Crezul Bisericii. Comentariu teologic [1]
În forma inițială, în care a fost adoptat la Sinodul al II-lea Ecumenic, Ectesisul celor 150 de Părinți era formulat la plural: πιστεύομεν [credem], ὁμολογοῦμεν [mărturisim], προσδοκῶμεν [așteptăm][1], subliniind faptul că Sfinții Părinți sinodali au avut aceeași mărturisire de credință. Astăzi, în cultul Bisericii, Crezul Bisericii e formulat la singular, pentru ca să exprime credința fiecărui credincios în parte, și textul lui e acesta:
„Πιστεύω εἰς ἕνα Θεόν, Πατέρα, Παντοκράτορα, ποιητὴν οὐρανοῦ καὶ γῆς, ὁρατῶν τε πάντων καὶ ἀοράτων.
Καὶ εἰς ἕνα Κύριον Ἰησοῦν Χριστόν, τὸν υἱόν τοῦ Θεοῦ τὸν Μονογενῆ, τὸν ἐκ τοῦ Πατρὸς γεννηθέντα πρὸ πάντων τῶν αἰώνων. Φῶς ἐκ φωτός, Θεὸν ἀληθινὸν ἐκ Θεοῦ ἀληθινοῦ, γεννηθέντα, οὐ ποιηθέντα, ὁμοούσιον τῷ Πατρί, δι’ οὐ τὰ πάντα ἐγένετο. Τὸν δι’ ἡμᾶς τοὺς ἀνθρώπους καὶ διὰ τὴν ἡμετέραν σωτηρίαν κατελθόντα ἐκ τῶν οὐρανῶν καὶ σαρκωθέντα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου καὶ Μαρίας τῆς Παρθένου καὶ ἐνανθρωπήσαντα. Σταυρωθέντα τε ὑπὲρ ἡμῶν ἐπὶ Ποντίου Πιλάτου καὶ παθόντα καὶ ταφέντα. Καὶ ἀναστάντα τῇ τρίτῃ ἡμέρᾳ κατὰ τάς Γραφάς. Καὶ ἀνελθόντα εἰς τοὺς Οὐρανοὺς καὶ καθεζόμενον ἐκ δεξιῶν τοῦ Πατρός. Καὶ πάλιν ἐρχόμενον μετὰ δόξης κρῖναι ζῶντας καὶ νεκρούς· οὗ τῆς βασιλείας οὐκ ἔσται τέλος.
Καὶ εἰς τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον, τὸ Κύριον, τὸ Ζωοποιόν, τὸ ἐκ τοῦ Πατρὸς ἐκπορευόμενον, τὸ σὺν Πατρὶ καὶ Υἱῷ συμπροσκυνούμενον καὶ συνδοξαζόμενον, τὸ λαλῆσαν διὰ τῶν Προφητῶν.
Εἰς Μίαν, Ἁγίαν, Καθολικὴν καὶ Ἀποστολικὴν Ἐκκλησίαν. Ὁμολογῶ ἐν Βάπτισμα εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν. Προσδοκῶ ἀνάστασιν νεκρῶν. Καὶ ζωὴν τοῦ μέλλοντος αἰῶνος. Ἀμήν”[2].
Iar Crezul Bisericii conține, în marea lui parte, dogma triadologică, apoi dogma eclesiologică, dogma sacramentală și pe cea eshatologică. Însă Crezul Bisericii nu e un document totalizator al credinței creștine, ci un breviar fundamental al credinței noastre.
Crezul, în forma sa liturgică, începe cu verbul a crede la persoana întâia singular: πιστεύω. Pentru că eu, cel care îmi mărturisesc credința, cred în toate dogmele cuprinse în Crezul Bisericii. Și prima dogmă a Crezului e dogma triadologică, vorbindu-se mai întâi despre Dumnezeu Tatăl.
Cum e Dumnezeu Tatăl mărturisit de Biserică? Este un Dumnezeu și Tată și Atotțiitor și Făcător al cerului și al pământului. Și când spui: „Cred întru unul Dumnezeu [Πιστεύω εἰς ἕνα Θεόν]”, mărturisești că Tatăl e o persoană a Treimii. Că El e unul din Treime. Și numele Său de Tată [Πατέρα (forma de acuzativ)] indică faptul că El are un Fiu. Tocmai de aceea, teologia Tatălui e urmată de teologia Fiului în Crezul Bisericii. Însă Atotțiitorul/ Pantocratorul [Παντοκράτορα] e numele Tatălui în relația Sa cu creația Sa. Pentru că El ține în existență, prin slava Lui, toate cele create de El împreună cu Fiul și cu Duhul Sfânt. Fapt pentru care, numele Său de Atotțiitor e în relație cu acela de Făcător al cerului și al pământului. Iar sintagma: „și al tuturor celor văzute și nevăzute” explică ce înseamnă cerul și pământul. Pentru că prin cer se desemnează cele nevăzute, adică Puterile cele cerești, pe când prin pământ se desemnează cele văzute de către noi. Cele materiale, în comparație cu cele nevăzute, care sunt nemateriale.
Și astfel, dacă traducem mărturia noastră despre Dumnezeu Tatăl – scriind cu majusculă, așa cum e firesc, cuvântul Făcătorul –, avem următorul text al Crezului Bisericii: „Cred întru unul Dumnezeu [Πιστεύω εἰς ἕνα Θεόν], Tatăl [Πατέρα], Atotțiitorul [Παντοκράτορα], Făcătorul cerului și al pământului [Ποιητὴν οὐρανοῦ καὶ γῆς], și al tuturor celor văzute și nevăzute [ὁρατῶν τε πάντων καὶ ἀοράτων]”.
Cele văzute la microscop sau la telescop sunt tot văzute, adică materiale, chiar dacă ochiul nostru nu le percepe în mod direct. Pentru că adjectivul la G. pl. „cele văzute [ὁρατῶν]” se referă la cele materiale, pe când „cele nevăzute [ἀοράτων]” se referă la Sfintele Puteri cerești, dar și la demoni, la cei care au căzut din slava lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu Tatăl, dimpreună cu Dumnezeu Fiul și cu Dumnezeu Duhul Sfânt, a făcut toate cele văzute și nevăzute. Și pentru că El a făcut toate, tocmai de aceea le ține pe toate în existență și le ajută să se împlinească pe toate cele create de El. Pentru că toate existențele depind de Dumnezeu nu doar prin facerea lor, ci și prin dăinuirea lor. Fiindcă El le ține în existență pe cele pe care El Însuși le-a creat.
Teologia Fiului, cea mai vastă parte a Crezului, începe cu mărturisirea: „Și întru unul Domn Iisus Hristos [Καὶ εἰς ἕνα Κύριον Ἰησοῦν Χριστόν]”. Pentru că există un singur Tată și un singur Fiu al Lui. Iar Fiul este Domnul nostru, pentru că a venit în mijlocul nostru. Pentru că S-a întrupat și S-a făcut om și S-a numit Iisus Hristos. Căci numele Lui a fost Iisus, iar Hristos a fost denumirea Lui profetică. Pentru că Mașiah cel așteptat sau Hristosul așteptat de Israil a fost Iisus, Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Și iarăși corectez textul grecesc al Crezului, lucru pe care îl voi face constant! Pentru că nu putem scrie pe Fiul cu literă mică, ci cu majusculă. Și astfel avem: „Și întru unul Domn Iisus Hristos [Καὶ εἰς ἕνα Κύριον Ἰησοῦν Χριστόν], Fiul lui Dumnezeu Cel unul-născut [τὸν Υἱόν τοῦ Θεοῦ τὸν Μονογενῆ], Care din Tatăl a fost născut mai înainte de toate veacurile [τὸν ἐκ τοῦ Πατρὸς γεννηθέντα πρὸ πάντων τῶν αἰώνων”.
Iar Fiul este Cel unul-născut al Tatălui din veșnicie. Pentru că din totdeauna Tatăl e Tată, pentru că are un Fiu al Său din veșnicie. Căci expresia „mai înainte de toate veacurile [πρὸ πάντων τῶν αἰώνων”l – sau „mai înainte de toți vecii”, așa cum s-a tradus până acum –, mărturisește faptul că nașterea Fiului din Tatăl nu s-a făcut în istorie, ci mai presus de timp, din veșnicie. Pentru că și timpul e creația Dumnezeului nostru treimic și nu e o realitate „veșnică”, așa cum o concepea lumea păgână.
Credem în Tatăl, dar credem și în Fiul Lui Cel unul-născut din veci. Și fraza următoare a Crezului Bisericii ne vorbește despre Fiul în relația Sa cea veșnică cu Tatăl: „Φῶς ἐκ φωτός, Θεὸν ἀληθινὸν ἐκ Θεοῦ ἀληθινοῦ, γεννηθέντα, οὐ ποιηθέντα, ὁμοούσιον τῷ Πατρί, δι’ οὐ τὰ πάντα ἐγένετο”. Și trebuie să corectăm iarăși textul grecesc: „Φῶς ἐκ Φωτός, Θεὸν ἀληθινὸν ἐκ Θεοῦ ἀληθινοῦ”. Pentru că Φῶς [Lumina] înseamnă aici Θεὸν [Dumnezeu].
Și avem următoarea traducere: „Lumina din Lumină [Φῶς ἐκ Φωτός], Dumnezeul cel adevărat din Dumnezeul cel adevărat [Θεὸν ἀληθινὸν ἐκ Θεοῦ ἀληθινοῦ], [Cel care] a fost născut, nu făcut [γεννηθέντα, οὐ ποιηθέντα], Cel deoființă [cu] Tatăl [ὁμοούσιον τῷ Πατρί], prin Care toate s-a[u] făcut [δι’ Οὐ τὰ πάντα ἐγένετο]”.
Cum S-a născut Fiul din Tatăl? Ca „Lumina din Lumină”! Tocmai de aceea, El e deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Și pentru că S-a născut din Dumnezeul cel adevărat, tocmai de aceea El e Dumnezeul cel adevărat, după cum Dumnezeul cel adevărat e și Duhul Sfânt. Fiul a fost născut din Tatăl, iar nu făcut, nu creat, nu zidit ca întreaga făptură văzută și nevăzută. Iar Tatăl a făcut prin Fiul întru Duhul Sfânt toate cele create, pentru că Dumnezeul treimic e Făcătorul lumii văzute și nevăzute.
[1] Pr. Sorin Șelaru (coord.), Viorel Coman, George Gherga, Hotărârile dogmatice ale celor șapte Sinoade Ecumenice, Ed. Basilica, București, 2018, p. 90.