Predică la Duminica a XVII-a după Cincizecime [2021]
Iubiții mei,
în predica[1] de la Vecernia Sfântului Sfințit Mucenic Haralambos [Χαράλαμπος][2], Părintele nostru, cel martirizat în anul 202, la vârsta de 113 ani[3], Preasfințitul Părinte Galaction Stângă a subliniat realitatea mântuitoare a rugăciunilor Sfinților în viața noastră de zi cu zi prin două locuri evanghelice: Mt. 15, 23 și Mt. 14, 15.
Primul e integrat în Evanghelia de azi [Mt. 15, 21-28] și în el îi găsim pe Sfinții Apostoli rugându-se pentru „femeia hananea [γυνὴ χαναναία]” [Mt. 15, 22]/ hananeancă și zicând: „Elibereaz-o pe ea [Ἀπόλυσον αὐτήν], că strigă după noi [ὅτι κράζει ὄπισθεν ἡμῶν]!” [Mrt. 15, 23, BYZ].
În al doilea loc evanghelic, Sfinții Apostoli mijlocesc nu pentru o persoană, ci pentru mulțimile [τοὺς ὄχλους] [Mt. 14, 19, BYZ] de oameni care veniseră să Îl audă pe Domnul, și Îi spun Lui: „Pustiu este locul și vremea deja a trecut [Ἔρημός ἐστιν ὁ τόπος καὶ ἡ ὥρα ἤδη παρῆλθεν]. Eliberează mulțimile [ἀπόλυσον τοὺς ὄχλους], ca, mergând întru sate, să-și cumpere mâncărurile lor [ἵνα ἀπελθόντες εἰς τὰς κώμας ἀγοράσωσιν ἑαυτοῖς βρώματα]!” [Mt. 14, 15, BYZ].
Și Episcopul nostru, citând cele două versete evanghelice, a făcut-o cu scopul de a ne arăta că Sfinții lui Dumnezeu se roagă pentru noi din propria lor inițiativă, din dragostea lor pentru noi și pentru mântuirea noastră. Dar că ei se roagă cu atât mai mult pentru noi, dacă noi ne rugăm lor cu credință și cu evlavie. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu vor să ne învețe să ne rugăm cu adevărat și să trăim cuvios înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.
Iar scopul Evangheliei de azi e tocmai acesta: de a ne arăta mila lui Dumnezeu față de oameni, dar și mila Sfinților Lui față de confrații lor. Căci Domnul întârzie răspunsul la rugăciunea femeii [Mt. 15, 22], pentru ca Sfinții Apostoli să mijlocească pentru ea [Mt. 15, 23], dar și pentru a se arăta adevărul profund al femeii [Mt. 15, 25-27].
Căci femeia nu se ruga pentru sine, ci pentru fiica ei. Ea mijlocea pentru fiica ei, pe care o vedea „rău demonizându-se [κακῶς δαιμονίζεται]” [Mt. 15, 22, BYZ]. Pentru că demonizarea e o mergere din rău înspre tot mai rău și de această posedare demonică nu scăpăm decât prin mila lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, mama cere milă de la Dumnezeu: „Ἐλέησόν με [Miluiește-mă], Κύριε [Doamne], υἱὲ Δαυίδ [fiule al lui David]!” [Mt. 15, 22, BYZ].
Și ea se roagă isihast! Așa cum ne rugăm și noi, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul [Κύριε, Ιησού Χριστέ, Υιέ του Θεού, ελέησόν με, τον αμαρτωλόν[4]]!”. Și când cerem mila lui Dumnezeu pentru noi, atunci o cerem pentru întreaga umanitate. Pentru că, umplându-ne noi de slava Lui, noi ne rugăm ca toți să trăiască aceeași mare revelare și intimitate cu Dumnezeu.
În ambele locuri citate de Episcopul nostru, Sfinții Apostoli folosesc același verb la imperativ: ἀπόλυσον [apolison]. Însă verbul ἀπολύω [apolio] înseamnă a elibera, dar și a concedia. Tocmai de aceea, apolisisul [ἀπόλυσις] Slujbei, corelativul lui отпу́ст [otpust][5], înseamnă zicerea liturgică ultimă înainte de concedierea credincioșilor. Pentru că Slujba se termină odată cu apolisul și credincioșii se pot întoarce la casele lor.
Sfântul Simeon, Primitorul de Dumnezeu, a folosit forma de indicativ prezent, la persoana a doua singular, ἀπολύεις [apoliis] în Lc. 2, 29, BYZ: „Acum eliberezi pe robul Tău [Νῦν ἀπολύεις τὸν δοῦλόν Σου], Stăpâne [Δέσποτα]!”. Și eliberarea cerută de el era eliberarea sufletului său din unirea sa cu trupul său sau adormirea lui cea cuvioasă. Pentru că numai Stăpânul vieții noastre, Domnul, ne poate da să adormim în pace.
Însă Sfinții Apostoli, când s-au rugat pentru femeia hananeancă, au cerut eliberarea ei de durerea ei sufletească. Adică I-au cerut Domnului să o vindece pe fiica acesteia, pentru ca și durerea ei de mamă să se vindece. Căci noi nu putem merge la Biserică sau la serviciu fără durere în suflet, când știm că avem pe cineva bolnav sau trist. Și mergem cu durere în suflet pentru el, pentru că el e în iubirea și în rugăciunea noastră.
Dar când Sfinții Apostoli I-au cerut Domnului să elibereze mulțimile, i-au cerut al doilea sens al lui ἀπολύω: să le concedieze. Să le lase să plece la casele lor. Numai că Domnul a vrut atunci să îi învețe pe Ucenicii Lui despre esența slujirii Bisericii. Și din acest motiv le-a spus: „Nu au nevoie să se ducă [Οὐ χρείαν ἔχουσιν ἀπελθεῖν]. Dați-le voi lor să mănânce [δότε αὐτοῖς ὑμεῖς φαγεῖν]!” [Mt. 14, 16, BYZ].
Pentru că ierarhia Bisericii are tocmai acest scop fundamental: de a hrăni dumnezeiește mulțimile credincioșilor. Episcopii, Preoții și Diaconii au rolul de a sluji și de a învăța și de a-i conduce pe cei credincioși pe calea sfințeniei lui Dumnezeu. Pentru că nimeni nu trebuie să plece flămând de la Biserică și nici smintit de păcatele noastre. Toți trebuie să plece de aici plini de teologie, plini de bucurie, plini de slava lui Dumnezeu, plini de exemplul viu al evlaviei și al slujirii lui Dumnezeu.
Căci atunci când ne rugăm pentru Episcopul nostru, noi Îi cerem Domnului ca el să propovăduiască în mod drept „cuvântul adevărului [τὸν λόγον τῆς ἀληθείας]”[6] Său, al lui Dumnezeu. Adică cerem ca el să propovăduiască teologia adevărului, teologia mântuirii tuturor. Și dacă Episcopul ne propovăduiește teologia adevărului sau adevărul mântuirii noastre, el ni-l propovăduiește pentru ca adevărul lui Dumnezeu să devină adevărul vieții noastre.
Tocmai de aceea, din punctul meu de vedere, nicio Slujbă a Bisericii nu trebuie lăsată fără predică. Fie că e vorba de Parastas, fie că e vorba de Vecernie, fie că e vorba de Nuntă sau de Înmormântare sau de Liturghie, Slujba trebuie să fie împreunată cu predicarea adevărului lui Dumnezeu. Pentru că Slujba e pentru a o întrupa în viața noastră. Și când Episcopul sau Preotul sau Diaconul predică Bisericii, ei predică pentru ca să arate întruparea credinței din viața lor, pentru ca, la rândul lor, și credincioșii să fie niște întrupări reale, vii, ale adevărului lui Dumnezeu.
La Biserică și oriunde mergem pe fața pământului, fiecare dintre noi trebuie să fim ferestre vii spre Dumnezeu. Oamenii trebuie să privească spre noi și să vadă înțelepciunea, pacea, curăția și sfințenia vieții noastre, care sunt consecințele vieții noastre cu Dumnezeu. Trebuie să le vorbim oamenilor cât mai profund și cât mai direct despre credința și viața noastră, pentru ca ei să vadă că noi suntem una cu ceea ce zicem și facem.
Predicarea în Biserică și vorbirea cu oamenii față către față înseamnă revelarea prezenței lui Dumnezeu din noi înșine, dar și a noastră ca oameni ai credinței. Căci atunci când oamenii aud despre cum te-a păzit, despre cum te-a călăuzit, despre cum te sfințește Dumnezeu zilnic, ei prind curaj, se mângâie duhovnicește și sunt bucuroși să se nevoiască pentru mântuirea lor. Pentru că patimile și neputințele noastre de tot felul sunt consecințele păcatelor noastre, dar harul, adevărul și mântuirea noastră sunt consecințele mântuitoare ale prezenței lui Dumnezeu în noi înșine prin slava Lui.
Femeia hananeancă a cerut milă [Mt. 15, 22] și ajutor de la Dumnezeu [Mt. 15, 25]. Când a venit și I s-a închinat Lui [προσεκύνησεν Αὐτῷ], atunci femeia L-a rugat: „Doamne, ajută-mi [Κύριε, βοήθει μοι]!” [Mt. 15, 25, BYZ]. Pentru că noi nu putem să facem nimic bun, nimic mântuitor fără ajutorul lui Dumnezeu. Fără ajutorul Lui facem numai păcate. Însă, când vrem să ne ridicăm din păcatele noastre, cerem mila și ajutorul lui Dumnezeu în viața noastră. Pentru că numai El ne ridică din viața noastră rea la viața cea dreaptă și sfântă, la viața în comuniune cu El.
Am participat cu pace și cu împlinire duhovnicească la hramul Catedralei din Turnu Măgurele. Și, în timpul Slujbelor, care au fost pline de teologie și de bucurie și de o cântare la strană de excepție, m-am tot gândit la rolul fundamental a ceea ce înseamnă καθέδρα [catedra][7] în viața unui oraș. Pentru că de la καθέδρα, de la tronul Episcopului, avem numirea de Catedrală. Căci Catedrala, în esență, e Biserica în care slujește Episcopul și învață poporul credincios teologia adevărului, teologia mântuirii.
Marile Catedrale ale Bisericii au ajuns celebre datorită Sfinților Ierarhi care au slujit și au predicat în ele. Oamenii credincioși umpleau până la refuz Catedrala patriarhală, arhiepiscopală sau episcopală pentru a-l auzi pe Ierarhul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, în istoria Bisericii, Sfinții Ierarhi sunt numiți după sediul catedralei lor, ajungând post mortem să fie Ocrotitorii acelor orașe. Pentru că ei erau lumina și adevărul și viața duhovnicească pentru Biserica lor, devenind astfel Teologii întregii Biserici.
Căci, iubiții mei, cine propovăduiește cu adevărat, acela propovăduiește pentru întreaga Biserică a lui Dumnezeu, iar cine își sfințește viața lui, devine Sfântul întregii Biserici a lui Dumnezeu. Iar toți Sfinții lui Dumnezeu sunt pentru veșnicie în Împărăția Sa cea veșnică, pentru că sunt mereu cu El. Și Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu ne călăuzesc pe toți la calea Lui cea dreaptă, la calea mântuirii și a îndumnezeirii noastre.
De aceea, dacă ne umplem de iubirea și de rugăciunea lor, ne umplem de adevărul și de viața lui Dumnezeu. Iar prin proiectul meu teologic despre Sfinții lui Dumnezeu pomeniți în fiecare zi de Biserică nu doresc decât acest lucru: de a vă împrieteni cu Sfinții Lui. Pierdeți prea multe lucruri neștiind cine sunt Sfinții lui Dumnezeu! Eu vă dărui numele lor și câteva date despre viața lor, dar dumneavoastră puteți să căutați noi și noi detalii despre viața lor și despre cinstirea lor în Biserică.
Pentru că noi trebuie să creștem duhovnicește în continuu prin ajutorul și mijlocirile Sfinților și ale Îngerilor Lui. Dacă niciodată nu ne strică să avem mulți prieteni pe pământ, cu atât mai mult nu ne strică să avem nenumărați prieteni în cer. Iar prietenii noștri cerești sunt Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu, care ne învață să Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu și să Îi slujim Lui neîncetat.
Duminica aceasta e o duminică de final, pentru că pe 21 februarie începe Triodul, adică drumul în linie dreaptă spre Învierea Domnului. Ne pregătim pentru bucuria postului, pentru bucuria privegherii, pentru bucuria teologiei pocăinței. Pentru că, fără lacrimi nu te curățești și nu te luminezi duhovnicește, iar fără spovedirea păcatelor și împărtășirea cu Domnul nu te sfințești dumnezeiește. Căci Domnul ne dorește pe toți curați, luminați, Sfinți ai Lui, care creștem în sfințenie, în pace și în bucurie dumnezeiască în fiecare zi a vieții noastre. Amin!
[1] Din data de 9 februarie 2021, rostită la Catedrala din Turnu Măgurele, la hramul ei.
[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2079/sxsaintinfo.aspx.
[3] Cf. https://www.oca.org/saints/lives/2014/02/10/100475-hieromartyr-haralambos-bishop-of-magnesia-in-thessaly-the-martyr.
[4] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Προσευχή_του_Ιησού.
[5] Cf. https://ru.wikipedia.org/wiki/Отпуст.