Predică la Duminica a XXXIV-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

realitatea interioară dezbătută de primele 4 duminici ale Triodului este δικαιοσύνη [dreptatea]. Căci Domnul ne-a poruncit: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui [Ζητεῖτε πρῶτον τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ καὶ τὴν δικαιοσύνην Αὐτοῦ], și acestea toate vor fi adăugate vouă [καὶ ταῦτα πάντα προστεθήσεται ὑμῖν]!” [Mt. 6, 33, BYZ]. Ce vom primi de la El, dacă căutăm mai întâi de toate Împărăția și dreptatea Lui? Le vom primi pe cele pământești, pe cele necesare vieții noastre!

Pentru că El ne cere să fim oameni duhovnicești mai întâi de toate, să fim Sfinții Lui, apoi oameni sociali, oameni cu familie și serviciu, oameni cu poziții sociale puternice în societate. Și e normal să fie așa! Pentru că trebuie mai întâi să fii un om înțelept, un om cuvios, un om plin de cunoașterea și de sfințenia lui Dumnezeu, pentru ca să fii soț, să fii tată, să fii un angajat bun, să fii un om pe care cineva se poate baza. Și se poate baza, pentru că dovedești prin cine ești și ce faci că ești un om de încredere.

Mai întâi te clădești ca om, apoi te angajezi în relații de lungă durată! Te clădești ca om în Biserică și în Școală și în Societate, apoi îți iei un loc de muncă, te căsătorești, faci copii, faci afaceri, privești spre viitor cu încredere.

Când Domnul, duminica trecută, ne-a vorbit despre fariseu, ne-a vorbit despre un om care credea în sinea lui că e un om „Drept”. El se credea „Drept” și sta înaintea lui Dumnezeu cu conștiința falsă că e un om „Drept”. De aceea, era mulțumit cu sine, nu dorea mai mult, îi era „bine”. Dar el era, în fapt, un păcătos notoriu! De ce era astfel? Pentru că, dacă postești cu adevărat, dacă aduci prinoase la Biserică și dai milostenie oamenilor [Lc. 18, 12] – și prin acestea te faci tot mai încăpător în inima ta și pentru Dumnezeu, dar și pentru oameni –, dacă nu ești lacom, dacă nu ești nedrept, dacă nu ești preacurvar, dacă nu ești păcătos [Lc. 18, 11], atunci ești Sfânt.

Dacă fariseul ar fi făcut toate acestea cu adevărat, atunci ar fi fost un Sfânt al lui Dumnezeu. Pentru că poruncile Lui sunt cele care ne sfințesc. Iar dreptatea [τὴν δικαιοσύνην] lui Dumnezeu e tocmai consecința interioară a împlinirii tuturor poruncilor Sale. Dacă le împlinești cu adevărat, atunci ești un om Drept, ești un om Sfânt al Lui. Așa cum erau Sfântul Simeon Primitorul de Dumnezeu și Sfânta Profetesă Anna, care L-au văzut duhovnicește pe Domnul, L-au înțeles prin luminarea lor de către Dumnezeu și I s-au închinat Lui.

Fariseul, dacă ar fi fost plin de dreptatea lui Dumnezeu, adică de consecința interioară a împlinirii voii Sale, ar fi fost un Sfânt al Lui. Dacă ar fi fost Drept, atunci ar fi fost plin de har, ar fi fost un om duhovnicesc. Însă el era un om gol interior! Faptele legii le împlinirea nu duhovnicește, ci trupește, legalist. Tocmai de aceea, tot ceea ce făcea el nu îl schimba deloc interior. El tot făcea „fapte bune”, dar acelea nu îl schimbau nicidecum, pentru că acesta nu căuta să primească în el dreptatea lui Dumnezeu sau slava Lui sau sfințenia Lui.

El făcea, pentru ca să facă, nu pentru ca să fie! Făcea fapte că i se cereau, dar nu pentru că îl zideau interior. Tocmai de aceea, când se ducea să se roage înaintea Domnului, el nu se ruga ca un rob smerit al lui Dumnezeu, ca un Sfânt al Lui, ci ca un ghiolban, ca un grosolan, ca un insensibil, ca un om lipsit de iubire de Dumnezeu și de oameni.

Iar pentru că parabola de duminica trecută a avut doar 5 versete [Lc. 18, 10-14], iar despre falsul „Drept” s-a vorbit doar în două dintre ele [Lc. 18, 11-12], parabola de azi [Lc. 15, 11-32] ne vorbește despre Dreptul lui Dumnezeu în 8 versete [Lc. 15, 25-32], pentru ca să vedem cum arată, de fapt, cel care stă tot timpul cu Dumnezeu. Care nu se plictisește niciodată de Dumnezeu, ci în voia Lui își găsește toată bucuria și împlinirea sa.

Pretenția de „dreptate” a fariseului era o caricaturizare a sfințeniei. Pentru că sfințenia înseamnă să fii tot timpul cu Dumnezeu și să simți că toate ale tale sunt de la Dumnezeu. Pentru că sfințenia înseamnă să fii copilul lui Dumnezeu și să te bucuri întru slava Lui. Lucruri care reies din cuvântul lui Dumnezeu către Sfântul Său: „Copile [Τέκνον], tu totdeauna ești cu Mine [σὺ πάντοτε μετ᾽ Ἐμοῦ εἶ] și toate cele ale Mele ale tale este [καὶ πάντα τὰ Ἐμὰ σά ἐστιν] [sunt]!” [Lc. 15, 31, BYZ].

Sfântul lui Dumnezeu este „fiul Său cel mai mare/ cel mai bătrân [ὁ υἱὸς Αὐτοῦ ὁ πρεσβύτερος]” [Lc. 15, 25, BYZ]. Pentru că sfințenia înseamnă să îmbătrânești în fapte bune, să fii plin de virtuți și harisme dumnezeiești. Acesta, fiul cel mare din parabola de azi, e adevăratul fariseu, adică adevăratul Drept al lui Dumnezeu.

Duminică, Domnul ne-a arătat forma fără fond în persoana fariseului, pe când astăzi ne arată Dreptul cel adevărat în persoana fiului celui mare. Duminică ni l-a arătat în persoana vameșului pe păcătosul care se pocăiește și pentru aceasta se îndreaptă, se ridică, iese din păcatele lui și începe să Îi slujească lui Dumnezeu, pe când azi ne vorbește în detaliu despre căderea și ridicarea celui păcătos [Lc. 15, 12-24].

– Și de ce ne vorbește în detaliu despre căderea și ridicarea omului?

– Pentru ca fiecare dintre noi să înțelegem că decăderea noastră are multe trepte, după cum și îndreptarea noastră are multe trepte. Pentru că, prin orice păcat, ne afundăm în Iad, iar prin orice faptă bună și prin orice curățire de păcate, noi ne facem tot mai intimi cu Dumnezeu.

Și Domnul ne vorbește despre căderea din harul Său ca despre o continuă golire de viață și ca despre o continuă urâțire interioară, pentru ca noi să înțelegem că binele adevărat e acela de a sta tot timpul cu Dumnezeu. Căderea fiului celui desfrânat nu este o experiență demnă de urmat! Nu trebuie să vrem să păcătuim, pentru ca să ne ridicăm din păcate toată ziua, ci trebuie să ne dorim rămânerea constantă cu Dumnezeu. Căci vameșul, ca și fiul cel desfrânat, sunt amintiți aici nu ca exemple de urmat – pentru că viața lor e un contraexemplu – ci ca exemple de pocăință, de conștientizare de sine și ca sublinieri ale milei lui Dumnezeu față de păcătoșii care se pocăiesc.

După ce iei mită toată ziua ca vameșul sau după ce curvești toată ziua ca fiul cel mai tânăr nu ai cum să te simți bine cu adevărat. Păcatul, oricare ar fi el și oricât de mare sau de mic ni s-ar părea, e o boală și nu o fericire! Cu cât băgăm sub preș problemele noastre interioare, adică păcatele și patimile noastre, cu atât ele ne omoară cu zile. Dar, dacă le punem în lumina lui Dumnezeu, dacă le mărturisim înaintea Lui, El ne albește mai mult decât zăpada [Ps. 50, 9, LXX], pentru că ne face mai albi decât zăpada prin iertarea și slava Lui.

– Cum ar trebui să fie toți oamenii?

– Ca fiul cel bătrân din parabola de azi a Domnului! Pentru că fiecare ar trebui să stăm din pruncie și până la ultima suflare cu Dumnezeu, așteptând luminările Lui cele sfinte. Toți ar trebui să învățăm din cuvintele Lui și din luminările Sale cât de dramatic e păcatul și nu ar trebui să îl experimentăm în viața noastră. Dar noi, fiind tineri la minte, credem că păcatul o să ne dea „înțelepciune” și „cunoaștere tainică” și „nouă”. Păcătuim, crezând că „experimentăm ceva nou”.

Însă noi ne sinucidem păcătuind! Pentru că păcatul nu ne învață nimic nou, nimic bun, nimic folositor, ci numai pocăința, îndreptarea cea adevărată, cea prin conlucrarea cu Dumnezeu, începe să ne aducă înțelepciunea lui Dumnezeu.

Fiul cel neînțelept și-a cerut averea [Lc. 15, 12], adică autonomia sa. A vrut să nu mai depindă de Dumnezeu, ci să facă ceea ce voiește cu viața lui. Pentru că el credea, în prostia sa, că de acum o să înceapă o viață „strălucitoare” pentru el. Și a plecat „în[tr-o] țară departe [εἰς χώραν μακράν]” [Lc. 15, 13, BYZ] de Dumnezeu, în țara păcatului, pentru că s-a îndepărtat interior de El. Căderea este interioară, dar tot la fel e și ridicarea! Tocmai de aceea, ridicarea e îndreptarea noastră, cea pe care vameșul a câștigat-o prin rugăciunea sa smerită și plină de recunoaștere de sine.

Însă, ceea ce Domnul a spus pe scurt despre vameș, despre îndreptarea lui, spune acum pe larg despre îndreptarea fiului celui tânăr. Pentru că îndreptarea și umplerea de dreptatea lui Dumnezeu e realitatea dezbătută la nivel evanghelic în aceste zile. Evangheliile ne vorbesc despre realitatea interioară a sfințeniei sau a dreptății lui Dumnezeu în noi.

Fiul se cheltuie pe sine în păcate, își cheltuie frumusețea lui interioară și ajunge sărac, ajunge gol interior [Lc. 15, 14]. Se lipește de Satanas prin păcatele sale, de Potrivnicul său și al nostru, și îi paște toate patimile [Lc. 15, 15]. Pentru că toate patimile au aceeași caracteristică: ne umplu de mizerie. Ele sunt porcii [οἱ χοῖροι] pe care noi în paștem pe pajiștea vieții noastre [Lc. 15, 16].

– Cine e porcul [χοῖρος]?

– Cel care preferă noroiul, mizeria, necurăția în locul curăției, al dreptății și al sfințeniei. Hiros [porcul], pe când  ishiros [ἰσχυρός] înseamnă cel tare. Și îl găsim pe ishiros în „Ἅγιος ὁ Θεός, Ἅγιος ἰσχυρός, Ἅγιος ἀθάνατος, ἐλέησον ἡμᾶς [Aghios o Teos, Aghios ishiros, Aghios atanatos, eleison imas]!”[2]. Numai că Ἅγιος e forma de N. a adjectivului și nu forma de V., așa cum am tradus-o noi în cult! Forma de vocativ a lui Ἅγιος este Ἅγιε la masculin[3]. Așa că traducerea corectă este: „Dumnezeul cel Sfânt, tarele cel Sfânt, fără de moarte cel Sfânt, miluiește-ne pe noi!”. Și ca aici sunt multe texte liturgice de îndreptat, de corectat, lucru pe care traducătorii îl fac fără să mai spună acest lucru și cititorilor. Și cititorii cred că textul în original e așa cum e tipărit! Însă, adesea, textul tradus e corectat profund de traducători, pentru că altfel nu am avea nimic cu sens.

Și am făcut acest joc de cuvinte între  χοῖρος și  ἰσχυρός, între porc și cel tare, pentru ca să amintesc faptul că sfințenia sună bine când nu o practici, dar vorbești despre ea, dar nu și când o trăiești. Când o trăiești, sfințenia e plină de singurătate din partea oamenilor, de bârfe, de neajutorare a ta, de excludere a ta, pe lângă asupririle tale din partea demonilor, pe când, dacă scrii despre ea fără să ai de-a face cu ea, poți publica mult și bine.

Fariseul era bun la laude pentru că viața duhovnicească nu avea nimic de-a face cu el. Putea să se creadă „Sfânt”, pentru că el nu avea de-a face cu sfințenia. Vameșul, nemaisuportându-se pe sine, și-a recunoscut păcătoșenia și a cerut mila lui Dumnezeu [Lc. 18, 13]. Și el a plecat îndreptat [δεδικαιωμένος] [Lc. 18, 14, BYZ] la casa sa, nu pentru că s-a rugat la templu, nu pentru că a cerut mila lui Dumnezeu, dar n-a primit nimic, ci pentru că s-a rugat în templu și a primit mila lui Dumnezeu în el, adică dreptatea Lui. Îndreptarea lui e reală, e harică, e dumnezeiască! E ceea ce a făcut Dumnezeu în el.

Dacă fariseul ar fi avut slava lui Dumnezeu în el, s-ar fi rugat la fel de smerit ca vameșul și s-ar fi socotit și mai păcătos decât vameșul, pentru că ar fi fost cu adevărat un om Sfânt. Dar el era un impostor religios! Un om fără experiență religioasă! Iar astăzi, când Domnul ni l-a pus înainte pe Sfântul Său în persoana fiului celui bătrân, el nu ne-a pus în față „un invidios” pe fratele lui care s-a pocăit, ci un Drept al Lui, care cere să se facă dreptatea lui Dumnezeu.

– Cum așa?!

– Așa cum Sfinții Mucenici se roagă în cer și spun: „Până când [Ἕως πότε], Stăpânul [ὁ Δεσπότης] [Stăpâne], Cel Sfânt și adevărat [ὁ Ἅγιος καὶ ἀληθινός], nu judeci și răzbuni sângele nostru de la cei care locuiesc pe pământ [οὐ κρίνεις καὶ ἐκδικεῖς τὸ αἷμα ἡμῶν ἐκ τῶν κατοικούντων ἐπὶ τῆς γῆς]?!” [Apoc. 6, 10, BYZ]. Și Sfinții Mucenici, înaintea Lui, în Împărăția Sa, cer să se facă dreptate, să se facă dreaptă judecată în ceea ce îi privește și să fie pedepsiți cei care i-au prigonit și omorât pe ei. Și ei cer lucruri adevărate, corecte, drepte! Pentru că și Dumnezeu dorește ca toți să fie judecați în mod drept.

Dar aici, prin fiul cel bătrân, Domnul îi învață pe Sfinți că El e paradoxal în iubirea Sa și drept în mila Sa. Îi învață că El îi iubește pe cei Drepți, pe cei care sunt ai Lui și sunt cu El totdeauna, dar că îi iubește în același timp pe toți oamenii. Iubirea Sa e paradoxală, pentru că privește profund la nevoia reală a oamenilor: nevoia mântuirii lor. El îi iubește pe toți, pentru că dorește mântuirea tuturor. Iar când un om se pocăiește cu adevărat, atunci mila Lui e plină de dreptate, pentru că El îi dă imediat înapoi viața cea duhovnicească [Lc. 15, 22-23]. Pentru că Lui i se face milă de cel care se întoarce la El și aleargă spre iertarea lui [Lc. 15, 20].

Iubirea lui Dumnezeu față de noi e cu totul dreaptă, cum mult prea dreaptă e și mila Lui față de noi. El ne iubește pe toți, pentru că toți suntem ai Lui, dar El ne umple de milă când ne pocăim, pentru că toți avem nevoie de iertarea Lui. El știe că omul care se pocăiește e plin de durere, de rușine, de greutatea păcatului. El știe că omul nu se mai suportă. Și de aceea Dumnezeu iese imediat în întâmpinarea noastră și ne iartă și ne mângâie și Se unește iarăși cu noi.

Pentru că pocăința e dezlipire interioară de demoni și lipire interioară de Dumnezeu. Și Dumnezeu Se veselește în mod negrăit, împreună cu Sfinții și Îngerii Lui, de pocăința noastră [Lc. 15, 23]. Însă, dacă de pocăința, de începutul vieții noastre cu El, Dumnezeu Se veselește în mod negrăit, cum se veselește de Sfinții Lui și de Îngerii Lui, care fac toată ziua voia Sa?

De aceea, trebuie să regândim lucrurile în adevărul lor și să vedem că exemplul nostru de viață este fiul cel bătrân, adică omul Sfânt, pe când fiul cel mai tânăr este exemplul pocăinței celei adevărate. Sfinții învață mereu de la Dumnezeu cum să fie paradoxali ca El, cum să fie tot mai încăpători duhovnicește. Ei învață pe fiecare zi iubirea lui Dumnezeu cu oamenii, dar și mila Lui cu noi toți. Și când Dumnezeu te învață iubirea Lui, asta te smerește enorm, iar când El te umple de milă, te face și pe tine mult iertător și mult rugător pentru nevoile reale ale oamenilor.

Căci, iubiții mei, duminică, când ne vom afla în fața Judecății Sale, nu faptele fără consecințe interioare ne vor pune în cele de-a dreapta Lui, ci faptele care ne-au umplut de dreptatea lui Dumnezeu, de sfințenia Lui. Pentru că Domnul caută ca noi să fim Sfinți cu adevărat și nu să părem „Sfinți”. El vrea ca noi să avem în noi înșine slava Lui, dreptatea Lui, sfințenia Lui, curăția Lui, pentru ca plini de sfințenia să Îi slujim Lui și oamenilor.

Slava deșartă înseamnă să fim avizi după laude goale, neadevărate, să ne placă să auzim minciuni frumoase spuse despre noi înșine, pe când slava lui Dumnezeu înseamnă să primim în noi viața Lui, sfințenia Sa cea veșnică. De aceea, slava deșartă e goală, pe când slava Lui ne umple de toată sfințenia.

Milostenie nu înseamnă a da ca să te vadă lumea! Nu înseamnă a da pentru ca să înjosești pe cineva! Nu înseamnă a da pentru ca să disprețuiești pe cineva! Ci milostenia înseamnă a da iubire celuilalt prin tot ceea ce îi dărui. A dărui iubire, care te umple de har și de multă pace.

A posti nu înseamnă a nu mânca, ci a te umple de slava lui Dumnezeu. A sluji nu înseamnă doar a veni la Biserică, ci a te umple de simțiri, de luminări și de vederi dumnezeiești în timp ce Îi slujești Lui. Și eu Îi slujesc Lui ca Preot, dar și dumneavoastră Îi slujiți ca oameni credincioși, care vă rugați împreună cu mine. Pentru că împreună Îi slujim lui Dumnezeu și El dorește ca noi să ne umplem de slava Lui, aici, în Biserica slavei Sale, și să trăim mereu ca Sfinți ai Lui.

Dumnezeu să ne întărească pe toți spre a face voia Sa! Vă doresc multă pace și bucurie tuturor! Amin!


[1] Începută la 9. 24, în zi de marți, pe 23 februarie 2021.

[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

[3] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/άγιος.

2 comentarii la „Predică la Duminica a XXXIV-a după Cincizecime [2021]”

  1. Foarte frumoasa si profunda predica sfintiei voastre, Parinte Dorin! M-a luminat si m-a strapuns la inima. Mai ales diferenta intre fratele cel mare si fariseu, intre adevaratul Sfant si cel care mimeaza sfintenia, ati subliniat-o foarte clar. Sarut dreapta, binecuvantati si iertati!

    1. Dumnezeu să vă lumineze pururea, Domnule Luca, și să vă umple de pacea Lui cea veșnică! Mă bucur că sunteți mereu atent la voia lui Dumnezeu cu noi!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *