Zi: 6 martie 2021

Iubiții mei[1],

dacă avem dreptatea [δικαιοσύνη] lui Dumnezeu în noi înșine, adică consecința duhovnicească a împlinirii tuturor poruncilor Sale, atunci putem să vedem oamenii. Putem să îi vedem în profunzimea lor și, prin ei, să Îl vedem pe Dumnezeu, pe Făcătorul nostru, al tuturor. Și, în același timp, să trăim eshatologic. Pentru că Domnul ne-a poruncit: „Așadar privegheați [Γρηγορεῖτε οὖν], că[ci] nu ați cunoscut ziua și nici ceasul în care vine Fiul omului [ὅτι οὐκ οἴδατε τὴν ἡμέραν οὐδὲ τὴν ὥραν ἐν ᾗ ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ἔρχεται]!” [Mt. 25, 13, BYZ]. Și această stare de priveghere, de continuă rugăciune și așteptare a celei de-a doua veniri a Domnului înseamnă viețuirea eshatologică a Bisericii. Pentru că Biserica trăiește împreună cu Dumnezeu în istorie, în clipa de față, dar așteptând desăvârșirea planului Său cu lumea. Noi Îl chemăm neîncetat pe Dumnezeu și El este în noi prin slava Lui și mereu cu noi, ajutându-ne întru toate, dar în același timp știm că întreaga creație se îndreaptă spre Împărăția lui Dumnezeu, spre transfigurarea ei prin slava Lui, și nu spre desființarea ei.

De aceea, când noi așteptăm a doua venire a Domnului și Judecata Lui și răsplătirea fiecăruia în parte, noi nu așteptăm „sfârșitul” lumii, ci transfigurarea acestei lumi. Pentru că Dumnezeu nu își distruge creația Lui, ci o desăvârșește pe ea. Și noi, așteptând Împărăția Lui cea veșnică, nu trăim cu conștiința că moartea e sfârșitul nostru definitiv, ci că ea e ușa de intrare în Împărăția Lui. De aceea, așteptăm toate ale vieții noastre ca din mâna lui Dumnezeu, ca primindu-le de la El, pentru că avem conștiința că El ne dăruie toate spre mântuirea noastră. Iar astăzi, când ne vorbește prin Evanghelia Sa despre Judecata Lui cea veșnică, Domnul ne vorbește pedagogic despre ce va fi cu noi. Pentru că El nu minimalizează viața noastră și nici nu ne ascunde consecințele faptelor vieții noastre, ci ca un Părinte adevărat și responsabil, El ne revelează cum vor sta lucrurile.

Și El e cu totul credibil! Pentru că numai El, Judecătorul tuturor, putea să ne vorbească despre această mare lucrare a Sa cu fiecare om în parte. Pentru că Judecata Lui este pentru noi, pentru cei creați după chipul Său, pentru ca să trăim continuu o tot mai mare asemănare cu El. Căci sfințenia e viața creștină, e viața ortodoxă, e viața cu Dumnezeu, e viața prin care noi ne asemănăm tot mai mult cu Dumnezeu, cu Făcătorul nostru.

„Iar când are să vină Fiul omului în[tru] slava Sa [Ὅταν δὲ ἔλθῃ ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ἐν τῇ δόξῃ Αὐτοῦ]” – pentru ca să vadă cum s-au sfințit oamenii prin continua lor priveghere și slujire a Lui –, „și toți Sfinții Îngeri [vor fi] împreună cu El [καὶ πάντες οἱ Ἅγιοι Ἄγγελοι μετ᾽ Αὐτοῦ], atunci va ședea pe tronul slavei Sale [τότε καθίσει ἐπὶ θρόνου δόξης Αὐτοῦ]” [Mt. 25, 31, BYZ]. Și va sta pe tronul slavei Sale cu trupul Său cel transfigurat, cel cu totul îndumnezeit, cu care S-a înălțat în sânul Treimii. Pentru că „Acest Iisus [Οὗτος ὁ Ἰησοῦς], Care a fost luat de la voi întru cer [ἀναληφθεὶς ἀφ᾽ ὑμῶν εἰς τὸν οὐρανόν], așa va veni [οὕτως ἐλεύσεται], [în] ce chip L-ați văzut pe El mergând întru cer [ὃν τρόπον ἐθεάσασθε Αὐτὸν πορευόμενον εἰς τὸν οὐρανόν]” [F. Ap. 1, 11, BYZ].

Pentru că va veni la noi, ca să ne judece pe noi, ca Dumnezeu și om, având umanitatea Lui, cea luată din Fecioară și transfigurată, ca semn al întrupării și al viețuirii Lui pe pământ și al întregii iconomii a mântuirii noastre. Fiindcă El vine să vadă cum am trăit noi pe pământ Evanghelia Lui, adică viața Lui cea dumnezeiască. Să vadă cum am transformat cuvintele Lui în viața noastră și cât de frumoasă e viața noastră cea împreună cu El.

Va veni plin de slavă, de slava Lui cea necreată și dumnezeiască, care izvorăște veșnic din ființa Lui, împreună cu toți Sfinții Lui Îngeri. Adică împreună cu Îngerii care au rămas întru sfințenia Lui. Pentru că cei care au căzut din slava Lui au ajuns demoni, adică potrivnici ai Lui. Și această venire a Lui împreună cu toate Sfintele Puteri cerești e înfricoșătoare prin măreția ei cea preasfântă. Pentru că Puterile cerești, cele care ne-ajută pe noi să ne mântuim, vin împreună cu Domnul slavei ca să vadă judecata lumii pe care a ajutat-o încontinuu.

Judecătorul lumii vine, împreună cu slujitorii Lui cerești, ca să-i judece pe oameni! Pentru că doar oamenii vor fi judecați și nu animalele, păsările, peștii sau lucrurile. Sunt judecați oamenii, pentru că omul a fost pus să domnească peste pământ: „Creșteți și înmulțiți-vă și umpleți pământul și domniți peste el și stăpâniți [αὐξάνεσθε καὶ πληθύνεσθε καὶ πληρώσατε τὴν γῆν καὶ κατακυριεύσατε αὐτῆς καὶ ἄρχετε]” [Fac. 1, 28, LXX] toate cele de pe pământ! Dar ca să domnești peste pământ și să-l stăpânești pe el trebuie mai întâi să domnești peste trupul și sufletul tău. Trebuie să fii un domnitor peste viața ta, adică un om duhovnicesc. Căci nu poți să-i conduci pe alții, dacă nu te poți conduce pe tine însuți! Pentru că porunca Domnului a fost dintru început sfințirea noastră. Căci El ne-a dat să fim stăpâni peste pământ, pentru ca să fim stăpâni duhovnicești peste noi înșine.

Dar când nu ești stăpân peste pământ prin bunătatea și grija ta față de el, atunci ești un dictator, unul care te comporți fără responsabilitate reală. Și noi, atât față de viața noastră, cât și față de averile noastre materiale, ne comportăm adesea iresponsabil, pentru că nu trăim duhovnicește, nu trăim împreună cu Dumnezeu. Extenuarea și îmbolnăvirea trupului nostru ne arată că nu suntem reali stăpâni peste viața noastră, după cum nemunca și indiferența față de averea noastră ne arată că nu știm să chivernisim lucrurile moștenite. Și adevărata risipire a vieții și a averii este aceasta: când nu facem din viața și din averea noastră o lumină și o îmbrățișare sinceră a altora. Avem viață, avem sănătate, avem bani, avem relații sociale, dar nu se văd lucrurile bune făcute de către noi. Pentru că nu ne interesează ce fac alții, ce nevoi au alții…

Însă atunci, când El va veni plin de slava Lui, dimpreună cu toate Puterile Sale cele cerești, „va fi adunat [vor fi adunate] înaintea Sa toate neamurile [συναχθήσεται ἔμπροσθεν Αὐτοῦ πάντα τὰ ἔθνη]” – toți cei care s-au zămislit și au trăit vreodată pe pământ – „și îi va separa/ despărți pe unii de alții [καὶ ἀφοριεῖ αὐτοὺς ἀπ᾽ ἀλλήλων], precum păstorul separă/ desparte oile de capre [ὥσπερ ὁ ποιμὴν ἀφορίζει τὰ πρόβατα ἀπὸ τῶν ἐρίφων], și va pune oile [în] cele de-a dreapta Sa [καὶ στήσει τὰ μὲν πρόβατα ἐκ δεξιῶν Αὐτοῦ], iar caprele [în] cele de-a stânga [Sa] [τὰ δὲ ἐρίφια ἐξ εὐωνύμων]” [Mt. 25, 32-33, BYZ].

Sensul de bază al lui ἀφορίζω e acela de a separa. Domnul îi separă pe cei Sfinți de cei păcătoși după cum păstorul separă oile de capre în târla lui. De la acest verb avem în română pe „a afurisi”, pentru că al doilea sens al verbului în limba greacă e acela de a scoate pe cineva dintr-o comunitate. Și când Preotul Duhovnic afurisește pe cineva, el îl oprește de la împărtășirea euharistică cu Domnul pentru o anume perioadă. Adică îl scoate sau îl separă de cei care se pot împărtăși. Iar oprirea noastră de la împărtășire e o chemare la pocăința vie, la pocăința profundă, la cea prin care ne unim iarăși cu Dumnezeul nostru.

Însă în Evanghelia de azi, separarea sau despărțirea celor Sfinți de cei păcătoși nu e temporară, ci veșnică, pentru că ea e urmarea Judecății celei drepte a lui Dumnezeu. Pentru că El ne separă pe unii de alții! Și ne separă pentru veșnicie pe unii de alții nu discreționar, nu favorizându-i pe unii îl detrimentul altora, ci pe mărturia vie, clară a vieții noastre.

Pentru că viața noastră e consecința modului în care am văzut oamenii și ne-am raportat la ei, la viața lor reală. Viața noastră în comunitate e cea care ne-a creat într-un anume fel, pentru că orice relație pe care am avut-o cu oamenii a fost una personalizatoare, dacă am trăit mereu cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Verbul principal al Judecății Lui este verbul vederii. Verbul ὁράω [orao], care înseamnă a vedea, a privi, a percepe, a constata, a pricepe, a cunoaște, e folosit la aorist activ persoana a 2-a plural: εἴδομεν [idomen] de 4 ori în Evanghelia Judecății [Mt. 25, 37, 38, 39, 44] și de 5 ori în toată Evanghelia după Matteos. Iar ὁράω, folosit la trecut în Evanghelia de azi, nu ne vorbește doar spre cum i-am văzut noi, pe din afară, pe oameni, ci despre cum i-am văzut pe dinăuntru pe oameni. Pentru că numai o vedere interioară, o vedere profundă a oamenilor, ne poate determina să îi ajutăm în mod activ, în mod real.

Domnul îi binecuvântă pe Sfinții Lui [Mt. 25, 34] pentru că au făcut lucruri concrete pentru El: „Că[ci] am fost flămând și Mi-ați dat să mănânc; am fost însetat și Mi-ați dat să beau; cel străin eram și M-ați adunat [ξένος ἤμην καὶ συνηγάγετέ Με]/ M-ați luat înăuntru; cel gol [eram] și M-ați înveșmântat pe Mine [γυμνός καὶ περιεβάλετέ Με]; am fost bolnav și M-ați cercetat pe Mine; în temniță eram și ați venit către Mine [καὶ ἤλθετε πρός Με]” [Mt. 25, 35-36, BYZ]. Și ca să faci lucruri concrete pentru Dumnezeu trebuie să îi vezi în mod real pe oameni. Și ca să îi vezi pe oameni trebuie să mergi după ei, să mergi la ei acasă, să mergi la locul lor de muncă, să mergi la spital și în temniță și în singurătatea lor și să vezi cum trăiesc ei de fapt. Și când vezi cum trăiesc oamenii și când te întâlnești în mod real cu oamenii, atunci ei încep să te iubească pe tine și tu pe ei, pentru că începeți să vă cunoașteți în mod real unii pe alții. Și când oamenii se respectă și se ajută și se cunosc unii pe alții, ei se iubesc unii pe alții și Îl văd pe Dumnezeu în ei înșiși.

Pentru că Domnul nu ne-a vorbit aici despre fapte bune făcute în abstract sau la comandă, numai pentru că ne permitem financiar să facem cadouri sau milostenii, ci despre relații reale cu oamenii în cadrul cărora facem daruri, ne deschidem unii față de alții, ne încurajăm unii pe alții spre împlinirea voii lui Dumnezeu.

Dacă ai bani mulți poți face acte de caritate printr-o singură virare în contul cuiva a unei sume. Dai bani, nu știi cui, nu știi ce s-a făcut cu ei, și te simți bine. Dar acest bine nu are concretețe atâta timp cât n-ai văzut omul pe care l-ai ajutat. Însă când mergi tu însuți la omul aflat în nevoie și te interesezi în mod real de viața lui și începi o prietenie cu el, atunci nu doar ai făcut o faptă bună, ci ai întemeiat o relație datorită unei fapte bune făcute cuiva. Și Domnul judecă tocmai implicarea noastră în viața semenilor noștri! El judecă iubirea noastră față de semenii noștri.

Însă e foarte ușor și convenabil să judeci Evanghelia Judecății, Evanghelia de astăzi, doar în termenii faptelor exterioare. Adică să crezi că Domnul ne-a cerut doar să dăm de mâncare, doar să dăm apă de băut, doar să găzduim pe cineva, doar să îmbrăcăm pe cineva, doar să vizităm pe cineva la spital sau la penitenciar. Pentru că mulți pot să le facă și le fac pe toate acestea fără ca faptele lor să aibă urmări duhovnicești în viața lor. Numai că Domnul nu ne-a cerut ceva trupesc în Evanghelie Sa, ci ceva duhovnicesc: sfințirea noastră.

Tocmai de aceea, faptele trupești cerute de Domnul sunt o scară continuă, interioară, spre cele duhovnicești. Pentru că reala hrănire a Domnului înseamnă să dăruim masă, bani, un loc de muncă, ajutoare concrete cuiva, dar în același timp și să îl hrănim duhovnicește cu adevărul lui Dumnezeu și cu iubirea Lui față de noi. Pentru că omul nu are nevoie doar de apă, ci și de adevărul lui Dumnezeu. Omul nu are nevoie doar de haine, ci și de iubirea cu care noi îl îmbrățișăm. El are nevoie de prietenia noastră și când e bolnav și când e singur și când e în temniță, dar și când e obosit, când e ispitit, când e dezorientat, când e bucuros, când e împlinit, când are nevoie de un dialog real și sincer cu cineva.

Pentru că a dărui înseamnă a te dărui. Mai înainte ca să dai ceva de la tine trebuie să te dai pe tine celuilalt, adică să te dărui lui ca prieten, ca frate, ca om sincer, ca slujitor al lui Dumnezeu. Și, la Judecata Lui, Domnul vrea să vadă gradul dăruirii noastre față de ceilalți, gradul jertfirii noastre pentru ei. Căci pe cât îi iubim pe oameni, pe atât Îl iubim pe El. Sau îi iubim atât de mult pe oameni și facem atât de multe lucruri pentru ei, pentru că Îl iubim pe El mai întâi de toate și Îi slujim Lui prin tot ceea ce facem față de toți oamenii.

Alergarea continuă după oameni, după adevărul lor, e alergarea noastră după dreptatea lui Dumnezeu. Pe cât înțelegem oamenii și operele lor, pe atât arătăm că suntem plini de dreptatea lui Dumnezeu, adică de împlinirea reală a voii Lui. Și dacă ești plin de dreptatea Lui, dacă ești Dreptul sau Sfântul lui Dumnezeu, atunci ești unul care îi iubești, îi odihnești și ești un povățuitor real al celor care caută să Îi slujească lui Dumnezeu. Pentru că viața cu Dumnezeu nu e o piesă de teatru, nu e un rol pe care îl joci pentru ca să îi binedispui pe oameni, dar tu ești altul după terminarea piesei, ci e viața de zi cu zi, de clipă de clipă. Și a trăi cu Dumnezeu nu e o metaforă, ci e modul în care trăiesc cu adevărat toți cei credincioși Lui, pentru că sunt plini de slava lui Dumnezeu!

De aceea, creștinul ortodox nu urmărește să ia ochii, nu urmărește să convingă pe cineva cu obstinație, ci el, prin tot ceea ce face, mărturisește că trăiește potrivit conștiinței lui luminate de Dumnezeu. Înseși păcatele și erorile sale vorbesc despre conștiința lui creștină, pentru că el și le asumă în mod continuu. În comparație cu cei care sunt indiferenți la detaliile vieții lor și ale relațiilor lor cu ceilalți, creștinul e mereu atent și priveghetor. El lucrează mereu binele, dar se așteaptă mereu la tot felul de ispite și necazuri din partea demonilor și a oamenilor. Pentru că el știe că viața creștină e o viață dușmănită de demoni și de diverși neprieteni.

Însă, în mod fundamental, viața creștinului e o viață eshatologică, pentru că e o viață care se raportează mereu la veșnicia cu Dumnezeu, adică la viața cu El în Împărăția Sa. Nu trăiește aici cu conștiința că e „veșnic” și că lui „i se cuvine orice”, ci trăiește cu conștiința că e robul nevrednic al lui Dumnezeu și că el împlinește voia Sa pe pământ. Trăiește cu conștiința că va fi judecat pentru orice gând, pentru orice simțire, pentru orice faptă a lui. Pentru că Judecătorul nostru e Dumnezeu și El stabilește veșnicia noastră.

Iar cei care nu i-au văzut deloc pe cei prea mici [τῶν ἐλαχίστων] ai Domnului [Mt. 25, 45, BYZ], care i-au desconsiderat în mod fundamental pe toți semenii lor, „vor merge…întru pedeapsa cea veșnică [ἀπελεύσονται…εἰς κόλασιν αἰώνιον], iar cei Drepți întru viața cea veșnică [οἱ δὲ Δίκαιοι εἰς ζωὴν αἰώνιον]” [Mt. 25, 46, BYZ]. Pentru că atât Iadul, cât și Raiul sunt veșnice, numai că Iadul e pedeapsa pentru viața cea păcătoasă, pe când Raiul milostivirii lui Dumnezeu e viața reală a omului. Iar unde merge fiecare om pentru veșnicie se va stabili de Însuși Domnul la Judecata Sa cea veșnică, despre care El ne-a vorbit în mod lămurit astăzi.

Pentru că El dorește să știm cu toții că viața noastră are consecințe veșnice. Că ceea ce facem azi are valoare veșnică și că atât binele, cât și răul pe care îl facem le purtăm în sufletul și în trupul nostru.

De aceea, iubiții mei, azi lăsăm sec de carne până la Învierea Domnului, pentru ca să postim duhovnicește! Pentru ca să lăsăm păcatele în urma noastră prin Spovedanie și noi să privim înainte, spre Domnul și spre răsplata Lui cea veșnică. Fiindcă numai astfel ne vom îmbogăți duhovnicește în mod continuu, dacă ne vom dărui încontinuu spre folosul și spre mântuirea oamenilor. Slujirea noastră în Biserică și în lume înseamnă arderea noastră continuă în viața cu Dumnezeu. Numai că arderea duhovnicească, arderea dragostei dumnezeiești, nu ne mistuie, ci ne îndumnezeiește continuu!

De aceea, pe cât ardem pentru El, pe atât ne aprindem ca o văpaie imensă, și focul slavei lui Dumnezeu din noi îi curățește și îi luminează și îi sfințește pe cei care ne ascultă și ne urmează în viața lor. Pentru că focul lui Dumnezeu se aprinde în noi pentru ca să se extindă și la alții, adică la întreaga umanitate.

Să postim cu pace de mâine, iubiții mei, să postim duhovnicește! Să postim cu postul care ne umple de iubire, de pace, de înțelegere, de milă și de atenție față de oameni și față de întreaga creație a lui Dumnezeu! Pentru că postirea noastră e vindecare interioară de toată patima și neputința, e eliberare duhovnicească, e umplere de veselie dumnezeiască. Amin!

---

[1] Începută la 7. 31, în zi de joi, pe 4 martie 2021. Soare, două grade, vânt de 5 km/ h.