Absența

Justin Remes[1] își numea ultima carte, publicată în 2020, Absence in Cinema: The Art of Showing Nothing. Titul cărții sale vine de la zicerea lui Robert Bresson, director de film francez mort în 1999[2], cum că „Cinema is the art of showing nothing”, pe care autorul a pus-o ca epigraf al cărții[3].

Filmul se face undeva, în altă parte, și e văzut acolo unde vrei tu. Unde vrei să iei o pauză sau să îți vină somnul. El nu este o formă vizuală vie, o transmisie în direct, ci una moartă. Tocmai de aceea, îl poți confunda cu o poveste din trecut, pentru că este deja trecut, oricât de recent ar fi editat.

Prezența noastră în bazele de date ale instituțiilor de tot felul e una scriptică. Poți să fii sau poți să nu fii cu adevărat. Despre noi fiecare poate vorbi la trecut, chiar dacă suntem în viață. Pentru că istoria împreună cu alții îi privește pe aceștia ca date deja existente în memoria noastră. Și când mori, tu poți să fii perceput pe mai departe ca viu, pentru că memoria nu cunoaște moartea.

El pleacă și vine. Ea pleacă și se reîntoarce. Numai când stăm de vorbă, față către față, știm cu adevărat că cel din fața noastră există. Mai există. Pentru că îndepărtarea aruncă o urmă de neîncredere asupra existenței. Medierea unei convorbiri prin telefon sau în format video e plină de realitate în comparație cu filmul mort. Tocmai de aceea prinde tot mai mult teren transmisia live, care e plină de neprevăzut, în comparație cu forma înregistrată. Forma înregistrată e un film mut, pentru că nu poți vorbi cu actorii ei.

Cartea ne vorbește despre trecut. E un trecut prezent, la fel ca și filmul. Foamea după realitate naște experimentul live. Numai că experimentul nu se uită la detalii, ci e o trăire personală. Un experiment live poate atinge profund telespectatorii. Îi poate enerva, înspăimânta, indigna, entuziasma, bucura mult. Fiecare înțelege cât poate și cât decide să privească. Stingerea telefonului sau a computerului înseamnă o altă parte a vieții noastre. Tot ceea ce am văzut mai înainte poate să nu aibă de-a face mai deloc cu viața noastră. Care și ea este o absență pentru ceilalți. Tot ceea ce e privat ne face absenți din viața altora.


[1] A se vedea: https://iastate.academia.edu/JustinRemes/CurriculumVitae.

[2] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Robert_Bresson.

[3] Conform cărții pe care o am în format EPUB.

Predică la Duminica a XXXIII-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

„smerenia, contrar mândriei, [ne] deschide inima [noastră] într-o mișcare de dragoste către întreaga făptură. [Pentru că] ea se desfătează văzând pe ceilalți în slavă”[2], în slava lui Dumnezeu. Smerenia ne deschide inima noastră spre oameni și spre întreaga creație, pentru ca să le vedem pe toate în profunzimea lor. Și pentru că le vedem pe toate în profunzimea lor, noi ne bucurăm de modul în care Dumnezeu ajută pe fiecare om în viața sa, dar și fiecare făptură a Lui în parte.

Însă, dacă smerenia este o continuă ieșire iubitoare spre alții, o continuă îmbrățișare a oamenilor, mândria ne închide inima și ne îndepărtează de oameni. Și ne îndepărtăm de toți, pentru că îi disprețuim pe oameni în inima noastră. Și îi disprețuim, pentru că ne credem centrul universului și nu vrem ca un altul să fie „mai bun” decât noi. Și asta când noi ne credem „mai buni” decât alții, fără să fim în fapt…

Și pentru că e o vedere exclusivistă, pentru că e o închidere în sine, mândria privește pe deasupra oamenilor și îi disprețuiește pe toți, ca și când i-ar cunoaște pe fiecare în parte [Lc. 18, 11], pe când smerenia privește în sine și spre pământ, având conștiința păcătoșeniei proprii, și cere milostivirea lui Dumnezeu [Lc. 8, 13].

Și când ceri mila lui Dumnezeu, atunci vrei mila Lui pentru toți oamenii. Când ceri mila Lui, atunci îți vezi rănile tale, bolile tale, patimile tale, și înțelegi că de acest rău care te-a afectat în mod profund ontologic, de acest rău care a intrat adânc în ființa ta, însă cu voia ta, nu poți scăpa decât cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că păcatul ne omoară duhovnicește mereu, dar înviem numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că numai mâna iubirii Sale de oameni ne poate scoate din Iadul cel mai de jos, de unde am căzut prin păcatele noastre cele rele.

Perspectiva încrezută, orgolioasă asupra istoriei și a prezentului e una care se fundamentează pe distanța față de realitatea oamenilor. Pe privirea de la distanță a lor. Cunoști date, cunoști anumite amănunte despre oameni, dar îți place să crezi că această perspectivă parțială și mioapă a ta este „realitatea” oamenilor.

Însă fiecare om are povestea lui de viață! Fiecare om este o lume care se cere cunoscută prin apropierea iubitoare de el. Ca să cunoști realitatea oamenilor trebuie ca ea să ți se reveleze și din partea lui Dumnezeu, cât și a lor. Fapt pentru care, numai prin prietenia și iubirea față de oameni, și luminat de Dumnezeu, poți să înțelegi cine sunt oamenii și de ce trăiesc cum trăiesc și de ce au făcut și fac lucrurile pe care le-au făcut și le fac. Pentru că trebuie să afli ce a stat și stă la baza faptelor lor.

Una vezi din afară, de la distanță, și alta vezi din intimitatea reală cu oamenii! Pentru că realitatea oamenilor nu este exterioară lor, ci interioară lor. Și când vrei să judeci faptele unui om, după ce îl cunoști în mod real, atunci vezi că răul lui e amestecat cu binele lui, și că adâncul lui îți cere să îl iubești și să îl ierți și să te rogi pentru el și nu să îl condamni. Pentru că el, confratele tău, are nevoie de înțelegerea și de rugăciunea ta, și amândoi aveți nevoie de mila și de ajutorul lui Dumnezeu.

Apropierea de oameni te bulversează și te schimbă cu totul. Cât timp crezi că știi cine sunt oamenii, încă nu ai învățat să-i iubești. Dar când începi să îi iubești în mod real, atunci nu îi mai condamni nici pentru păcatele strigătoare la cer pe care le fac, pentru că inima ta e îndreptată spre mântuirea omului, spre binele lui, și nu spre excluderea lui. Căci bunătatea ta față de el e consecința iubirii pentru el și nu a indiferenței față de păcatele sale. Da, păcatele lui sunt mari și merită certat pentru ele! Dar omul e dincolo de păcatele lui. Omul se poate scutura imediat de păcatele lui așa cum scuturi haina de praf. Tocmai de aceea, păcatele nu îl definesc pe om, ci pocăința e cea care ne definește și ne umple de frumusețe. Pentru că vameșul s-a coborât de la templu îndreptat [δεδικαιωμένος] [Lc. 18, 14, BYZ], tocmai prin pocăința lui.

Când privești numai la tine și te gândești doar la binele tău, atunci ești cocoșat și însingurat, ești baricadat în propria ta casă interioară, în sinele tău. Pentru ca să vezi perspectiva lui Dumnezeu asupra ta, trebuie să ieși din tine și să urci în templul Său, ca să I te rogi Lui [Lc. 19, 10]. Și urcarea în templu e pocăința ta pentru păcatele tale! Pentru că numai pocăința știe să se roage cu adevărat.

Tot ceea ce facem fără pocăință și fără iubire, facem mașinal, fără folos interior. Pentru că privim pe deasupra oamenilor și a lucrurilor de zi cu zi, dar nu ne adâncim în noi înșine. Însă pocăința e coborâre adâncă în noi și rămânere în noi pentru a ne ruga Domnului! Cel care se pocăiește poate merge oriunde, pentru că el slujește mereu Domnului, neîncetat. El e înăuntrul său și nu bate câmpii! Noi, cei care ne imaginăm tot felul de lucruri „mari” despre noi înșine, pierdem timpul degeaba, pentru că numai coborând în noi înșine ne umplem de slava lui Dumnezeu. Căci în afara noastră nu găsim binele care ne odihnește. Pentru că slava lui Dumnezeu e binele care ne odihnește și acum, dar și veșnic.

Îndreptarea e duhovnicească! Dumnezeu e Cel care ne îndreaptă interior prin slava Lui. Și ne ridică în picioare și ne face liberi și ne face să stăm drepți duhovnicește prin pocăință, prin recunoașterea de sine și prin cererea continuă a milei Lui. Pentru că nu suntem Drepți înaintea Lui decât atunci când ne considerăm păcătoși. Conștiința vie a păcătoșeniei personale face parte din pocăința noastră, alături de rugăciunea continuă, de spovedirea continuă a păcatelor, de împărtășirea sacramentală continuă cu Domnul și de toate faptele evlaviei dumnezeiești.

– Putem să inventariem faptele altora și să vorbim despre ele?

– Da, putem! Însă nu putem fi niciodată categorici în ceea ce îi privește pe oameni. Pentru că noi nu știm, cu adevărat, adâncul omului și nici ce dorește el cu adevărat. Căci el, cel de ieri, astăzi poate fi altul, iar noi am rămas în mintea noastră certându-ne cu el, cel de ieri. Continua mobilitate interioară a oamenilor e darul lui Dumnezeu pentru împlinirea și mântuirea noastră. Căci noi putem alege binele lui Dumnezeu și să îl lucrăm în multe feluri, după cum putem să alegem să facem răul în multe feluri. Însă binele, cel făcut cu toată voia noastră, e cel care ne definește.

Răul ne depersonalizează, ne urâțește, ne desfigurează interior, pe când binele e cel care ne umanizează și ne îndumnezeiește. A alege contrar voii lui Dumnezeu înseamnă a alege să cobori și să rămâi în Iad, în chinul tău cel veșnic. Tocmai de aceea, a alege Iadul e cea mai mare neîmplinire, una veșnică. Pentru că alegi să nu ai nimic din frumusețea, din curăția și din sfințenia oamenilor. Alegi să nu ai nimic de-a face cu iubirea și cu comuniunea, ci numai cu urâtul și cu disperarea și cu deznădejdea. Iar dacă nu alegi viața cu Dumnezeu, ai ales deja Iadul.

Căci, iubiții mei, alegerea lui Dumnezeu înseamnă viața continuă cu El. Dacă Îl alegi pe El ești mereu în Biserica Lui, ești mereu în slujirea Sa, ești mereu învățat de El cele ale Sale, ești mereu umplut de bucuria Lui cea veșnică. Viața cu Dumnezeu nu e anostă, nu e întunecată, nu e fără bucurie, ci e plină de noutate și de împlinire dumnezeiască. Pentru că înțelegi mereu tainele Lui, te umpli de iubirea și de pacea Lui, Îi slujești Lui cu evlavie și cu recunoștință, și te simți împreună cu toți oamenii și nu deasupra lor sau în indiferență față de ei.

Pentru că viața de comuniune a Bisericii e viața noastră de zi cu zi, iar noi ne simțim cu toții părtași slavei lui Dumnezeu. Slava Lui e bucuria și pacea noastră, e înțelepciunea și sfințenia noastră. El, prin slava Sa, ne face să nu ne simțim singuri și triști. Pentru că împreună cu El noi avem totul, fiindcă El e viața noastră. Și pentru că El e cu noi, nu ne simțim bine făcând răul, ci numai făcând binele care ne sfințește.

Și noi spovedim tot păcatul, tot răul din noi înșine, pentru ca să ne curățim de el. Căci vrem ca El, în mod deplin, să fie cu noi și în noi prin slava Lui, și să ne mutăm împreună cu Sfinții și Îngerii Lui. Perspectiva eshatologică împlinitoare a vieții noastre e perspectiva întregii creații. Pentru că noi mergem spre Împărăția lui Dumnezeu și nu spre un loc neștiut și neînțeles. Noi mergem spre Dumnezeu, atrași fiind de El la Sine, pentru ca să trăim împreună cu El veșnic.

Însă, dacă te omori prin păcatele tale și stai în starea ta de moarte sufletească până la sfârșit, viața ta e o continuă neîmplinire. Pentru că împlinirea omului e viața cu Dumnezeu, e viața sfântă. Și noi, pe oamenii care nu se pocăiesc, nu trebuie să îi condamnăm, ci să ne rugăm pentru ei cu durere, pentru întoarcerea lor, căci și așa suferința lor interioară e imensă.

Așa cum nu putem fi indiferenți față de cei bătrâni, față de cei singuri, față de cei suferinzi, ci încercăm să le înseninăm viața, tot la fel nu putem trece nepăsători peste dramele celor care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. Sufletul lor e o rană vie! În adâncul lor, ei țipă după iubirea noastră! Căci un om necredincios e un om singur și bolnav în mod fundamental. E singur, pentru că nu Îl are pe Dumnezeu, și e bolnav ontologic, pentru că El nu l-a vindecat cu mila Lui.

De aceea, pentru toți însingurații pământului, pentru toți cei care nu L-au cunoscut pe Dumnezeul lor, noi trebuie să ne rugăm neîncetat. Ca ei să Îl cunoască pe El și Biserica Lui. Și să vină aici, împreună cu toți cei credincioși, ca să se vindece fundamental de neiubire. Pentru că Dumnezeu e Cel care ne învață să iubim și să ne sfințim viața și să ne bucurăm de curăția și de marea Lui transfigurare interioară.

Dumnezeu să binecuvânte drumul nostru spre Învierea Domnului, pe care îl începem azi! Să ne întărească pe toți în faptele evlaviei și ale curăției dumnezeiești, ca să ne nevoim pentru mântuirea noastră! Amin.


[1] Începută la 12. 17, în zi de joi, pe 18 februarie 2021. Cer înnorat, 8 grade, vânt de 11 km/ h.

[2] Arhimandritul Sofronie [Saharov], Nașterea întru Împărăția cea neclătită [neclătinată], cu trad. din lb. rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 225.

Psalmul al 91-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Bine e pentru tot omul
să fie-n viață cu Domnul
și să-I cânte sfântul nume,
ce e înalt peste lume!

Și din zori și până-n seară
să-Ți vestească mila-n țară
și-adevărul Tău cel sfânt
să îl strige pe pământ,
să îl cânte-n alăute
’n zece strune, în versuri multe!

Căci mi-ai făcut inima bună
de mă bucur împreună[1]
în sfintele Tale fapte,
ce-ai făcut cu bunătate.

Să-Ți fie, Doamne, mărite
lucrurile și slăvite!
Adânca Ta-nțelepciune
nimeni n-o va putea spune.

Omul fără minte-ntreagă
nu va putea să-nțeleagă
ale Tale sfinte fapte
ce-s de mâna Ta lucrate,

când păcătoșii, cu toană,
ieșiră ca iarba,-n goană,
și cu cei fărădelege
se-ntărâtară s-alerge,

ca să piară cu ocară,
să le iasă vestea-n țară.
Iar Tu, Dumnezeu[le] Sfinte,
ești tot mare ca-nainte!

Și vor pieri cu ocară
toți vrăjmașii Tăi din țară
și cei ce-s fărădelege
de pe pământ se vor șterge!

Iar steagul meu să ajungă
ca inorogul să-mpungă
și la vârsta cea bătrână
să petrec cu viață lină!

Și vrăjmașii de departe
să nu cuteze să mă caute,
nici să poată să îmi strice
când vor vrea să se ridice,

ca să piară cu ocară,
cu vicleșugul ce-l lucrară,
să li se-audă de nume,
când vor pieri de pe lume!

Iară Dreptul să-nflorească
ca finicul și să crească
și ca cedrul din Liban,
roditor din an în an!

La Domnu-n casă să se prindă
și floarea să și-o întindă,
cu vlăstare altoite,
peste curțile Lui sfinte,

să rodească în dreptate,
numai har și bunătate!
Și la vârsta cea bătrână
să petreacă viață lină,

și să spună în noroade
bunătățile Lui toate,
căci Domnul e cu dreptate
și la El nu-i strâmbătate!


[1] Cu Tine.

Sinaxa Sfinților din 18 februarie 2021

Pe 18 februarie 2021, Biserica lui Dumnezeu îi pomenește pe

Sfântul Leo I cel Mare, Patriarhul Romei, cel care a fost Patriarhul Romei între 440-461, s-a născut la Toscana pe la anul 400 într-o familie aristocrată, a primit o educație aleasă și diversă, a fost Arhidiaconul Sfântului Sixtus al III-lea, Patriarhul Romei, urmând acestuia pe tron începând cu 29 septembrie 440, fiind ales în unanimitate de popor, a fost neclintit în dreapta credință, negând ereziile lui Eutihios, Dioscoros și Nestorios, a pledat pentru convocarea Sinodului al 4-lea Ecumenic împotriva monofizitismului, la Sinodul de la Calcedon s-a citit și scrisoarea sa teologică, a ars cărțile maniheilor și a luptat împotriva priscilienilor, l-a avut colaborat pe Sfântul Prosper de Aquitania, în 452 l-a oprit pe Attila să atace Italia, în 455 l-a convins pe conducătorul vandalilor să nu atace Roma, Sfântul Ioannis Cassianos i-a dedicat tratatul împotriva lui Nestorios, și-a cunoscut mai dinainte adormirea sa, de aceea a postit și s-a rugat timp de 40 de zile înainte să adoarmă, a fost îngropat la Roma în porticul Basilicii Sfântul Petrus, ne-au rămas de la el 100 de predici și 150 de scrisori († 10 noiembrie 461),

Sfinții Mucenici Leon și Parigorios [Λέων καὶ Παρηγόριος], cei care au fost arestați în Patara Lichiei [Πάταρα τῆς Λυκίας] († c. 258),

Sfântul Agapitos [Ἀγαπητὸς] Mărturisitorul și Făcătorul de minuni, Episcopul de Sinnada [Σύνναδα], în Phrygia Salutaris, astăzi Șuhut, în Turcia, cel care s-a născut în Cappadocia din părinți credincioși, s-a făcut Monah de tânăr la Sinnada, a primit darul de a face minuni în timp ce era Monah, omoară prin rugăciunea sa un balaur care mânca oameni și animale, a fost luat în armată fără voia sa, acolo a văzut martirizarea Sfinților Mucenici Agrippas, Victorinos, Doroteos și Teodulos, pomeniți azi, dar și a altora, a vrut să fie și el martirizat, dar Dumnezeu l-a izbăvit de moarte, a vindecat un slujitor al Sfântului Constantinus cel Mare, Sfântul Constantinus îl lasă să se întoarcă la Mănăstirea sa, a fost hirotonit Ieromonah, apoi Episcop, adormind în pace († c. 308-324),

Sfinții Mucenici Agrippas, Victorinos, Doroteos și Teodulos [Ἀγρίππας, Βικτωρίνος, Δωρόθεος καὶ Θεόδουλος], cei care au fost martirizați la Sinnada în timpul lui Licinius († c. 308-323),

Sfântul Mucenic Piulios [Πιούλιος], cel martirizat cu sabia cu două tăișuri,

Sfântul Cuvios Cosma Iahromskii [Косма Яхромский] Făcătorul de minuni, cel care a zidit Mănăstirea din Iahroma [Яхрома], din Rusia, s-a născut într-o familie boierească din regiunea Vladimirului, a fost vindecat de Preacurata Stăpână printr-o Icoană făcătoare de minuni a sa găsită într-un copac (sinaxa ei e pomenită pe 14 octombrie), Preacurata Stăpână trimițându-l cu glas să se facă Monah și să zidească Mănăstirea, s-a făcut Monah la Pecerska, și-a zidit Mănăstirea, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, în 1482 sau 1483, și a fost Starețul ei, adormind acolo și fiind înmormântat în ea, Viața sa a fost scrisă de Cuviosul Grigorie în sec. al 16-lea († 18 februarie 1492),

Sfântul Nicoloz Batonișvili [ნიკოლოზ ბატონიშვილი] al V-lea, Patriarhul Georgiei, cel care a fost Patriarh între 28 februarie 1584-1591, s-a născut în dinastia Bagrationi din Kakheti, fiind fiul regelui Levan (1520–1574), a corespondat cu Sfântul Iov [Иов], Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii († 1591),

Sfântul Flavianos Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului, cel care a fost ales Patriarh după adormirea Sfântului Proclos, Patriarhul Constantinopolului (20 noiembrie), l-a excomunicat pe Eutihios pentru erezia lui, pentru că a apărat dreapta credință la Efesos, el a fost lovit de către partizanii lui Dioscoros și alungat în lanțuri grele, adormind după 3 zile de la aceste chinuri ale sale, cel pomenit și pe 16 februarie, Sfintele sale Moaște fiind aduse cu cinste de la Efesos la Constantinpol († august 449),

Sfântul Cuvios Vlasios [Βλασίος] din Amorion [Ἀμόριον], din Turcia de azi, cel care a studiat la Constantinopol, a fost hirotonit Diacon la Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, a plecat într-un pelerinaj la Roma, e luat rob de bulgari, este eliberat și ajunge Monah la Roma unde trăiește timp de 18 ani, se întoarce la Constantinopol pentru ca să scape de reputația sa de om Sfânt, s-a nevoit la Studiu, apoi la Muntele Atos, adormind în timpul unei vizite la Constantinopol († 908),

Sfinții Mucenici Maximus, Claudius, Alexander și Cutias, împreună cu Sfânta Mucenică Praepedigna, cei care au fost martirizați în timpul lui Diocletianus în cartierul Ostia al Romei, în Italia, cei pomeniți și pe 11 august: Sfinții Mucenici Maximus și Claudius sunt frați, Sfânta Praepedigna este soția Sfântului Claudius, Sfinții Alexander și Cutias sunt fiii Sfintei Praepedigna, toți fiind dintr-o familie ilustră, fiind martirizați prin arderea de vii, iar Sfintele lor Moaște au fost aruncate într-un râu, acestea fiind găsite de creștini și îngropate († 295),

Sfinții Mucenici Lucius, Silvanus, Rutulus, Classicus, Secundinus, Fructulus și Maximus, cei martirizați în Africa de Nord,

Sfântul Helladius Mărturisitorul, Arhiepiscopul de Toledo, în Spania, cel care s-a născut la Toledo într-o familie nobilă vizigotă, a slujit la curtea regilor vizigoți, a devenit Monah în Mănăstirea de la Agali, apoi Stareț, iar din 615 a devenit Arhiepiscop de Toledo pentru 18 ani de zile, Viața sa a fost scrisă de Sfântul Ildephonsus, Mitropolitul de Toledo († 633),

Sfântul Colmán Mărturisitorul, Episcopul de Lindisfarne, cel care s-a născut pe la anul 605 în vestul Irlandei, a învățat la Iona, a zidit mai multe Biserici în Scoția, a fost Episcop între 661-664, în 668 s-a stabilit pe insula Inishbofin și a zidit Mănăstirea de la Maigh Eo [Câmpia Copacilor de Tisă], unde a adus Sfintele Moaște ale Sfântului Aidan și un fragment din Crucea Domnului, a adormit la Inishbofin, în Irlanda († 18 februarie 675),

Sfânta Ethelina, ocrotitoarea satului Little Sodbury, aflat în South Gloucestershire, în Anglia,

Sfântul Cuvios Angilbertus, cel născut pe la anul 760, a fost un poet nobil franc, a fost educat de Alcuinus de York și a fost secretarul lui Carol cel Mare, diplomat și ginerele acestuia, se retrage la Mănăstirea Centulum, actuala Mănăstire Saint-Riquier din Picardia, ajunge Starețul Mănăstirii în 794 având în ascultarea sa circa 300 de Monahi, a reconstruit Mănăstirea și a înzestrat biblioteca cu 200 de volume, Carol cel Mare a sărbătorit Învierea Domnului la Mănăstirea sa în anul 800, a înființat o școală la Mănăstire pentru copiii locului, poeziile sale au fost publicate de Ernst Dümmler în Monumenta Germaniae Historica († 18 februarie 814),

Sfântul Mucenic Alexandr Medvedskii [Александр Медведский] Preotul († 1932),

Sfântul Cuvios Mărturisitor Vladimir Terentiev [Владимир Терентьев], Starețul Mănăstirii Zosima († 1933),

Sfântul Cuvios Mucenic Veniamin [† Вениамин] Ieromonahul (1938),

Sfânta Mucenică Fecioară Anna († 1940),

Sfinții 318 Cuvioși Mucenici și Cuvioase Mucenice care au fost arestați în noaptea de 17-18 februarie 1932 la Sankt Peterburg și trimiși în Kazahstan, unde au adormit († 18 februarie 1932),

Sfânta Mucenică Irini [Ειρήνη], cea din insula Lesbos († aprilie 1463), la aflarea Sfintelor sale Moaște († 1961), și care a fost canonizată în 1970 împreună cu Sfinții Mucenici Rafail [Ραφαήλ] și Nicolaos [Νικόλαος], cei care au fost martirizați de către turci,

Sfântul Cuvios Mucenic Teodor Sladici [Теодор Сладић], cel care a fost Monah la Mănăstirile Komogovina [Комоговина] din Croația de azi și Moștanița [Моштаница] din Bosnia și Herțegovina, cel martirizat de către turci, prin arderea de viu, pentru că nu a vrut să se lepede de dreapta credință, s-a născut în Donii Kukuruzari [Доњи Кукурузари] din Croația de azi, într-o familie de sârbi umili, a trăit foarte aspru ca Monah, din Sfintele sale Moaște ne-a rămas mâna sa cea dreaptă, care s-a păstrat în mod minunat neatinsă de foc, cel care a fost canonizat pe 20 mai 1966 († 1788),

Sfântul Cuvios Constantinos Cavarnos [Κωνσταντίνος Καβαρνός], Schimonahul de la Mănăstirea Sfântul Antonios din Arizona, a fost Profesor la Universitatea Harvard, filosof, istoric și savant al literaturii teologice, cunoscut prin cărțile și prelegerile sale din întreaga lume, s-a născut la Boston în 19 octombrie 1918 din părinți emigrați din insula Lesbos, a terminat liceul cu onoruri și a studiat la Harvard, a început să studieze biologie, botanică, antropologie naturală și biochimie, întrucât dorea să devină doctor, dar s-a răzgândit și a studiat filosofia, vorbea fluent greacă, engleză, franceză, greacă veche și latină, a publicat peste 100 de cărți, iar multe i-au rămas în manuscris, în 1941 câștigă Premiul Francis Bowen la Harvard pentru lucrarea sa Viața individului după Platon în relație cu Creștinismul și filosofia modernă, a fost selectat „Sheldon Fellow” și a călătorit în Grecia, Franța, Anglia și în alte părți ale lumii, a avut schimb de experiență la Atena și Salonic, Doctor la Harvard cu lucrarea The Classical Theory of Relationship, s-a împrietenit cu Protoiereul Asterios Gherosterghios [Αστέριος Γεροστέργιος] care îi va scrie Viața, cărțile sale au fost traduse în albaneză, arabă, finlandeză, franceză, japoneză, rusă, sârbă, română etc., nu a cerut niciodată bani celor care i-au tradus cărțile, a fost numit de aghiograful său: „Noul Sfânt al grecilor, dar și al literelor englezești”, a fost un cunoscător al muzicii bizantine și a scris trei lucrări pe această temă, a trăit sihăstrește în lume înainte să devină Monah († 2011, la vârsta de 93 de ani).

Ieremias, cap. 38, 23-40, cf. LXX

23. Așa a zis Domnul: „Încă vor zice cuvântul acesta în pământul lui Iudas și în cetățile sale, când voi întoarce robia sa: «Domnul a fost binecuvântat în muntele cel drept [și] cel sfânt al Său».

24. Și [va fi el] locuind în cetățile lui Iudas și în tot pământul său, împreună cu plugarul, și va fi luat în turmă.

25. Că[ci] am îmbătat tot sufletul însetând și tot sufletul flămânzind am săturat”.

26. Pentru aceasta, am fost ridicat și am văzut [διὰ τοῦτο ἐξηγέρθην καὶ εἶδον][1], iar somnul meu dulce mi-a fost făcut mie [καὶ ὁ ὕπνος μου ἡδύς μοι ἐγενήθη][2].

27. „Pentru aceasta, iată, vin zile”, zice Domnul, „și voi semăna [în] Israil și [în] Iudas sămânță de om și sămânță de dobitoc[3]!

28. Și va fi, precum [odată] privegheam peste ei a-i dărâma și a le face rău, așa [acum] voi priveghea peste ei a-i zidi și a-i sădi”, zice Domnul.

29. „[Iar] în zilele acelea nu or să zică: «Părinții au mâncat aguridă și dinții copiilor s-au strepezit [οἱ πατέρες ἔφαγον ὄμφακα καὶ οἱ ὀδόντες τῶν τέκνων ᾑμωδίασαν[4]]»,

30. ci mai degrabă fiecare în păcatul său va muri [ἀλλ᾽ ἢ ἕκαστος ἐν τῇ ἑαυτοῦ ἁμαρτίᾳ ἀποθανεῖται], iar celui mâncând aguridă i se vor sterpezi dinții săi.

31. Iată, vin zile”, zice Domnul, „și voi pune făgăduința cea nouă [διαθήσομαι διαθήκην καινήν] casei lui Israil și casei lui Iudas!

32. [Dar] nu după făgăduința pe care am pus-o părinților lor în ziua [când] M-am apucat de mâna lor [ca] să-i scot pe ei din pământul Egiptosului. Că[ci] ei nu au rămas [atunci] în[tru] făgăduința Mea, iar Eu nu M-am îngrijit de ei”, zice Domnul.

33. „Că[ci] aceasta [este] făgăduința pe care o voi pune casei lui Israil după zilele acelea:”, zice Domnul, „Dând [διδοὺς], voi da legile Mele întru mintea lor [δώσω νόμους μου εἰς τὴν διάνοιαν αὐτῶν] și întru inimile lor le voi scrie pe ele [καὶ ἐπὶ καρδίας αὐτῶν γράψω αὐτούς] și le voi fi lor întru Dumnezeu [καὶ ἔσομαι αὐτοῖς εἰς Θεόν] și ei Îmi vor fi Mie întru popor [καὶ αὐτοὶ ἔσονταί Μοι εἰς λαόν].

34. Și nu or să învețe fiecare pe [con]cetățeanul său [καὶ οὐ μὴ διδάξωσιν ἕκαστος τὸν πολίτην αὐτοῦ] și fiecare pe fratele său, zicându-i: «Cunoaște pe Domnul [γνῶθι τὸν Κύριον]!», că[ci] toți Mă vor fi cunoscut pe Mine [ὅτι πάντες εἰδήσουσίν[5] Με] de la cel mic al lor și până la cel mare al lor. Că[ci] milostiv voi fi [cu] nedreptățile lor [ὅτι ἵλεως ἔσομαι ταῖς ἀδικίαις αὐτῶν], iar păcatele lor nu am să le pomenesc încă [καὶ τῶν ἁμαρτιῶν αὐτῶν οὐ μὴ μνησ- θῶ ἔτι].

35. Dacă are să se înalțe cerul întru cel [mai] înalt [ἐὰν ὑψωθῇ ὁ οὐρανὸς εἰς τὸ μετέωρον]”, zice Domnul, „și dacă are să se smerească fața pământului [până la cel] mai [de] jos [καὶ ἐὰν ταπεινωθῇ τὸ ἔδαφος τῆς γῆς κάτω] și Eu nu voi lepăda neamul lui Israil”, zice Domnul, „pentru toate pe care le-au făcut[6]”.

36. Așa a zis Domnul – Cel care a dat soarele spre lumina zilei [ὁ δοὺς τὸν ἥλιον εἰς φῶς τῆς ἡμέρας][și] luna și stelele spre lumina nopții [σελήνην καὶ ἀστέρας εἰς φῶς τῆς νυκτός] și strigare în mare [καὶ κραυγὴν ἐν θαλάσσῃ] și a făcut să vuiască valurile ei [καὶ ἐβόμβησεν τὰ κύματα αὐτῆς] [și] Domnul Atotțiitorul [este] numele Său –:

37. „Dacă or să înceteze legile acestea înaintea feței Mele”, zice Domnul, „iar neamul lui Israil va înceta, [atunci] să se facă neamul de la fața Mea [în] toate zilele.

38. Iată, vin zile”, zice Domnul, „și va fi zidită cetatea Domnului, de la turnul lui Anameil [Αναμεηλ] [și] până la poarta unghiului!

39. Și va ieși măsura ei înaintea lor până la dealurile lui Gariv [Γαρηβ] și va fi înconjurată împrejur din pietrele cele alese.

40. Și toți asarimotii [ασαρημωθ], până la râul Chedronului [Κεδρών], până la poarta unghiului, a cailor răsăritului, [vor fi] sfințirea Domnului. Și nu are să se mai sfârșească și nu are să se mai dărâme până în veac”.


[1] O vedere extatică.

[2] Pentru că vedenia cea dumnezeiască am avut-o în timpul somnului.

[3] De animale domestice de povară.

[4] Cuvântul ᾑμωδίασαν e unic în LXX.

[5] Tot un cuvânt unic în LXX e și forma de viitor perfect a verbului „a cunoaște”: εἰδήσουσίν.

[6] În ciuda multelor păcate pe care le-au făcut.

De ce pierzi timpul?

Eziți să scrii despre un lucru sau altul pe presupoziția că alții pot și vor scrie mai bine decât tine. Lași lucrurile pe mâine, pentru că astăzi vrei să te destinzi. Sau astăzi vrei să cauți și mai multă bibliografie pentru o temă pe care vrei să o începi.

Multul te demoralizează. Trecerea timpului te scoate din idee. Cu cât amâni, cu atât te îndepărtezi de ceea ce vrei. Și eziți să scrii pentru că scrisul îți mănâncă multă energie. Scrisul îți cere să te concentrezi. Mâinile și picioarele te dor de la atâta stat pe scaun. Ai vrea să scrii și în același timp ai pleca cu gândurile tale undeva, pentru ca să te liniștești, să te odihnești, să te simți bine…

Numai să scrisul, pentru un scriitor, e adevărata lui stare de bine. Scrisul are nevoie de rugăciune, de o masă bună, de băuturi care să te țină treaz, de informație aflată în apropierea ta, de relaxare, de o ducere pe firul gândurilor. Cartea la care scrii e ca o piscină în care te arunci și în care înoți. E ca un aer pe care îl respiri cu nesaț. Tu ești acolo! Ai nevoie să scrii și scrii, pentru că vrei să fii acolo.

De unde tragem concluzia că pierdem timpul, tocmai pentru că nu vrem să ne concentrăm la scris. Nu vrem să ne pierdem toată energia pentru a scrie. Ținerea de-o parte, pentru o anumită vreme, de munca creativă e din grija față de sănătatea noastră. E un minus de operă pentru un plus de viață. Tandemul acesta trebuie echilibrat pentru ca să nu ne doară nici opera și nici viața.

Ieremias, cap. 38, 13-22, cf. LXX

13. „Atunci vor fi bucurate fecioarele în adunarea tinerilor și bătrânii vor fi bucurați[1], și voi întoarce plânsul lor întru bucurie [καὶ στρέψω τὸ πένθος αὐτῶν εἰς χαρμονὴν] și îi voi face pe ei veseli [καὶ ποιήσω αὐτοὺς εὐφραινομένους].

14. Voi mări și voi îmbăta sufletul preoților [μεγαλυνῶ καὶ μεθύσω τὴν ψυχὴν τῶν ἱερέων][2], al fiilor lui Levi [υἱῶν Λευι], iar poporul Meu de cele bune ale Mele va fi săturat [καὶ ὁ λαός Μου τῶν ἀγαθῶν Μου ἐμπλησθήσεται]”.

15. Așa a zis Domnul: „Glasul în Rama [Ῥαμά] a fost auzit [φωνὴ ἐν Ραμα ἠκούσθη], [glasul] de tânguire și de plângere și de jale [θρήνου καὶ κλαυθμοῦ καὶ ὀδυρμοῦ]. Rahil [Ῥαχήλ], plângându-i pe fiii săi [ἀποκλαιομένη ἐπὶ τοῖς υἱοῖς αὐτῆς], nu voia să înceteze [οὐκ ἤθελεν παύσασθαι], că[ci ei] nu [mai] sunt [ὅτι οὐκ εἰσίν]”[3].

16. Așa a zis Domnul: „Să se oprească glasul tău din plâns și ochii tăi din lacrimile tale, că[ci aceasta] este plata lucrurilor tale! Și se vor întoarce din pământul vrăjmașilor

17. [în pământul] cel stătător [μόνιμον[4]], [în] cele ale copiilor voștri.

18. Auzire am auzit, pe Efrem plângând: «M-ai certat pe mine și am fost certat[5]. [Căci] eu, ca vițelul, nu am fost învățat [nu eram învățat]. Întoarce-mă pe mine și [mă] voi întoarce, că Tu [ești] Domnul, Dumnezeul meu!

19. Că[ci mai] apoi, [după] robia mea, m-am pocăit [μετενόησα]. Și [mai] apoi, [când a fost] să [mă] cunosc pe mine, am suspinat pentru zilele rușinii [mele]. Și m-am arătat Ție, că[ci] am luat ocara din tinerețea mea».

20. Efrem [Îmi este] Mie fiul cel iubit, [este] copilul desfătându-se [de Mine]. Că[ci] cuvintele Mele [sunt] în[tru] el [și] pentru care [cu] pomenire voi fi pomenit de către el. Pentru aceasta, M-am grăbit în[tru] el [ἔσπευσα ἐπ᾽ αὐτῷ][6] [și], miluindu-l [ἐλεῶν], îl voi milui pe el [ἐλεήσω αὐτόν]”, zice Domnul.

21. „Stai al tău [στῆσον σεαυτήν], Sionule! Fă[-ți] pedeapsă [ποίησον τιμωρίαν] [ție însuți]! Dă[-ți] inima ta spre umerii [δὸς καρδίαν σου εἰς τοὺς ὤμους][tăi[7], pentru] calea pe care ai fost mers [ὁδὸν ἣν ἐπορεύθης] [ai mers]! Întoarce-te, fecioara lui Israil [fecioară a lui Israil]! Întoarce-te întru cetățile tale plângând!

22. Până când te vei întoarce, fiica [fiică] necinstită?”. Că[ci] Domnul a zidit mântuire spre sădirea cea nouă [ὅτι ἔκτισεν Κύριος σωτηρίαν εἰς καταφύτευσιν καινήν], [iar] oamenii o vor înconjura în[tru] mântuire [ἐν σωτηρίᾳ περιελεύσονται ἄνθρωποι].


[1] Fecioarele și bătrânii vor fi bucurați de către Domnul.

[2] Îl voi umple și îl voi îmbăta cu slava Mea.

[3] Profeția martirizării Sfinților 14.000 de Mucenici Prunci, cei omorâți de către Irodis (Mt. 2, 18).

[4] În pământul care va rămâne mereu al lor.

[5] Spune asta în relație cu Dumnezeu.

[6] Am venit degrabă, prin slava Mea, ca să locuiesc în el.

[7] Acceptă cu inima ta povara pe care o duci pentru păcatele tale!

1 2 3 4 5