni, noi trebuie să fim pregătiți pentru necazuri, pentru supărări, pentru prigoniri.

Oamenii cei răi [πονηροὶ] și vrăjitorii [γόητες] vor înainta în rău, în faptele cele rele [v. 13]. E vorba de o involuție umană, de o desfigurare umană, chiar dacă aici προκόπτω are sensul de a înainta, a progresa. Substantivul γόης înseamnă vrăjitor sau magician. Acesta e sensul primar al cuvântului! Al doilea sens al său e acela de escroc, de impostor. Pentru că vrăjitorii sunt impostori. Ei te aruncă în brațele demonilor în timp ce te mint că îți fac „bine”. Numai că „binele” lor e răul, pentru că ei avansează în rău.

– Cum ajunge cineva un om rău?

– Prin aceea că alege să facă în mod constant răul, adică pe cele potrivnice voii lui Dumnezeu. Noi învățăm răul de la demoni și de la oameni, adică păcatele și patimile de tot felul, și ele sunt cele care ne distrug interior.

Cei răi și vrăjitorii trăiesc înșelându-i [πλανῶντες] tot timpul pe ceilalți, pentru că ei, la rândul lor, sunt înșelați [πλανώμενοι] de către demoni [v. 13]. Înșelarea lor demonică constă în aceea că ei consideră răul drept „un bine”, drept „un mod de viață care îi împlinește”. Numai că răul nu împlinește niciodată pe nimeni! Răul nu îi împlinește pe demoni și nici pe cei păcătoși. Oricine săvârșește cele rele e un om pierdut, pentru că e un om care trăiește în înșelarea lui, în mințirea lui de sine.

Însă Sfântul Pavlos îl sfătuiește pe Sfântul Timoteos ca să rămână în cele învățate de la el și despre care a fost încredințat prin experiență directă [v. 14]. Pentru că poruncile lui Dumnezeu, odată trăite de către noi, ne aduc și încredințarea lor interioară. Ne aduc schimbările cele sfinte în viața noastră. Poruncile, trăite de către noi, ne duc pe calea mântuirii, încredințându-ne de faptul că aceasta e adevărata viață umană: viața în ascultarea de Dumnezeu.

Iar dacă ai un Părinte duhovnicesc, care te-a născut pe tine prin slava și prin adevărul lui Dumnezeu, atunci știi foarte bine, atunci cunoști cu adevărat de la cine ai învățat viața cu Dumnezeu [v. 14]. Pentru că el a fost izvorul de cunoaștere și de viață al vieții tale. Tu de la el ai primit învățătura lui Dumnezeu, el ți-a explicat-o, și viața lui a devenit viața ta, pentru că te-a luminat și te-a încălzit pe tine ca un soare duhovnicesc al vieții tale. Tocmai de aceea, nimeni nu ne poate despărți de Părintele nostru duhovnicesc, prin care ne-a venit nouă mântuirea de la Dumnezeu.

Sfântul Timoteos a cunoscut din pruncie [ἀπὸ βρέφους] Sfintele Scripturi [τὰ Ἱερὰ Γράμματα] [II Tim. 3, 15, BYZ]. Le-a cunoscut de mic, a crescut cu ele. Și dacă le-a cunoscut, atunci a avut cine să îl învețe cele ale lui Dumnezeu. Educația teologică a copiilor începe cu prima lor zi de viață. Ei trebuie să audă, să vadă, să guste, să miroasă, să atingă viața ortodoxă. Au nevoie să audă cuvintele Scripturii, ale rugăciunilor, ale Slujbelor Bisericii. Trebuie să ne audă pe noi rugându-ne și vorbindu-le despre Dumnezeu și binecuvântându-i pe ei. Au nevoie să vadă Sfintele Icoane și modul evlavios de viață al creștinilor. Au nevoie să guste apa sfântă a Bisericii și Dumnezeiasca Euharistie a Domnului. Au nevoie să miroasă tămâia Bisericii și mirul Bisericii. Au nevoie să atingă Sfintele Moaște și Sfintele Icoane ale Bisericii și toate cele ale Bisericii, ca să vadă că ele au concretețe. Au nevoie, pe scurt, să trăiască creștinește.

Sfântul Timoteos cunoștea Sfintele Scripturi ale Vechiului Testament, adică cărțile Vechiului Testament. Și ele sunt sfinte pentru revelația dumnezeiască pe care o conțin și pe care ne-o dăruie nouă prin citire și prin auzire. Și cărțile Scripturii, ale Noului și ale Vechiului Testament, alături de toate cărțile Bisericii ne înțelepțesc pe noi spre mântuire, ne învață pe noi cum să ne mântuim, dacă credem în Iisus Hristos, Domnul nostru [v. 15], și în Tatăl Său și în Duhul Sfânt, Cel care din Tatăl purcede, adică în Dumnezeul nostru treimic.

Dumnezeiasca Scriptură și întreaga Dumnezeiască Tradiție a Bisericii nu se citesc prin excludere reciprocă și în afara Bisericii, ci în Biserică, curățindu-ne mereu de patimile noastre, și ajutați mereu de luminarea cea sfântă a lui Dumnezeu. Înțelegem pe măsura noastră, adică pe măsura curățirii, a luminării și a sfințirii noastre de către Dumnezeu. Iar ceea ce ne depășește trebuie să păstrăm în tăcere, cu smerenie și cu multă evlavie, așteptând luminarea Lui pentru toate acestea[7].


[1] În traducerea mea:

„10. Dar tu ai urmat învățăturii mele, [cât și] purtării, țelului, credinței, îndelungii-răbdări, dragostei, stăruinței,

11. prigonirilor, pătimirilor [mele], care mi s-au făcut mie în Antiohia, în Iconion, în Listra, [și în] câte prigoniri am răbdat; și din toate m-a izbăvit pe mine Domnul.

12. Dar [nu numai eu sunt prigonit, ci] vor fi prigoniți și toți cei care voiesc a trăi evlavios în Hristos Iisus.

13. Iar oamenii răi și vrăjitori vor merge [din rău] în [mai] rău, [trăind] înșelând și [ca unii] înșelați [de demoni].

14. Iar tu rămâi în [cele] pe care le-ai învățat și [de care învățături] te-ai încredințat, știind [foarte bine] de la cine le-ai învățat,

15. și [aceasta, pentru] că din pruncie știi Sfintele Scripturi, care pot să te înțelepțească întru mântuire, prin credința cea în Hristos Iisus”.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Timothy.

[3] Cf. https://www.oca.org/saints/lives/2013/01/22/100262-apostle-timothy-of-the-seventy.

[4] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Τιμόθεος_(επίσκοπος).

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Paul_(given_name).

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saul.

[7] Terminat la 22. 13, în zi de sâmbătă, pe 20 februarie 2021.

Predică la Duminica a XXXIV-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

realitatea interioară dezbătută de primele 4 duminici ale Triodului este δικαιοσύνη [dreptatea]. Căci Domnul ne-a poruncit: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui [Ζητεῖτε πρῶτον τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ καὶ τὴν δικαιοσύνην Αὐτοῦ], și acestea toate vor fi adăugate vouă [καὶ ταῦτα πάντα προστεθήσεται ὑμῖν]!” [Mt. 6, 33, BYZ]. Ce vom primi de la El, dacă căutăm mai întâi de toate Împărăția și dreptatea Lui? Le vom primi pe cele pământești, pe cele necesare vieții noastre!

Pentru că El ne cere să fim oameni duhovnicești mai întâi de toate, să fim Sfinții Lui, apoi oameni sociali, oameni cu familie și serviciu, oameni cu poziții sociale puternice în societate. Și e normal să fie așa! Pentru că trebuie mai întâi să fii un om înțelept, un om cuvios, un om plin de cunoașterea și de sfințenia lui Dumnezeu, pentru ca să fii soț, să fii tată, să fii un angajat bun, să fii un om pe care cineva se poate baza. Și se poate baza, pentru că dovedești prin cine ești și ce faci că ești un om de încredere.

Mai întâi te clădești ca om, apoi te angajezi în relații de lungă durată! Te clădești ca om în Biserică și în Școală și în Societate, apoi îți iei un loc de muncă, te căsătorești, faci copii, faci afaceri, privești spre viitor cu încredere.

Când Domnul, duminica trecută, ne-a vorbit despre fariseu, ne-a vorbit despre un om care credea în sinea lui că e un om „Drept”. El se credea „Drept” și sta înaintea lui Dumnezeu cu conștiința falsă că e un om „Drept”. De aceea, era mulțumit cu sine, nu dorea mai mult, îi era „bine”. Dar el era, în fapt, un păcătos notoriu! De ce era astfel? Pentru că, dacă postești cu adevărat, dacă aduci prinoase la Biserică și dai milostenie oamenilor [Lc. 18, 12] – și prin acestea te faci tot mai încăpător în inima ta și pentru Dumnezeu, dar și pentru oameni –, dacă nu ești lacom, dacă nu ești nedrept, dacă nu ești preacurvar, dacă nu ești păcătos [Lc. 18, 11], atunci ești Sfânt.

Dacă fariseul ar fi făcut toate acestea cu adevărat, atunci ar fi fost un Sfânt al lui Dumnezeu. Pentru că poruncile Lui sunt cele care ne sfințesc. Iar dreptatea [τὴν δικαιοσύνην] lui Dumnezeu e tocmai consecința interioară a împlinirii tuturor poruncilor Sale. Dacă le împlinești cu adevărat, atunci ești un om Drept, ești un om Sfânt al Lui. Așa cum erau Sfântul Simeon Primitorul de Dumnezeu și Sfânta Profetesă Anna, care L-au văzut duhovnicește pe Domnul, L-au înțeles prin luminarea lor de către Dumnezeu și I s-au închinat Lui.

Fariseul, dacă ar fi fost plin de dreptatea lui Dumnezeu, adică de consecința interioară a împlinirii voii Sale, ar fi fost un Sfânt al Lui. Dacă ar fi fost Drept, atunci ar fi fost plin de har, ar fi fost un om duhovnicesc. Însă el era un om gol interior! Faptele legii le împlinirea nu duhovnicește, ci trupește, legalist. Tocmai de aceea, tot ceea ce făcea el nu îl schimba deloc interior. El tot făcea „fapte bune”, dar acelea nu îl schimbau nicidecum, pentru că acesta nu căuta să primească în el dreptatea lui Dumnezeu sau slava Lui sau sfințenia Lui.

El făcea, pentru ca să facă, nu pentru ca să fie! Făcea fapte că i se cereau, dar nu pentru că îl zideau interior. Tocmai de aceea, când se ducea să se roage înaintea Domnului, el nu se ruga ca un rob smerit al lui Dumnezeu, ca un Sfânt al Lui, ci ca un ghiolban, ca un grosolan, ca un insensibil, ca un om lipsit de iubire de Dumnezeu și de oameni.

Iar pentru că parabola de duminica trecută a avut doar 5 versete [Lc. 18, 10-14], iar despre falsul „Drept” s-a vorbit doar în două dintre ele [Lc. 18, 11-12], parabola de azi [Lc. 15, 11-32] ne vorbește despre Dreptul lui Dumnezeu în 8 versete [Lc. 15, 25-32], pentru ca să vedem cum arată, de fapt, cel care stă tot timpul cu Dumnezeu. Care nu se plictisește niciodată de Dumnezeu, ci în voia Lui își găsește toată bucuria și împlinirea sa.

Pretenția de „dreptate” a fariseului era o caricaturizare a sfințeniei. Pentru că sfințenia înseamnă să fii tot timpul cu Dumnezeu și să simți că toate ale tale sunt de la Dumnezeu. Pentru că sfințenia înseamnă să fii copilul lui Dumnezeu și să te bucuri întru slava Lui. Lucruri care reies din cuvântul lui Dumnezeu către Sfântul Său: „Copile [Τέκνον], tu totdeauna ești cu Mine [σὺ πάντοτε μετ᾽ Ἐμοῦ εἶ] și toate cele ale Mele ale tale este [καὶ πάντα τὰ Ἐμὰ σά ἐστιν] [sunt]!” [Lc. 15, 31, BYZ].

Sfântul lui Dumnezeu este „fiul Său cel mai mare/ cel mai bătrân [ὁ υἱὸς Αὐτοῦ ὁ πρεσβύτερος]” [Lc. 15, 25, BYZ]. Pentru că sfințenia înseamnă să îmbătrânești în fapte bune, să fii plin de virtuți și harisme dumnezeiești. Acesta, fiul cel mare din parabola de azi, e adevăratul fariseu, adică adevăratul Drept al lui Dumnezeu.

Duminică, Domnul ne-a arătat forma fără fond în persoana fariseului, pe când astăzi ne arată Dreptul cel adevărat în persoana fiului celui mare. Duminică ni l-a arătat în persoana vameșului pe păcătosul care se pocăiește și pentru aceasta se îndreaptă, se ridică, iese din păcatele lui și începe să Îi slujească lui Dumnezeu, pe când azi ne vorbește în detaliu despre căderea și ridicarea celui păcătos [Lc. 15, 12-24].

– Și de ce ne vorbește în detaliu despre căderea și ridicarea omului?

– Pentru ca fiecare dintre noi să înțelegem că decăderea noastră are multe trepte, după cum și îndreptarea noastră are multe trepte. Pentru că, prin orice păcat, ne afundăm în Iad, iar prin orice faptă bună și prin orice curățire de păcate, noi ne facem tot mai intimi cu Dumnezeu.

Și Domnul ne vorbește despre căderea din harul Său ca despre o continuă golire de viață și ca despre o continuă urâțire interioară, pentru ca noi să înțelegem că binele adevărat e acela de a sta tot timpul cu Dumnezeu. Căderea fiului celui desfrânat nu este o experiență demnă de urmat! Nu trebuie să vrem să păcătuim, pentru ca să ne ridicăm din păcate toată ziua, ci trebuie să ne dorim rămânerea constantă cu Dumnezeu. Căci vameșul, ca și fiul cel desfrânat, sunt amintiți aici nu ca exemple de urmat – pentru că viața lor e un contraexemplu – ci ca exemple de pocăință, de conștientizare de sine și ca sublinieri ale milei lui Dumnezeu față de păcătoșii care se pocăiesc.

După ce iei mită toată ziua ca vameșul sau după ce curvești toată ziua ca fiul cel mai tânăr nu ai cum să te simți bine cu adevărat. Păcatul, oricare ar fi el și oricât de mare sau de mic ni s-ar părea, e o boală și nu o fericire! Cu cât băgăm sub preș problemele noastre interioare, adică păcatele și patimile noastre, cu atât ele ne omoară cu zile. Dar, dacă le punem în lumina lui Dumnezeu, dacă le mărturisim înaintea Lui, El ne albește mai mult decât zăpada [Ps. 50, 9, LXX], pentru că ne face mai albi decât zăpada prin iertarea și slava Lui.

– Cum ar trebui să fie toți oamenii?

– Ca fiul cel bătrân din parabola de azi a Domnului! Pentru că fiecare ar trebui să stăm din pruncie și până la ultima suflare cu Dumnezeu, așteptând luminările Lui cele sfinte. Toți ar trebui să învățăm din cuvintele Lui și din luminările Sale cât de dramatic e păcatul și nu ar trebui să îl experimentăm în viața noastră. Dar noi, fiind tineri la minte, credem că păcatul o să ne dea „înțelepciune” și „cunoaștere tainică” și „nouă”. Păcătuim, crezând că „experimentăm ceva nou”.

Însă noi ne sinucidem păcătuind! Pentru că păcatul nu ne învață nimic nou, nimic bun, nimic folositor, ci numai pocăința, îndreptarea cea adevărată, cea prin conlucrarea cu Dumnezeu, începe să ne aducă înțelepciunea lui Dumnezeu.

Fiul cel neînțelept și-a cerut averea [Lc. 15, 12], adică autonomia sa. A vrut să nu mai depindă de Dumnezeu, ci să facă ceea ce voiește cu viața lui. Pentru că el credea, în prostia sa, că de acum o să înceapă o viață „strălucitoare” pentru el. Și a plecat „în[tr-o] țară departe [εἰς χώραν μακράν]” [Lc. 15, 13, BYZ] de Dumnezeu, în țara păcatului, pentru că s-a îndepărtat interior de El. Căderea este interioară, dar tot la fel e și ridicarea! Tocmai de aceea, ridicarea e îndreptarea noastră, cea pe care vameșul a câștigat-o prin rugăciunea sa smerită și plină de recunoaștere de sine.

Însă, ceea ce Domnul a spus pe scurt despre vameș, despre îndreptarea lui, spune acum pe larg despre îndreptarea fiului celui tânăr. Pentru că îndreptarea și umplerea de dreptatea lui Dumnezeu e realitatea dezbătută la nivel evanghelic în aceste zile. Evangheliile ne vorbesc despre realitatea interioară a sfințeniei sau a dreptății lui Dumnezeu în noi.

Fiul se cheltuie pe sine în păcate, își cheltuie frumusețea lui interioară și ajunge sărac, ajunge gol interior [Lc. 15, 14]. Se lipește de Satanas prin păcatele sale, de Potrivnicul său și al nostru, și îi paște toate patimile [Lc. 15, 15]. Pentru că toate patimile au aceeași caracteristică: ne umplu de mizerie. Ele sunt porcii [οἱ χοῖροι] pe care noi în paștem pe pajiștea vieții noastre [Lc. 15, 16].

– Cine e porcul [χοῖρος]?

– Cel care preferă noroiul, mizeria, necurăția în locul curăției, al dreptății și al sfințeniei. Hiros [porcul], pe când  ishiros [ἰσχυρός] înseamnă cel tare. Și îl găsim pe ishiros în „Ἅγιος ὁ Θεός, Ἅγιος ἰσχυρός, Ἅγιος ἀθάνατος, ἐλέησον ἡμᾶς [Aghios o Teos, Aghios ishiros, Aghios atanatos, eleison imas]!”[2]. Numai că Ἅγιος e forma de N. a adjectivului și nu forma de V., așa cum am tradus-o noi în cult! Forma de vocativ a lui Ἅγιος este Ἅγιε la masculin[3]. Așa că traducerea corectă este: „Dumnezeul cel Sfânt, tarele cel Sfânt, fără de moarte cel Sfânt, miluiește-ne pe noi!”. Și ca aici sunt multe texte liturgice de îndreptat, de corectat, lucru pe care traducătorii îl fac fără să mai spună acest lucru și cititorilor. Și cititorii cred că textul în original e așa cum e tipărit! Însă, adesea, textul tradus e corectat profund de traducători, pentru că altfel nu am avea nimic cu sens.

Și am făcut acest joc de cuvinte între  χοῖρος și  ἰσχυρός, între porc și cel tare, pentru ca să amintesc faptul că sfințenia sună bine când nu o practici, dar vorbești despre ea, dar nu și când o trăiești. Când o trăiești, sfințenia e plină de singurătate din partea oamenilor, de bârfe, de neajutorare a ta, de excludere a ta, pe lângă asupririle tale din partea demonilor, pe când, dacă scrii despre ea fără să ai de-a face cu ea, poți publica mult și bine.

Fariseul era bun la laude pentru că viața duhovnicească nu avea nimic de-a face cu el. Putea să se creadă „Sfânt”, pentru că el nu avea de-a face cu sfințenia. Vameșul, nemaisuportându-se pe sine, și-a recunoscut păcătoșenia și a cerut mila lui Dumnezeu [Lc. 18, 13]. Și el a plecat îndreptat [δεδικαιωμένος] [Lc. 18, 14, BYZ] la casa sa, nu pentru că s-a rugat la templu, nu pentru că a cerut mila lui Dumnezeu, dar n-a primit nimic, ci pentru că s-a rugat în templu și a primit mila lui Dumnezeu în el, adică dreptatea Lui. Îndreptarea lui e reală, e harică, e dumnezeiască! E ceea ce a făcut Dumnezeu în el.

Dacă fariseul ar fi avut slava lui Dumnezeu în el, s-ar fi rugat la fel de smerit ca vameșul și s-ar fi socotit și mai păcătos decât vameșul, pentru că ar fi fost cu adevărat un om Sfânt. Dar el era un impostor religios! Un om fără experiență religioasă! Iar astăzi, când Domnul ni l-a pus înainte pe Sfântul Său în persoana fiului celui bătrân, el nu ne-a pus în față „un invidios” pe fratele lui care s-a pocăit, ci un Drept al Lui, care cere să se facă dreptatea lui Dumnezeu.

– Cum așa?!

– Așa cum Sfinții Mucenici se roagă în cer și spun: „Până când [Ἕως πότε], Stăpânul [ὁ Δεσπότης] [Stăpâne], Cel Sfânt și adevărat [ὁ Ἅγιος καὶ ἀληθινός], nu judeci și răzbuni sângele nostru de la cei care locuiesc pe pământ [οὐ κρίνεις καὶ ἐκδικεῖς τὸ αἷμα ἡμῶν ἐκ τῶν κατοικούντων ἐπὶ τῆς γῆς]?!” [Apoc. 6, 10, BYZ]. Și Sfinții Mucenici, înaintea Lui, în Împărăția Sa, cer să se facă dreptate, să se facă dreaptă judecată în ceea ce îi privește și să fie pedepsiți cei care i-au prigonit și omorât pe ei. Și ei cer lucruri adevărate, corecte, drepte! Pentru că și Dumnezeu dorește ca toți să fie judecați în mod drept.

Dar aici, prin fiul cel bătrân, Domnul îi învață pe Sfinți că El e paradoxal în iubirea Sa și drept în mila Sa. Îi învață că El îi iubește pe cei Drepți, pe cei care sunt ai Lui și sunt cu El totdeauna, dar că îi iubește în același timp pe toți oamenii. Iubirea Sa e paradoxală, pentru că privește profund la nevoia reală a oamenilor: nevoia mântuirii lor. El îi iubește pe toți, pentru că dorește mântuirea tuturor. Iar când un om se pocăiește cu adevărat, atunci mila Lui e plină de dreptate, pentru că El îi dă imediat înapoi viața cea duhovnicească [Lc. 15, 22-23]. Pentru că Lui i se face milă de cel care se întoarce la El și aleargă spre iertarea lui [Lc. 15, 20].

Iubirea lui Dumnezeu față de noi e cu totul dreaptă, cum mult prea dreaptă e și mila Lui față de noi. El ne iubește pe toți, pentru că toți suntem ai Lui, dar El ne umple de milă când ne pocăim, pentru că toți avem nevoie de iertarea Lui. El știe că omul care se pocăiește e plin de durere, de rușine, de greutatea păcatului. El știe că omul nu se mai suportă. Și de aceea Dumnezeu iese imediat în întâmpinarea noastră și ne iartă și ne mângâie și Se unește iarăși cu noi.

Pentru că pocăința e dezlipire interioară de demoni și lipire interioară de Dumnezeu. Și Dumnezeu Se veselește în mod negrăit, împreună cu Sfinții și Îngerii Lui, de pocăința noastră [Lc. 15, 23]. Însă, dacă de pocăința, de începutul vieții noastre cu El, Dumnezeu Se veselește în mod negrăit, cum se veselește de Sfinții Lui și de Îngerii Lui, care fac toată ziua voia Sa?

De aceea, trebuie să regândim lucrurile în adevărul lor și să vedem că exemplul nostru de viață este fiul cel bătrân, adică omul Sfânt, pe când fiul cel mai tânăr este exemplul pocăinței celei adevărate. Sfinții învață mereu de la Dumnezeu cum să fie paradoxali ca El, cum să fie tot mai încăpători duhovnicește. Ei învață pe fiecare zi iubirea lui Dumnezeu cu oamenii, dar și mila Lui cu noi toți. Și când Dumnezeu te învață iubirea Lui, asta te smerește enorm, iar când El te umple de milă, te face și pe tine mult iertător și mult rugător pentru nevoile reale ale oamenilor.

Căci, iubiții mei, duminică, când ne vom afla în fața Judecății Sale, nu faptele fără consecințe interioare ne vor pune în cele de-a dreapta Lui, ci faptele care ne-au umplut de dreptatea lui Dumnezeu, de sfințenia Lui. Pentru că Domnul caută ca noi să fim Sfinți cu adevărat și nu să părem „Sfinți”. El vrea ca noi să avem în noi înșine slava Lui, dreptatea Lui, sfințenia Lui, curăția Lui, pentru ca plini de sfințenia să Îi slujim Lui și oamenilor.

Slava deșartă înseamnă să fim avizi după laude goale, neadevărate, să ne placă să auzim minciuni frumoase spuse despre noi înșine, pe când slava lui Dumnezeu înseamnă să primim în noi viața Lui, sfințenia Sa cea veșnică. De aceea, slava deșartă e goală, pe când slava Lui ne umple de toată sfințenia.

Milostenie nu înseamnă a da ca să te vadă lumea! Nu înseamnă a da pentru ca să înjosești pe cineva! Nu înseamnă a da pentru ca să disprețuiești pe cineva! Ci milostenia înseamnă a da iubire celuilalt prin tot ceea ce îi dărui. A dărui iubire, care te umple de har și de multă pace.

A posti nu înseamnă a nu mânca, ci a te umple de slava lui Dumnezeu. A sluji nu înseamnă doar a veni la Biserică, ci a te umple de simțiri, de luminări și de vederi dumnezeiești în timp ce Îi slujești Lui. Și eu Îi slujesc Lui ca Preot, dar și dumneavoastră Îi slujiți ca oameni credincioși, care vă rugați împreună cu mine. Pentru că împreună Îi slujim lui Dumnezeu și El dorește ca noi să ne umplem de slava Lui, aici, în Biserica slavei Sale, și să trăim mereu ca Sfinți ai Lui.

Dumnezeu să ne întărească pe toți spre a face voia Sa! Vă doresc multă pace și bucurie tuturor! Amin!


[1] Începută la 9. 24, în zi de marți, pe 23 februarie 2021.

[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

[3] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/άγιος.

Rugăciunea Sfântului Ieremias [Ier. 39, 17-25, LXX]

Rugăciunea sa[1] de după cumpărarea câmpului lui Anameil [Αναμεηλ][Ier. 39, 7-12]. În WTT, numele său este חֲנַמְאֵ֥ל [Hanameel] [Ier. 23, 9, WTT] și înseamnă „căruia Dumnezeu i-a dat [ajutorul Său] cu milă” (Smith’s Bible Dictionary) sau „harul care vine de la Dumnezeu” (Hitchcock’s Names Dictionary)[2]. Pentru că Dumnezeu i-a dat mila Lui celui care și-a vândut câmpul Profetului Său.

Rugăciunea Sfântului Ieremias e plină de intimitatea sa cu Dumnezeu. E un suspin înaintea Lui. O descărcare a sufletului înaintea Sa, atâta timp cât el își începe rugăciunea cu „O [ὦ], Doamne [Κύριε]!” [Ier. 39, 17]. Și Cine este Domnul? E Cel care a făcut cerul și pământul întru tăria Sa cea mare, făcând toate prin Fiul Său, prin brațul Său cel înalt și ridicat [v. 17], întru Duhul Sfânt. Pentru că întreaga creație e lucrarea dumnezeiască a Dumnezeului nostru treimic. Și El știe toate câte există, pentru că nimic nu e ascuns de la ochii Săi [v. 17]. De atotvederea lui Dumnezeu ține întreaga noastră viață.

El face milă spre mii [v. 18], spre milioane și miliarde de oameni care Îi cer ajutorul, pentru că e atotmilostiv. Însă, Cel plin de milă, răsplătește păcatele părinților întru sânu- rile copiilor lor [v. 18]. Când? Atunci când copiii le urmează părinților lor în viața lor cea rea. Când copiii sunt o oglindă a răutății părinților lor. Pentru că Dumnezeu îi pedepsește doar pe cei care păcătuiesc fără se pocăiască.

El este „Dumnezeul cel mare și cel tare” [v. 18]. Și e mare, pentru că face lucruri pe care nimeni altul nu le poate face și e tare, pentru că minunile Sale sunt de neoprit și ating profund sufletele noastre. Sfatul cel mare al Treimii apare în v. 19, în sintagma: „Domnul sfatului celui mare [Κύριος μεγάλης βουλῆς]”. Și în sfatul cel veșnic al Treimii s-a hotărât iconomia mântuirii noastre prin Fiul. Tocmai de aceea, El, Fiul întrupat, e Domnul care duce la îndeplinire sfatul cel mare al Dumnezeului nostru treimic. Căci Iisus Hristos, Domnul nostru, e Domnul sfatului celui mare al Treimii.

Domnul e puternic întru lucruri [v. 19], întru lucrurile Sale, adică în faptele Sale. Pentru că ἔργον înseamnă lucru, dar și faptă. Și când vorbim despre lucrurile lui Dumnezeu, vorbim despre ceea ce El a creat, a făptuit, a zidit. Dumnezeul cel mare este Cel care ține toate în palma Sa. E Domnul cel cu nume mare, cu nume mai presus de orice nume [v. 19]. Și Atotțiitorul are ochii Săi îndreptăți spre căile oamenilor, pentru ca să răsplătească fiecăruia după calea sa [v. 19], după viața sa. Atotvederea lui Dumnezeu e în relație cu faptul că El este Judecătorul cel drept al tuturor oamenilor. Căci Cel care ne vede și ne știe cu adevărat este Cel care ne judecă cu adevărat. Tocmai de aceea, judecata Sa e dreaptă și cuvântul judecății Sale e adevărul. Pentru că verdictul judecății Sale e adevărul vieții noastre.

Fiecare om are calea sa, are viața lui, are modul lui de-a fi. Și Dumnezeu dă fiecăruia „după calea sa [κατὰ τὴν ὁδὸν αὐτοῦ]”, după adevărul profund al vieții sale.

Domnul a făcut semne și minuni în pământul Egiptosului, atunci când l-a scos pe Israil din robie [v. 20]. Tot la fel, când ne-a scos pe noi din robia demonilor, Domnul a făcut minuni nenumărate, pentru ca mai apoi să moară pentru noi și să coboare în Iad și să scoată de acolo pe Sfinții Lui. Dumnezeu face mereu semne și minuni spre mântuirea noastră. Tocmai de aceea, în fiecare dintre noi, El Își face nume mare [v. 20] prin mila Sa și prin ajutorul Său cel grabnic față de noi. Căci așa cum l-a scos pe Israil din robie, așa ne scoate și pe noi din multe dureri și necazuri ale vieții noastre. Ieșirea lui Israil din Egiptos a făcut-o Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt [v. 21]. A făcut-o prin multe semne și minuni, pentru că oamenii lui Dumnezeu au văzut vederi mari, mari vedenii dumnezeiești [v. 21].

Substantivul ὅραμα înseamnă vedere. Dar vedere ca un echivalent al vedeniei. Sintagma „ὁράμασιν μεγάλοις [vederile cele mari]” înseamnă vedeniile cele mari ale lui Dumnezeu. Și vederile Lui cele preasfinte se văd prin slava Lui cea dumnezeiască.

Dumnezeu i-a dat lui Israil pământul său, potrivit jurământului făcut de El părinților săi celor sfinți [v. 22]. Și pământul făgăduit e pământul în care curge lapte și miere [v. 22]. Sfântul Chirillos, Patriarhul Alexandriei, a spus că acest pământ făgăduit, în care curge lapte și miere, e o vorbire tainică despre Dumnezeul nostru treimic. Pentru că din Tatăl Se naște Fiul și purcede Duhul Sfânt, Fiul fiind laptele care ne hrănește pe noi și Duhul Sfânt fiind mierea care ne îndulcește pe noi. Căci pământul i s-a dat spre ascultare de Dumnezeu. Însă ei „au intrat [în pământul făgăduit] și l-au luat pe el [în posesie], dar nu au ascultat glasul Tău și în poruncile Tale nu au umblat” [v. 23].

Dumnezeu Și-a împlinit făgăduința Sa, dar nu și oamenii! Și când ei nu au ascultat, Dumnezeu a adus asupra lor pe cele rele [τὰ κακὰ] [Ier. 39, 23, LXX]. Cele rele sunt pedepsele lui Dumnezeu. Pentru că oamenii le simt ca „rele” în viața lor, când ele, de fapt, sunt medicamentele pentru vindecarea de păcatele lor.

Mulțimea [ὄχλος] demonilor vine spre cetatea aceasta, spre noi înșine, vrând să ne ia din nou pe noi în stăpânirea lor [v. 24]. Mâinile haldeilor sunt mâinile demonilor. Căci ei sunt cei care se războiesc cu noi continuu. Și noi vedem, Doamne, că tot ce ai zis, aia ai și făcut cu noi și faci și vei face [v. 24]! Fără Tine cădem în mâinile lor [v. 25], ale celor care ne robesc pe noi și ne vor răul, răul pentru veșnicie[3].


[1] Textul rugăciunii, în traducerea mea, e acesta:

„17. „O, Doamne, Tu ai făcut cerul și pământul [cu] tăria Ta cea mare și [cu] brațul Tău cel înalt și ridicat! Nimic nu are să se ascundă de Tine.

18. Făcând milă spre mii [ποιῶν ἔλεος εἰς χιλιάδας] și răsplătind păcatele părinților întru sânurile copiilor lor [cei] după ei [καὶ ἀποδιδοὺς ἁμαρτίας πατέρων εἰς κόλπους τέκνων αὐτῶν μετ᾽ αὐ- τούς]. [Tu ești] Dumnezeul cel mare și cel tare,

19. Domnul sfatului celui mare și Cel puternic [întru] lucruri. [Tu ești] Dumnezeul cel mare, Atotțiitorul, și Domnul cel cu nume mare [μεγαλώνυμος]. Ochii Tăi [sunt] întru căile fiilor oamenilor [οἱ ὀφθαλμοί Σου εἰς τὰς ὁδοὺς τῶν υἱῶν τῶν ἀνθρώπων], [ca] să dai fiecăruia după calea sa [δοῦναι ἑκάστῳ κατὰ τὴν ὁδὸν αὐτοῦ].

20. Care ai făcut semne și minuni în pământul Egiptosului [și], până [în] ziua aceasta, și în Israil, și în[tre] cei muritori. Și Ți-ai făcut Ție nume ca [în] ziua aceea

21. și l-ai scos pe poporul Tău, pe Israil, din pământul Egiptosului, cu semne și cu minuni și în[tru] brațul cel înalt și cu vederile cele mari [καὶ ἐν ὁράμασιν μεγάλοις].

22. Și le-ai dat lor pământul acesta, pe care l-ai jurat părinților lor, pământul curgând lapte și miere [γῆν ῥέουσαν γάλα καὶ μέλι].

23. Și au intrat și l-au luat pe el, dar nu au ascultat glasul Tău și în poruncile Tale nu au umblat. Toate câte le-ai poruncit lor nu le-au făcut, iar [Tu] ai făcut să le vină lor împreună toate relele acestea.

24. Iată, mulțimea vine spre cetatea aceasta [ca] să o ia pe ea! Și cetatea a fost dată întru mâinile haldeilor, a celor care se războiesc [cu] ea de la fața sabiei și a foametei. [Iar] cum ai zis, așa s-a făcut.

25. Și Tu zici către mine: «Câștigă-ți ție câmp pe argint!». Și am scris carte și am pecetluit-o și am adeverit [cu] martori, dar cetatea a fost dată întru mâinile haldeilor…”.

[2] Cf. http://www.kingjamesbibledictionary.com/Dictionary/Hanameel.

[3] Terminat la ora 20.00, în zi de vineri, pe 19 februarie 2021.

Ieremias, cap. 39, 1-25, cf. LXX

1. Cuvântul care a fost de la Domnul către Ieremias în anul al 10-lea al împărăției lui Sedechias[, iar] acesta [a fost] anul al 18-lea al împăratului Nabuhodonosor, împăratul Babilonului.

2. Și puterea împăratului Babilonului a împrejmuit împotriva Ierusalimului, iar Ieremias era păzit în curtea temniței care este în casa împăratului,

3. în care l-a închis pe el împăratul Sedechias, zicându-i: „Pentru ce profețești tu, zicând: «Așa a zis Domnul: <Iată, Eu dau cetatea aceasta în mâinile împăratului Babilonului și o va lua pe ea!

4. Iar Sedechias nu are să se mântuie din mâna haldeilor, că[ci cu] dare va fi dat întru mâinile împăratului Babilonului și va grăi gura sa către gura lui și ochii săi ochii lui vor vedea.

5. Și va intra Sedechias întru Babilon și acolo va ședea>»?”.

6. Iar cuvântul Domnului a fost către Ieremias, zicându-i:

7. „Iată, Anameil [Αναμεηλ], fiul lui Salom [Σαλωμ], fratele tatălui său [ἀδελφοῦ πατρός σου], vine către tine, zicându-ți: «Câștigă-ți ție câmpul meu, cel [care este] în Anatot [Αναθωθ], că[ci] ție [îți este] judecata [ca] să îl iei întru stăpânire!»!”.

8. Și a venit către mine Anameil, fiul lui Salom, fratele tatălui meu, înspre curtea temniței, și mi-a zis mie: „Câștigă câmpul meu, cel [care este] în pământul lui Veniamin, cel [care este] în Anatot, că[ci] ție [îți este] judecata [ca] să îl câștigi, iar tu ești cel mai bătrân!”. Și am cunoscut [atunci] că este cuvântul Domnului

9. și am câștigat câmpul lui Anameil, al fiului fratelui tatălui meu [υἱοῦ ἀδελφοῦ πατρός μου], și i-am plătit lui cei 7 sicli și cei 10 arginți.

10. Și am scris întru carte și am pecetluit și am adeverit [cu] martori și am pus argintul în balanță[1].

11. Și am luat cartea stăpânirii [mele][2], cea pecetluită și care a fost citită,

12. și am dat-o pe ea lui Baruh [Βαρουχ], fiului lui Nirios [Νηριος], fiul lui Maaseas [Μαασαιας], înaintea ochilor lui Anameil, a fiului fratelui tatălui meu, și înaintea ochilor celor care au stat [ca martori] și scriind [eu] în cartea stăpânirii [mele] și înaintea ochilor iudeilor celor [care erau] în curtea temniței.

13. Și i-am rânduit lui Baruh, înaintea ochilor lor, zicându-i:

14. „Așa a zis Domnul Atotțiitorul: «Ia cartea stăpânirii acesteia și cartea care a fost citită! Și o vei pune pe ea în vasul cel de strachină [ἀγγεῖον ὀστράκινον], ca să rămână zile mai multe».

15. Că[ci] așa a zis Domnul: „Încă vor fi câștigate câmpuri și case și vii în pământul acesta”.

16. Și m-am rugat către Domnul, după [ce a fost] să dau a mea carte a stăpânirii către Baruh, fiul lui Nirios, zicând:

17. „O, Doamne, Tu ai făcut cerul și pământul [cu] tăria Ta cea mare și [cu] brațul Tău cel înalt și ridicat! Nimic nu are să se ascundă de Tine.

18. Făcând milă spre mii [ποιῶν ἔλεος εἰς χιλιάδας] și răsplătind păcatele părinților întru sânurile copiilor lor [cei] după ei [καὶ ἀποδιδοὺς ἁμαρτίας πατέρων εἰς κόλπους τέκνων αὐτῶν μετ᾽ αὐτούς]. [Tu ești] Dumnezeul cel mare și cel tare,

19. Domnul sfatului celui mare și Cel puternic [întru] lucruri. [Tu ești] Dumnezeul cel mare, Atotțiitorul, și Domnul cel cu nume mare [μεγαλώνυμος]. Ochii Tăi [sunt] întru căile fiilor oamenilor [οἱ ὀφθαλμοί Σου εἰς τὰς ὁδοὺς τῶν υἱῶν τῶν ἀνθρώπων], [ca] să dai fiecăruia după calea sa [δοῦναι ἑκάστῳ κατὰ τὴν ὁδὸν αὐτοῦ].

20. Care ai făcut semne și minuni în pământul Egiptosului [și], până [în] ziua aceasta, și în Israil, și în[tre] cei muritori. Și Ți-ai făcut Ție nume ca [în] ziua aceea

21. și l-ai scos pe poporul Tău, pe Israil, din pământul Egiptosului, cu semne și cu minuni și în[tru] brațul cel înalt și cu vederile cele mari [καὶ ἐν ὁράμασιν μεγάλοις][3].

22. Și le-ai dat lor pământul acesta, pe care l-ai jurat părinților lor, pământul curgând lapte și miere [γῆν ῥέουσαν γάλα καὶ μέλι].

23. Și au intrat și l-au luat pe el, dar nu au ascultat glasul Tău și în poruncile Tale nu au umblat. Toate câte le-ai poruncit lor nu le-au făcut, iar [Tu] ai făcut să le vină lor împreună toate relele acestea.

24. Iată, mulțimea vine spre cetatea aceasta [ca] să o ia pe ea! Și cetatea a fost dată întru mâinile haldeilor, a celor care se războiesc [cu] ea de la fața sabiei și a foametei. [Iar] cum ai zis, așa s-a făcut.

25. Și Tu zici către mine: «Câștigă-ți ție câmp pe argint!». Și am scris carte și am pecetluit-o și am adeverit [cu] martori, dar cetatea a fost dată întru mâinile haldeilor…”.


[1] L-am cântărit. Am cântărit prețul pământului.

[2] Actul de proprietate asupra pământului.

[3] Și cu mari vedenii.

Psalmul 2. Comentariu teologic

Cine se semețește, cine crede lucruri mari și neadevărate despre el însuși, acela gândește cele deșarte [Ps. 2, 1, LXX]. Cugetarea deșartă e cugetarea păcătoasă. Visarea păcătoasă. Și cugetarea cea deșartă e la polul opus al dreptei cugetări, al cugetării la Dumnezeu ziua și noaptea. Cine se împotrivește Tatălui și Unsului Său, adică Fiului Său [Ps. 2, 2, LXX], și Duhului Sfânt, se împotrivește lui Dumnezeu. Fiul întrupat este Hristosul sau Unsul Tatălui, pentru că El a primit ungerea cea dumnezeiască pentru noi. Și ungerea Lui cea dumnezeiască este umplerea umanității Sale de slava Sa, pe care a îndumnezeit-o deplin. Pentru ca să ne dăruie și nouă, tuturor celor credincioși, din slava Lui, prin care să ne sfințim și noi viața noastră.

Ce vor toată ziua cei păcătoși? Să rupă legăturile poruncilor, cele prin care noi ne legăm duhovnicește de Dumnezeu, și să lepede jugul cel bun al credinței [Ps. 2, 3, LXX]! Tocmai de aceea, Dumnezeu, Cel care locuiește în ceruri [ὁ κατοικῶν ἐν οὐρανοῖς], râde de ei și îi batjocorește pe ei [Ps. 2, 4, LXX]. Pentru că nu poți să ajungi în cer prin păcate, ci numai prin legăturile poruncilor și prin jugul cel bun al credinței, al ascezei dumnezeiești.

Dumnezeu va râde de cei păcătoși, îi va batjocori și „va vorbi către ei în urgia Lui [ἐν ὀργῇ Αὐτοῦ] și în mânia Lui [ἐν τῷ θυμῷ Αὐτου]” [Ps. 2, 5] la Judecata Sa cea dreaptă. Și aceasta „îi va tulbura pe ei [ταράξει αὐτούς]” [Ps. 2, 5, LXX] veșnic, pentru că pedeapsa lor va fi veșnică.

Însă cel Sfânt al lui Dumnezeu e pus de El împărat peste Sion, peste muntele cel sfânt al Lui [Ps. 2, 6]. Sfântul lui Dumnezeu e primit în Împărăția lui Dumnezeu. Și Împărăția Lui cea veșnică este ca un munte înalt și sfânt, pentru că e câștigată prin sfințenie și prin multă osteneală, iar nu prin lene și prin destrăbălare.

Muntele Sion [Σιων] este în ebraică Har Țiiion [הַר צִיּוֹן‎] și are 765 de metri[1]. Și în Sion e mormântul Sfântului Profet David, dar și locul Cinei celei de Taină[2]. Pentru că trebuie să fii Sfânt ca să le înțelegi pe cele sfinte ale lui Dumnezeu.

Însă Împăratul [Βασιλεὺς] de la Ps. 2, 6, LXX, este Hristos Domnul, Cel care ne-a vestit nouă porunca Domnului [Ps. 2, 7, LXX]. Și Tatăl ne vorbește în mod explicit despre Fiul Său, Cel născut din El din veșnicie [Ps. 2, 7, LXX], și El este Cel care stăpânește tot pământul [Ps. 2, 8]. Și Hristos este Păstorul Bisericii, Cel care păstorește cu toiag de fier, pentru că îi zdrobește pe cei păcătoși [Ps. 2, 9].

Ca să fii împărat peste tine însuți trebuie să înțelegi voia lui Dumnezeu. Pentru că nu putem judeca în mod drept, dacă nu învățăm voia lui Dumnezeu [Ps. 2, 10]. Iar viața cea duhovnicească e aceasta: în care Îi slujim lui Dumnezeu cu frică și ne bucurăm de El cu cutremurare dumnezeiască [Ps. 2, 11, LXX]. Frica de Dumnezeu ne umple de cutremurare dumnezeiască. Frica Lui e plină de bucuria Lui. Iar cei care au o viață evlavioasă, în mod paradoxal, trăiesc frica de El împreunată cu bucuria față de El.

Dacă nu luăm învățătura Lui și nu ne sfințim viața în comuniune cu Dumnezeu, de aceea trăim urgia Lui [Ps. 2, 12]. Urgia și mânia Lui se manifestă în viața noastră. Mânia Lui se aprinde degrabă [Ps. 2, 12, LXX], pentru că Îl mânie păcatele noastre pentru care nu ne pocăim. Și păcatele noastre ne pot omorî, pentru că, datorită lor, Dumnezeu ne nimicește din calea cea dreaptă [Ps. 2, 12, LXX], adică nu ne mai dă timp de pocăință și de mântuire. Dar cei care nădăjduiesc în Dumnezeu sunt fericiți [Ps. 2, 12, LXX], pentru că nădejdea lor e plină de pace și de bucurie. Ei nădăjduiesc în răsplata cea veșnică a lui Dumnezeu, pentru că deja sunt cu El și se bucură împreună cu El[3].


[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Mount_Zion. [2] Ibidem.

[3] Terminat la 14. 43, în zi de vineri, pe 19 februarie 2021.

Psalmul 1. Comentariu teologic

Psaltirea Bisericii îl fericește pe omul lui Dumnezeu, pe cel Sfânt al Lui. Pe omul care trăiește cu Dumnezeu tot timpul. Pentru că este fericit omul [ἀνήρ] care nu merge în sfatul celor neevlavioși și nu stă în calea păcătoșilor și nu șade pe scaunul celor ciumați [λοιμῶν] [Ps. 1, 1, LXX], al celor bolnavi de patimi grele. Cel care trăiește „în sfatul neevlavioșilor [ἐν βουλῇ ἀσεβῶν]” [Ps. 1, 1, LXX], după sfaturile lor cele rele, are prieteni răi. Pentru că ei îl învață la rele, la cele potrivnice voii lui Dumnezeu. Și când faci cele rele, atunci stai „în calea păcătoșilor [ἐν ὁδῷ ἁμαρτωλῶν]” [Ps. 1, 1, LXX], pentru că trăiești ca un păcătos notoriu.

Și dacă este o cale a păcătoșilor, atunci, cu siguranță, este și o cale a Sfinților. Sau ieșirea de pe calea Sfinților e tocmai calea păcătoșilor. Pentru că păcatul este ieșirea noastră din bine, din relația cea sfântă, interioară, cu Dumnezeu.

„Pe scaunul ciumaților [ἐπὶ καθέδραν λοιμῶν]” [Ps. 1, 1, LXX] stau cei care rămân în păcatele lor. Care nu se pocăiesc pentru ele, care nu se leapădă de ele. „Ciuma sau pesta (lat. pestis = epidemie) este o boală infecțioasă deosebit de contagioasă, produsă de bacteria Yersinia pestis”[1]. Puricele de șobolan transmite forma bubonică a ciumei de la șobolan la om. Incubația durează de la câteva ore până la 7 zile[2]. Și când se manifestă, boala produce „febră, dureri de cap și articulații, stare de abatere, slăbiciune până la pierderea conștiinței”[3]. Pentru că păcatul, prima oară, ne pare ceva „bun”, dar urmările lui rele apar în timp. El rămâne în noi prin răul său, dacă nu ne lepădăm de el prin mărturisire sacramentală.

Omul care nu păcătuiește e un om fericit. Inima lui e plină de slava lui Dumnezeu. Pentru că „în legea Domnului [este] voia lui și în legea Lui va cugeta ziua și noaptea” [Ps. 1, 2, LXX]. Voia lui urmează voii lui Dumnezeu. Fericirea noastră este starea interioară de curăție și de sfințenie. A asculta de voia lui Dumnezeu înseamnă a trăi cuvios, a trăi plin de rugăciune și de cugetare teologică. Verbul μελετάω înseamnă a gândi atent la ceva, a cugeta ceva anume. Aici avem viitorul: „μελετήσει ἡμέρας καὶ νυκτός [va cugeta ziua și noaptea]” [Ps. 1, 2, LXX]. Pentru că întreaga noastră viață creștină e o cugetare teologică, o continuă dorință de a-L înțelege pe Dumnezeu și de a înțelege voia lui Dumnezeu cu noi.

Nu avem nicio clipă pentru noi! Pentru că orice clipă a vieții noastre trebuie dăruită lui Dumnezeu. Și dacă Îi slujești Lui tot timpul, atunci nu ești o buruiană, ci „un pom sădit lângă ieșirile apelor [τὰς διεξόδους τῶν ὑδάτων]” [Ps. 1, 3, LXX]. Apele harului ne hrănesc. Suntem pomii cei verzi și plini de roade ai lui Dumnezeu, pentru că El ne sporește pe noi. El ne dă viață din belșug.

Dăm rodul nostru „la timpul său [ἐν καιρῷ αὐτοῦ]” [Ps. 1, 3, LXX], dacă ne nevoim duhovnicește. Virtuțile noastre cresc, înfloresc și rodesc duhovnicește, dacă noi le lucrăm tot timpul. Și rodul [τὸν καρπὸν] [Ps. 1, 3, LXX] nostru e duhovnicesc, pentru că noi conlucrăm cu Dumnezeu tot timpul la mântuirea și sfințirea noastră.

Neevlavioșii sunt ca praful [Ps. 1, 4, LXX], pentru că n-au rădăcini duhovnicești. La Judecata lui Dumnezeu, cei neevlavioși nu se vor ridica, nu vor avea îndrăzneală către Domnul, pentru că nu vor fi în sfatul Drepților, în ceata lor [Ps. 1, 5, LXX]. „Calea Drepților [ὁδὸν Δικαίων]” e cea cunoscută de Dumnezeu, e calea sfințeniei, pentru că împreună cu Dumnezeu ne sfințim noi. Însă va pieri calea neevlavioșilor [Ps. 1, 6, LXX], adică păcatul, pentru că în Iad nu vom mai putea păcătui. Căci Iadul va fi chinul veșnic pentru păcatele noastre nepocăite, pentru păcatele nespovedite ale vieții noastre[4].


[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pestă.

[2] Ibidem. [3] Ibidem.

[4] Terminat la 12. 55, în zi de vineri, pe 19 februarie 2021.

Teză despre teologia Sfântului Grigorios al Nissisului

Ierom. Agapie Corbu, Sfântul Grigorie de Nyssa tâlcuitor al Scripturii. O introducere în exegeza biblică patristică (teza doctorală), ed. a 2-a, Ed. Sf. Nectarie, Arad, 2011, 368 p.

Paternitatea dumnezeiască a Scripturii, p. 66.

Autorul spune că „natura Sfintei Scripturi este hristocentrică. Acest hristocentrism se resimte în Vechiul Testament prin aceea că abia în Hristos cele ale Vechiului Testament își găsesc deplina tâlcuire și împlinire” (p. 116). Însă Scriptura, în fapt, ne vorbește despre Dumnezeul nostru treimic. Despre revelarea Lui în viața celor credincioși Sieși. Pentru că fundamentul Dumnezeieștii Scripturi este triadologic.

Partea a doua a cărții începe în p. 125 și se ocupă cu tâlcuirea Scripturii. Osteneala tâlcuirii, p. 133. Traduce pe πόνος cu durere, p. 134, când el înseamnă osteneală.

Da, e adevărat, că „autoritatea unei tâlcuiri ține și de autoritatea moral-duhovnicească a interpretului”, p. 138. De viața de sfințenie a celui care tâlcuiește.

Exegeza Sfântului Grigorios este științifică și duhovnicească în același timp, p. 143. Scopul pastoral al exegezei, p. 145. Obiectivitatea experienței duhovnicești, p. 147. „obiectivitatea prezenței Duhului Sfânt în exeget devine garantul autenticității și validității unei exegeze” (p. 147). În n. 44, p. 147, autorul nostru accentuează „caracterul primordial al experienței duhovnicești în opera Sfântului Grigorie”.

„caracterul progresiv al Revelației” dumnezeiești, p. 148. Pentru că Dumnezeu S-a revelat Sfinților Lui din ce în ce mai mult, dându-le noi și noi detalii despre Sine și despre voia Sa cu lumea.

Sensul literal al Scripturii e fundamentul celui duhovnicesc, p. 149. Da, e adevărat: „sensul duhovnicesc nu este arbitrar”, p. 163. El poate fi înțeles numai de către oamenii duhovnicești, care știu că înțelegerea duhovnicească e organică, are legătură interioară, pentru că e revelare de la Dumnezeu.

p. 167: „Adevărata tâlcuire duhovnicească e foarte exigentă din punctul de vedere al vieții pe care o pretinde din partea exegetului și, de aceea, e și foarte rară”. Nu tâlcuirea cere viață duhovnicească, ci viața duhovnicească e cea care naște tâlcuirea cea duhovnicească!

Drumul spre sensul duhovnicesc este ontologic și intelectual, p. 180. Căci o tot mai mare „asemănare [cu Dumnezeu] îi permite exegetului să vadă în el însuși, să citească în el însuși tâlcuirea duhovnicească a Sfintei Scripturi”, p. 182. Exegetul trebuie să aibă „o minte dogmatică”, p. 183.

p. 189: Pentru Sfântul Grigorios al Nissisului, „teologhisirea e nedespărțită…de experierea lăuntrică a adevărurilor dumnezeiești descoperite nouă”. „Biserica are ca Scriptură oficială textul grec al Vechiului Testament”, p. 196, adică LXXul.

„dimensiunea pnevmatică a Împărăției”, p. 199. Sfântul Grigorios a călătorit în Israel, p. 203. „întâietatea duhovniciei în viața creștinului”, p. 205, a experienței duhovnicești.

„parafraza ermineutică”, p. 211; „citarea textului biblic în mod liber”, p. 212; folosirea contextului în interpretare, p. 215; „teologie exegetică”, p. 216; „așa-zisele «contradicții» din interiorul Scripturii sunt doar aparente, pentru că ele se limpezesc prin trăire duhovnicească. Poticnirea de acestea e dovada unei vieți lipsite de harul dumnezeiesc”, p. 230.

Pentru că „Sfântul Grigorie nu cunoaște…niciun conflict între exegeză și spiritualitate, între teologie şi trăire, ci teologhisirea și exegeza sa sunt în slujba trăirii [duhovnicești], iar trăirea face posibilă și exegeza[, cât] și teologhisirea” duhovnicească, p. 231.

Autorul deplânge pe drept „îngusta metodă critico-istorică”, p. 231. Aspectul „harismatic și pastoral al exegezei”, p. 261. Coerența interioară a teologiei, p. 267.

Cuvântul viu și lucrător al Scripturii, p. 323. „experiența ascetică are efecte cu totul nemijlocite asupra gândirii teologice”, p. 33o. „Sfântul Grigorie însuși dă dovadă în opera sa de o vastă cultură teologică și profană, pe care nu se sfiește s-o afișeze”, p. 337-338.

p. 340: „caracterului bisericesc al exegezei”.

Autorul și-a atins scopul prestabilit al lucrării, dar nu m-a convins cu citarea textelor din Sfântul Grigorios. El le-a preluat în mare parte și nu le-a tradus personal. Și a venit cu idei prestabilite și le-a introdus în discuție, în loc să deducă din textele Sfântului problemele de discutat. Însă stilul lucrării e plăcut și cursiv, pentru că e scrierea unui om preocupat din interior de viața duhovnicească.