Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [82]
Volumul Puntea (ultimele)[1], cuprinzând cele din urmă poeme ale lui Marin Sorescu, scrise în timp ce îndura o suferință care i-a încercat limitele, dar l-a și smerit, e mărturia frământărilor și a neliniștilor celui care știe că trebuie să treacă puntea din viața de aici către cele veșnice. Și iese la suprafață agonia sufletească, deși nu renunță nici acum, definitv, la atitudinea reflexivă.
Și astfel de mărturii sunt prețioase, pentru că, în vremea când sunt încă în putere și vor să convingă lumea de talentul lor, scriitorii pozează ades, se fardează literar cu idei la modă, despre care știu că prind la public și la critică. Iar existențialismul liric al lui Sorescu e și el pigmentat de momente în care falsează, în care mizează mai mult pe poantă sau pe răpirea cititorilor într-un peisaj filosofic agreat de epocă („epocă” în sens larg, nu neapărat comunistă…) – poetul a încercat să impună în conștiința publică autoportretul său liric ca om cartezian, dubitativ, concentrat pe efortul de a descurca sau măcar a contempla unde ar putea duce ițele vieții. A vrut să lase această impresie, deși nu era, în esență, un cartezian…
Lupta cu frica sau cu îndoiala (cu îndoiala chinuitoare, nu cu cea teoretică), mărturisirea momentelor de groază și de umilință trăind degradarea fizică, ne oferă un Sorescu oarecum schimbat în aceste poezii de final. E de remarcat totuși că nu devine tenebros, nici excesiv de anxios. Nu e nici acum o lavă de sentimente, dar coboară mult mai mult în el însuși.
Răzbat din versuri țipetele (interioare, dar țipete), și nu puține: „ – Nu știam că viața/ E o linie închipuită, zic. /…/ Ce departe în urmă a rămas leagănul/ Din același lemn ca și puntea/ În care mama, cântând și plângând,/ Mă învăța ritmul cosmic/ Pe care-l pierd acum:/ Nani! Nani!/ – De ce nu mi-ai spus că viața/ E o linie închipuită,/ Mamă?” (Puntea).
Viața e „o linie închipuită” pentru că…nu e linie: la un moment dat se îndoaie, se frânge…
Sau un poem fără titlu:
Arăt atât de îngrozitor
Încât pierd mult timp
Consolându-i pe cei
Care vin să mă vadă.
Țipă, își pun mâinile la ochi,
Blestemă.
„De ce tocmai tu”, se răstesc la mine.
Doamne, unde ești, Tu exiști?
Eu încerc să le ridic moralul
– Ei, lăsați, nu-i chiar așa cum vi se pare.
Săptămâna trecută arătam și mai rău
Boala e boală, totuși.
Face ravagii, unde se încuibă
Și la urma urmei, toți murim
Și vorba lui Hamlet: „Dacă-i acum
Nu va fi altădată”.
Dacă n-ar fi durerea asta îngrozitoare
Aș accepta senin, mioritic,
Chiar și figura asta de schingiuit.
Lumea e sinceră,
Lumea suferă pentru mine.
„Curaj”
Aud din toate părțile
Și eu ce pot să fac?
Îi consolez pe toți cum pot,
Numai mie nu știu ce să-mi mai spun,
Când rămân singur.
Lamentațiile ipocrite ale rudelor și prietenilor (mai mult sau mai puțin)…care n-au nimic de-a face cu realitatea interioară a suferindului, care numai de smiorcăieli prefăcute n-are nevoie…
Și-am auzit și cum sună Hamlet în variantă oltenească/ românească!…
Am aflat, în opera lui Sorescu, de la primul volum, poezii în care și-a confesat preocuparea și frisoanele legate de sfârșitul vieții, dar, ca mulți dintre noi, n-a fost cu adevărat zdruncinat până nu a ajuns la punctul de cotitură.
„Numai mie nu știu ce să-mi mai spun,/ Când rămân singur”…
[1] Marin Sorescu, Puntea (ultimele), Ed. Creuzet, București, 1997.