Psalmul 1. Comentariu teologic

Psaltirea Bisericii îl fericește pe omul lui Dumnezeu, pe cel Sfânt al Lui. Pe omul care trăiește cu Dumnezeu tot timpul. Pentru că este fericit omul [ἀνήρ] care nu merge în sfatul celor neevlavioși și nu stă în calea păcătoșilor și nu șade pe scaunul celor ciumați [λοιμῶν] [Ps. 1, 1, LXX], al celor bolnavi de patimi grele. Cel care trăiește „în sfatul neevlavioșilor [ἐν βουλῇ ἀσεβῶν]” [Ps. 1, 1, LXX], după sfaturile lor cele rele, are prieteni răi. Pentru că ei îl învață la rele, la cele potrivnice voii lui Dumnezeu. Și când faci cele rele, atunci stai „în calea păcătoșilor [ἐν ὁδῷ ἁμαρτωλῶν]” [Ps. 1, 1, LXX], pentru că trăiești ca un păcătos notoriu.

Și dacă este o cale a păcătoșilor, atunci, cu siguranță, este și o cale a Sfinților. Sau ieșirea de pe calea Sfinților e tocmai calea păcătoșilor. Pentru că păcatul este ieșirea noastră din bine, din relația cea sfântă, interioară, cu Dumnezeu.

„Pe scaunul ciumaților [ἐπὶ καθέδραν λοιμῶν]” [Ps. 1, 1, LXX] stau cei care rămân în păcatele lor. Care nu se pocăiesc pentru ele, care nu se leapădă de ele. „Ciuma sau pesta (lat. pestis = epidemie) este o boală infecțioasă deosebit de contagioasă, produsă de bacteria Yersinia pestis”[1]. Puricele de șobolan transmite forma bubonică a ciumei de la șobolan la om. Incubația durează de la câteva ore până la 7 zile[2]. Și când se manifestă, boala produce „febră, dureri de cap și articulații, stare de abatere, slăbiciune până la pierderea conștiinței”[3]. Pentru că păcatul, prima oară, ne pare ceva „bun”, dar urmările lui rele apar în timp. El rămâne în noi prin răul său, dacă nu ne lepădăm de el prin mărturisire sacramentală.

Omul care nu păcătuiește e un om fericit. Inima lui e plină de slava lui Dumnezeu. Pentru că „în legea Domnului [este] voia lui și în legea Lui va cugeta ziua și noaptea” [Ps. 1, 2, LXX]. Voia lui urmează voii lui Dumnezeu. Fericirea noastră este starea interioară de curăție și de sfințenie. A asculta de voia lui Dumnezeu înseamnă a trăi cuvios, a trăi plin de rugăciune și de cugetare teologică. Verbul μελετάω înseamnă a gândi atent la ceva, a cugeta ceva anume. Aici avem viitorul: „μελετήσει ἡμέρας καὶ νυκτός [va cugeta ziua și noaptea]” [Ps. 1, 2, LXX]. Pentru că întreaga noastră viață creștină e o cugetare teologică, o continuă dorință de a-L înțelege pe Dumnezeu și de a înțelege voia lui Dumnezeu cu noi.

Nu avem nicio clipă pentru noi! Pentru că orice clipă a vieții noastre trebuie dăruită lui Dumnezeu. Și dacă Îi slujești Lui tot timpul, atunci nu ești o buruiană, ci „un pom sădit lângă ieșirile apelor [τὰς διεξόδους τῶν ὑδάτων]” [Ps. 1, 3, LXX]. Apele harului ne hrănesc. Suntem pomii cei verzi și plini de roade ai lui Dumnezeu, pentru că El ne sporește pe noi. El ne dă viață din belșug.

Dăm rodul nostru „la timpul său [ἐν καιρῷ αὐτοῦ]” [Ps. 1, 3, LXX], dacă ne nevoim duhovnicește. Virtuțile noastre cresc, înfloresc și rodesc duhovnicește, dacă noi le lucrăm tot timpul. Și rodul [τὸν καρπὸν] [Ps. 1, 3, LXX] nostru e duhovnicesc, pentru că noi conlucrăm cu Dumnezeu tot timpul la mântuirea și sfințirea noastră.

Neevlavioșii sunt ca praful [Ps. 1, 4, LXX], pentru că n-au rădăcini duhovnicești. La Judecata lui Dumnezeu, cei neevlavioși nu se vor ridica, nu vor avea îndrăzneală către Domnul, pentru că nu vor fi în sfatul Drepților, în ceata lor [Ps. 1, 5, LXX]. „Calea Drepților [ὁδὸν Δικαίων]” e cea cunoscută de Dumnezeu, e calea sfințeniei, pentru că împreună cu Dumnezeu ne sfințim noi. Însă va pieri calea neevlavioșilor [Ps. 1, 6, LXX], adică păcatul, pentru că în Iad nu vom mai putea păcătui. Căci Iadul va fi chinul veșnic pentru păcatele noastre nepocăite, pentru păcatele nespovedite ale vieții noastre[4].


[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pestă.

[2] Ibidem. [3] Ibidem.

[4] Terminat la 12. 55, în zi de vineri, pe 19 februarie 2021.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *