Sfântul Iosif cel cu totul Frumos [Ἰωσὴφ τὸν Πάγκαλον]
Sfântul Patriarh Iosif e pomenit în Lunea ce Mare[1]. Și el este cel cu totul frumos prin viața sa sfântă și prin curăția lui, nu doar prin înfățișarea sa frumoasă. Într-un studiu recent, Dr. Irini A. Artemi [Ειρήνη Α. Αρτέμη][2] vorbește despre paralela dintre Sfântul Iosif și Domnul Iisus Hristos, semnalând 8 asemănări între ei[3]. Pentru că Sfântul Iosif, în iconomia mântuirii, e o persoană tipologică, una care Îl indică pe Mașiah [מָשִׁיחַ][4], pe Hristos Domnul.
Sfântul Iacov [Ἰακώβ] „îl iubea pe Iosif mai mult decât pe toți fiii săi [ἠγάπα τὸν Ιωσηφ παρὰ πάντας τοὺς υἱοὺς αὐτοῦ] [Fac. 37, 3, LXX], pentru că îl percepea pe el ca fiind „fiul bătrâneții sale [υἱὸς γήρους αὐτῷ]” [Ibidem]. Și pentru ca să sublinieze acest lucru, să sublinieze iubirea sa pentru el, Sfântul Iacov i-a făcut lui „hiton pestriț [χιτῶνα ποικίλον]” [Ibidem], adică un veșmânt în multe culori.
Veșmântul e unul, dar culorile sunt diverse. Pentru că credința Bisericii e una, dar dogmele/ învățăturile ei sunt diverse. Și Sfântul Iacov îl iubea pe Sfântul Iosif, pe fiul său, pentru curăția și sfințenia lui. Tocmai de aceea îl socotea fiul bătrâneții sale. Fiul în care te poți încrede.
Iar fiul cel iubit al lui Iacov, cel cu veșmânt pestriț, ni-L indică pe Fiul Tatălui, Cel care a venit în lume pentru ca să ne mântuie. „Căci Dumnezeu astfel a iubit lumea, încât L-a dat pe Fiul Lui, Cel Unul-născut [τὸν Μονογενῆ], ca tot cel care crede întru El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” [In. 3, 16, BYZ]. Despre veșmintele și hitonul Domnului aflăm la răstignirea Sa: „Atunci, ostașii, când L-au răstignit pe Iisus, I-au luat veșmintele Lui [τὰ ἱμάτια Αὐτοῦ] și le-au făcut patru părți [καὶ ἐποίησαν τέσσαρα μέρη], [la] fiecare ostaș [câte] o parte, și hitonul. Dar hitonul era necusut [Ἦν δὲ ὁ χιτὼν ἄραφος], [fiind] țesut de sus pe de-a-ntregul [ἐκ τῶν ἄνωθεν ὑφαντὸς δι᾽ ὅλου]. Atunci au zis unul către altul: «Să nu îl sfâșiem pe el, ci să aruncăm sorții pentru el, [ca să vedem] al cui va fi»; ca să se împlinească Scriptura care zice: «Împărțit-au veșmintele Mele lor și pentru îmbrăcămintea Mea au aruncat sorț». Așadar, ostașii acestea au făcut” [In. 19, 23-24, BYZ], împlinind profeția hristologică fără ca să știe acest lucru.
Se folosește același cuvânt, χιτών [hiton], și în Fac. 37, 3, LXX, cât și în In. 19, 23, BYZ. Hitonul preoțesc îl purtăm pe dedesubt, primul după reverendă, și când îl îmbrăcăm rostim Is. 61, 10, LXX: „Să se bucure sufletul Meu în[tru] Domnul [ἀγαλλιάσθω ἡ ψυχή Μου ἐπὶ τῷ Κυρίῳ], căci M-a îmbrăcat pe Mine [cu] veșmântul mântuirii [ἐνέδυσεν γάρ Με ἱμάτιον σωτηρίου] și [cu] hitonul veseliei [καὶ χιτῶνα εὐφροσύνης], ca mirelui Mi-a pus Mie mitră [ὡς νυμφίῳ περιέθηκέν Μοι μίτραν] și ca pe mireasă M-a împodobit pe Mine [cu] podoabă [καὶ ὡς νύμφην κατεκόσμησέν Με κόσμῳ]!”. O profeție hristologică, pentru că sunt cuvintele Domnului Iisus Hristos despre Sine. Is. 61, 1 e de asemenea hristologic.
Veșmântul mântuirii și hitonul veseliei sunt două sintagme scripturale care indică realitatea Bisericii. Biserica este ca un hiton, peste care sunt veșmintele ei, și ea e plină de veselie pentru că e plină de mântuire. Mântuirea Bisericii e de la Hristos Dumnezeu, pentru că Biserica e trupul Lui.
Pentru ce vor să îl omoare și, până la urmă, îl vând frații săi pe Sfântul Iosif? Pentru că „îl urau pe el [ἐμίσησαν αὐτὸν]” [Fac. 37, 4, LXX]! Și îl urau, pentru că au văzut că „tatăl său îl iubește [mai mult] de[cât] pe toți fiii săi [αὐτὸν ὁ πατὴρ φιλεῖ ἐκ πάντων τῶν υἱῶν αὐτοῦ]” [Ibidem]. Și îl urau, pentru că îl invidiau.
Sfântul Ruvin [Ῥουβήν] l-a izbăvit de moarte pe Sfântul Iosif [Fac. 37, 22, LXX]! Frații lui l-au dezbrăcat de hitonul cel pestriț și l-au aruncat pe el într-o groapă fără de apă [Fac. 37, 23-24, LXX]. Pentru că groapa neiubirii de frați nu are apă, nu are dragoste.
Iosif înseamnă El va adăuga[5]. Pentru că Dumnezeu dăruie harul Său încontinuu celui care Îi slujește Lui cu adevărat. În timp ce el era în groapa neiubirii, frații lui se așezaseră să mănânce pâine [Fac. 37, 25]. De unde învățăm că nu putem mânca pâinea cuvintelor lui Dumnezeu, când urâm și invidiem pe aproapele nostru. Că nu ne putem împărtăși cu Domnul, dacă noi suntem goi de iubirea față de El și față de semenii noștri.
L-au scos din groapă, dar nu pentru ca să-l salveze, ci pentru ca să-l vândă. Și l-au vândut la ismailitei pe 20 [de bani] de aur [εἴκοσι χρυσῶν] și aceia l-au coborât pe el în Egiptos [Fac. 37, 28]. Însă, dacă Iosif a fost valorat în aur, Domnul a fost valorat în argint. Adică a fost minimalizat și mai mult. Căci, lui Iudas, „ei i-au plătit lui treizeci de arginți [οἱ ἔστησαν αὐτῷ τριάκοντα ἀργύρια]” [Mt. 26, 15, BYZ].
Sfântul Iacov e mințit de fiii lui în ceea ce îl privește pe Sfântul Iosif. Îi aduc haina pestriță pătată de sânge [Fac. 37, 31, LXX]. Pentru că pătate au fost și veșmintele Domnului și hitonul Său de sângele Său cel curs pentru noi! Și crezând că Iosif e mort, Sfântul Iacov „și-a rupt veșmintele sale și și-a pus pânză de sac pe mijlocul său și îl plângea pe fiul său zile multe” [Fac. 37, 34, LXX]. Îl plângea și nu dorea să se mângâie, spunându-le fiilor și fiicelor sale: „Mă voi coborî către fiul meu, plângând, întru Iad [καταβήσομαι πρὸς τὸν υἱόν μου πενθῶν εἰς ᾍδου]” [Fac. 37, 35, LXX]. Căci știa că Paradisul e închis și că toți oamenii se coboară în Iad. Acolo unde va coborî și Domnul și îi va ridica de acolo pe Sfinții Lui, printre care și pe Sfinții Iacov și Iosif despre care vorbim acum.
Madiineii [Μαδιηναῖοι] îl vând pe Sfântul Iosif lui Πετεφρης [Petefris], care era eunucul lui Farao [Φαραώ] și întâiul peste bucătarii lui sau bucătarul-șef al curții imperiale [Fac. 37, 36, LXX]. În WTT, Πετεφρης este Potifar [פֽוֹטִיפַר], iar Farao este Faraoh [פַּרְעֹ֔ה], pe când Iosif este יוֹסֵֽף [Iosef]. Însă Petefris, deși era păgân, „a cunoscut domnul său că Domnul [era] cu el [ᾔδει ὁ κύριος αὐτοῦ ὅτι Κύριος μετ᾽ αὐτοῦ] și [καὶ], câte are să facă [ὅσα ἂν ποιῇ], Domnul îl bine-călăuzește cu mâinile Sale [Κύριος εὐοδοῖ ἐν ταῖς χερσὶν Αὐτοῦ] [Fac. 39, 3, LXX]. De aceea, Sfântul Iosif „a aflat har înaintea domnului său [εὗρεν χάριν ἐναντίον τοῦ κυρίου αὐτοῦ]” [Fac. 39, 4, LXX], a lui Petefris, și acesta l-a pus peste casa lui și peste toate cele ale sale [Ibidem].
Însă, pentru că Sfântul Iosif „era bun la chip și frumos foarte la față [ἦν καλὸς τῷ εἴδει καὶ ὡραῖος τῇ ὄψει σφόδρα] [Fac. 39, 6, LXX], femeia lui Petefris i-a poruncit: „Culcă-te cu mine [κοιμήθητι μετ᾽ ἐμοῦ]!” [Fac. 39, 7, LXX]. Și el a refuzat-o până în momentul când, trăgându-i veșmintele de pe el, femeia a rămas cu veșmintele lui în mână, el fugind afară gol [Fac. 39, 12, LXX], dar fără să păcătuiască cu ea. Tocmai de aceea, stihurile sale din Sinaxarul din Lunea Mare, ne spun că înțeleptul Iosif s-a arătat a fi stăpânitorul cel drept [δίκαιος κράτωρ][6], pentru că s-a arătat a fi stăpân pe sine. Căci a fugit de ispita desfrânării și s-a arătat curat înaintea lui Dumnezeu.
Femeia minte, rănită fiind în orgoliul ei, iar Sfântul Iosif, în mod nedrept, ajunge la închisoare. Însă acolo, în temniță, „Domnul era cu Iosif și îi turna lui milă și i-a dat lui har înaintea întâiului dintre temniceri” [Fac. 39, 21, LXX]. El este întemnițat în mod nedrept ca și Domnul Iisus Hristos. Însă Domnul este cu el și îl umple de mila Lui.
Când Farao îi cere dezlegarea visului său, Sfântul Iosif îi spune: „Fără de Dumnezeu nu va fi răspuns mântuirii lui Farao [ἄνευ τοῦ Θεοῦ οὐκ ἀποκριθήσεται τὸ σωτήριον Φαραω]” [Fac. 41, 16, LXX]. Pentru că numai Dumnezeu ne mântuie. Și când îi tâlcuiește visul, Sfântul Iosif îi spune că este un vis de la Dumnezeu [Fac. 41, 32, LXX]. Pentru că Dumnezeu, în mod iconomic, Își arată voia Lui și celor păcătoși, dacă prin aceasta îi mântuie pe mulți.
Farao, luminat de Dumnezeu, înțelege că Sfântul Iosif „are Duhul lui Dumnezeu în el [ἔχει Πνεῦμα Θεοῦ ἐν αὐτῷ]” [Fac. 41, 38, LXX]. Lucru pe care nu l-au admis mulți dintre evrei despre Domnul și au rostit blasfemia că este un om care lucrează împreună cu demonii. Și pentru că Dumnezeu S-a revelat Sfântului Iosif [Fac. 41, 39], Farao l-a pus pe el peste tot pământul Egiptosului [Fac. 41, 41]. Cel invidiat și vândut de frații lui ajunge stăpânul celor străini, pentru că numai lui i S-a revelat Dumnezeu. A nu-l accepta pe cel prin care vorbește Dumnezeu înseamnă a nu-L accepta pe El.
Sfântul Iosif e slăvit în fața oamenilor la vârsta de 30 de ani [Fac. 41, 46, LXX], vârstă la care și Domnul S-a arătat oamenilor, S-a revelat lor. Pentru că „Însuși Iisus era ca [la] 30 de ani [ὡσεὶ ἐτῶν τριάκοντα] [și era] începând [să propovăduiască]” [Lc. 3, 23, BYZ].
Dar, pe când Egiptosul avea ce să mănânce și putea să și vândă mâncare altora – și asta datorită Sfântului Iosif, prin care a vorbit Dumnezeu –, foametea stăpânea peste tot pământul [Fac. 41, 57]. Și frații lui Iosif, trimiși de tatăl lor, vin să cumpere mâncare de la el. „Și Iosif i-a recunoscut [ἐπέγνω] pe frații săi, dar ei nu l-au recunoscut [ἐπέγνωσαν] pe el” [Fac. 42, 8, LXX]. Nu se așteptau ca el să fie binefăcătorul lor. Când Sfântul Iosif îi ispitește, frații lui recunosc că sunt „în păcat [ἐν ἁμαρτίᾳ]” [Fac. 42, 21, LXX] pentru Iosif, fratele lor. Pentru că păcatul e viu în noi atâta timp cât nu îl șterge Dumnezeu din ființa noastră.
După a doua ispitire a fraților săi, Sfântul Iosif se descoperă pe sine cu plâns mare [Fac. 45, 2]. Și el le revelează voia lui Dumnezeu, Care a voit ca el să fie vândut egiptenilor, pentru ca să rămână urmașii lor pe pământ [Fac. 45, 7]. Pentru că și Domnul a murit și a înviat și S-a înălțat în sânul Treimii pentru noi, pentru ca Biserica Lui să rămână pe pământ.
Copiii lui vin și îi vestesc bucurie mare, faptul că „fiul tău, Iosif, trăiește și el stăpânește tot pământul Egiptosului” [Fac. 45, 26, LXX]. El, cel care s-a stăpânit pe sine, stăpânește acum peste toți. Și când a primit această veste mare, Sfântului Iacov i „s-a uimit mintea [ἐξέστη ἡ διάνοια]” [Fac. 45, 26, LXX] sa, pentru că i s-a umplut de slava Lui.
Sfântul Iosif l-a chemat în Egiptos pe Sfântul Iacov, iar Dumnezeu i-a confirmat faptul că aceasta e voia Lui. Căci atunci când Israil I-a adus jertfă lui Dumnezeu [Fac. 46, 1], Dumnezeul lui Israil i-a vorbit „în vedenia nopții [ἐν ὁράματι τῆς νυκτὸς]” [Fac. 46, 2, LXX] și i-a spus: „Eu sunt Dumnezeul părinților tăi. Nu te teme să cobori întru Egiptos, căci întru neam mare te voi face pe tine acolo! Și Eu Mă voi coborî cu tine întru Egiptos [καὶ Ἐγὼ καταβήσομαι μετὰ σοῦ εἰς Αἴγυπτον] și Eu te voi sui pe tine în cele din urmă [καὶ Ἐγὼ ἀναβιβάσω σε εἰς τέλος], iar Iosif își va pune mâinile pe ochii tăi [καὶ Ιωσηφ ἐπιβαλεῖ τὰς χεῖρας ἐπὶ τοὺς ὀφθαλμούς σου]” [Fac. 46, 3-4, LXX], pentru că el ți-i va închide când tu vei adormi.
Sfântul Iosif se reîntâlnește cu tatăl său și plânge de bucurie. Căci, îmbrățișându-l, „a plâns [cu] plângere mai multă [ἔκλαυσεν κλαυθμῷ πλείονι]” [Fac. 46, 29, LXX]. Pentru că bucuria reală e o bucurie care ne umple de viață[7].
[1] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Tri/t06.html/ Triodul, ed. BOR 2000, p. 547.
[2] A se vedea: https://eap.academia.edu/EIRINIARTEMI.
[3] „i) Christ is the only beloved Son of God. Joseph is the beloved son of Jacob.
ii) Christ’s cloak symbolizes the divine nature, so it is bright. Joseph’s cloak symbolizes his glory.
iii) Christ was enraged by Pharisees and Scribes as Joseph was enraged by Potiphar. Potiphar and Pilate the Pontius knew that Joseph and Christ were innocent. Although both of them were innocent, they were condemned, Joseph into jail and Christ into death.
iv) Joseph refused to obey to Potiphar’s wife’s sexual harassment. On the other hand, Jesus refused to obey to any temptations of devil in the desert (Matthew 4:1-11. Mark 1:12-13. Luke 4:1-13).
v) Joseph was betrayed and was sold for pieces of silver by his own brothers (Genesis 37:25-28). Christ was betrayed and sold for pieces of silver too, by his discipline, Judas, and by people of his nation (Matthew, 26:15).
vi) Joseph and Christ were stripped of their robes (Genesis 37: 23. Matthew 27:28-30).
vii) Both, they saved their brothers from death when they realized who Joseph and Christ was. When we say brothers of Christ we mean all the spiritual brothers, Christians. Joseph nourishes his brothers and brought them to the fertile land of Egypt (Genesis 45:4-7). Christ «feeds» his disciplines and people who followed Him with bread and spiritual speeches which revealed that He was the Messiah (Luke 21:25-28). Also, Christ nourished them with His flesh, the eternal bread and with His blood, the eternal water of Life.
viii) Joseph didn’t remain humiliated all the time. From the humiliation of the prison was led to glory. Pharaoh raised him from the depths of the prison and made him lord. “Yes, I make you today lord in all Egypt” (Matthew 5: 3-16. John 6:48-51). This is the preface to the fact of the Resurrection of Christ. The death of Jesus brought the ultimate darkness; but death and darkness was invaded brilliantly by the light of resurrection”, cf. Eirini Artemi, The Psalms, the Hymns and the Texts of the Old Testament and Their Use in Holy Monday and Tuesday, in Theologia Orthodoxa, vol. 65, no. 2, December 2020, p. 117.
[4] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Messiah.
[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Joseph_(Genesis).
[6] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Tri/t06.html.
[7] Terminat la 8. 41, în zi de miercuri, pe 24 februarie 2021.