Crezul Bisericii. Comentariu teologic [2]

Însă Fiul Tatălui nu a lăsat umanitatea creată de El să zacă în păcat, ci a venit la noi ca să ne mântuie: „Care, pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire [Τὸν, δι’ ἡμᾶς τοὺς ἀνθρώπους καὶ διὰ τὴν ἡμετέραν σωτηρίαν], coborându-Se din ceruri [κατελθόντα ἐκ τῶν οὐρανῶν] și întrupându-Se din Duhul Sfânt și [din] Maria Fecioara [καὶ σαρκωθέντα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου καὶ Μαρίας τῆς Παρθένου] și făcându-Se om [καὶ ἐνανθρωπήσαντα].

Care a fost scopul întrupării Domnului? El S-a întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră! Pentru binele nostru real, veșnic. Și El a coborât din ceruri (G. pl.) și nu din cer. În Bereșit 1, 1 avem  הַשָּׁמַ֖יִם [hașamaim], adică cerurile, cf. WTT, pentru că Puterile cele cerești sunt ierarhice, pe când LXX vorbește despre τὸν οὐρανὸν [cerul] [Fac. 1, 1], indicând prin cer întreaga Împărăție a lui Dumnezeu. Însă sintagma κατελθόντα ἐκ τῶν οὐρανῶν [coborându-Se din ceruri] nu vrea să ne spună că El a coborât la propriu din ceruri, ci din mai presus de toate cerurile, pentru că El e unul din Treime și nu unul dintre Îngeri. Dar, în comparație cu pământul, prin ceruri ni se indică faptul că El e Dumnezeu și nu o făptură umană.

Trei participii aoriste active: κατελθόντα, σαρκωθέντα și ἐνανθρωπήσαντα. Tocmai de aceea le-am tradus prin gerunziu.

Coborârea din ceruri a Fiului, coborârea Lui la noi, indică faptul că întruparea Lui a fost voința Sa. Însă întreaga Treime are o singură voință și o singură lucrare și o singură ființă. De aceea, mântuirea noastră a fost voită de întreaga Treime și nu doar de Fiul. Iar El S-a coborât din ceruri din iubire pentru noi și pentru ca să ne mântuie pe noi. Coborârea Fiului este explicată prin textul: „și întrupându-Se din Duhul Sfânt și [din] Maria Fecioara [καὶ σαρκωθέντα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου καὶ Μαρίας τῆς Παρθένου] și făcându-Se om [καὶ ἐνανθρωπήσαντα]”. Coborârea Sa la noi e totuna cu întruparea sau înomenirea Sa. El Se coboară la noi și Se face om mai presus de înțelegerea noastră și a întregii Sale creații, pentru că întruparea Lui nu înseamnă separarea Lui de Tatăl și de Duhul Sfânt. El Se întrupează pentru noi și pentru mântuirea noastră, dar nu Se desparte nicidecum de Tatăl și de Duhul Sfânt, fiind în același timp Dumnezeu și om.

Modul întrupării Sale este explicat în mod parțial în sintagma: „și întrupându-Se din Duhul Sfânt și [din] Maria Fecioara [καὶ σαρκωθέντα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου καὶ Μαρίας τῆς Παρθένου]”. De ce este o explicație parțială? Pentru că nu doar Duhul Sfânt a conlucrat la întruparea Fiului din Fecioară, ci și Tatăl și Fiul. Însă aici e amintită doar conlucrarea Duhului Sfânt – care nu o exclude pe a Tatălui, ci o presupune –, pentru a se sublinia că „Duhul e sălășluit în ipostasul [persoana] Cuvântului [din veci, pentru că Duhul purcede din Tatăl și Se odihnește în Fiul. De aceea] Însuși Cuvântul înființează prin Duhul sufletul unit cu Sine. […] De aceea însuși ipostasul Cuvântului Își formează împreună cu Duhul Sfânt, prin suflet, trupul”[1] în uterul Născătoarei de Dumnezeu.

Dar Fiul Tatălui, „coborând ca ipostas [persoană] El Însuși în ea”, în Pururea Fecioară Maria, Maica Sa, „și începând să-Și formeze trupul din ea, cu împreună-lucrarea Duhului Sfânt întreg ca persoană, trupul ei, ținut de ea în puritatea fecioriei până atunci, în puritatea totalei disponibilități pentru Dumnezeu, e curățit și de păcatul strămoșesc, pentru ca ipostasul dumnezeiesc să nu[-Și] ia trupul Său dintr-un trup care se afla încă sub acest păcat și sub legea naturală a nașterii în voluptate”[2]. Tocmai de aceea, Mântuitorul lumii e Mântuitorul tuturor, în primul rând al Maicii Sale, din care Și-a luat trup, conlucrând la aceasta cu Tatăl și cu Duhul, și curățind-o în mod desăvârșit.

Numai că întruparea Domnului nu e sfârșitul iconomiei mântuirii Sale celei pentru noi, ci începutul ei. Întruparea Sa e zămislirea Sa mai presus de fire în uterul Maicii Sale. Crezul Bisericii nu ne vorbește despre Nașterea Domnului, nici despre Botezul, propovăduirea și minunile Sale, nici despre Transfigurarea Sa pe Tabor, ci trece la fazele finale ale lucrării Sale mântuitoare: „Și a fost răstignit pentru noi sub Pontios Pilatos și pătimind și a fost îngropat [Σταυρωθέντα τε ὑπὲρ ἡμῶν ἐπὶ Ποντίου Πιλάτου καὶ παθόντα καὶ ταφέντα]”. Sunt verbe participiale pasive σταυρωθέντα și ταφέντα, pentru că arată ce au făcut alții cu Domnul: L-au răstignit și L-au îngropat. Dar când vine vorba de Dumnezeieștile Sale Patimi cele pentru noi, Sfinții Părinți sinodali au folosit participiul activ παθόντα, fapt pentru care avem gerunziul pătimind în traducerea cuvântului în limba română. Pentru că El a pătimit de bună voie pentru mântuirea noastră. A suferit toate pentru mântuirea noastră.

Dar viața Domnului nu S-a terminat odată cu îngroparea Sa! Căci mărturisim: „Și a înviat [în] a treia zi după Scripturi [Καὶ ἀναστάντα τῇ τρίτῃ ἡμέρᾳ κατὰ τάς Γραφάς]”, în zi de duminică. Așa după cum mărturisește în mod tainic Scriptura Vechiului Testament și în mod explicit Scriptura Noului Testament. „Și S-a înălțat întru Ceruri și șezând [în] cele de-a dreapta Tatălui [Καὶ ἀνελθόντα εἰς τοὺς Οὐρανοὺς καὶ καθεζόμενον ἐκ δεξιῶν τοῦ Πατρός].

De ce εἰς τοὺς Οὐρανοὺς cu majusculă, când la coborârea Sa e fără aceasta: ἐκ τῶν οὐρανῶν? Dacă nu s-a folosit prima oară, nu trebuie să o folosim nici a doua oară, deși în ambele dăți prin ceruri se indică de fapt Treimea persoanelor dumnezeiești. Cel care a murit și a înviat, Același S-a înălțat în cele de-a dreapta Tatălui cu umanitatea Sa îndumnezeită, adică în sânul Preadumnezeieștii Treimi.

Însă Domnul, Cel care a murit pentru noi, e Cel care ne judecă pe noi toți: „Și iarăși venind cu slavă să judece viii și morții [Καὶ πάλιν ἐρχόμενον μετὰ δόξης κρῖναι ζῶντας καὶ νεκρούς]”. A doua Lui venire va fi plină de slava Sa, pentru că slava Lui va străluci din persoana Sa divino-umană. Și El va veni să judece întreaga umanitate. Iar cei judecați vor merge în Rai sau în Iad, după viața lor de pe pământ. Însă Crezul Bisericii ne vorbește doar despre Împărăția Lui cea veșnică, fără ca prin aceasta să excludă existența veșnică a Iadului: „a Cărui Împărăție nu va fi [va avea] sfârșit [Οὗ τῆς Βασιλείας οὐκ ἔσται τέλος]”. Dar Împărăția nu este doar a Fiului, ci și a Tatălui și a Duhului Sfânt. Iar Împărăția Dumnezeului nostru treimic e pentru toți Sfinții și Îngerii Lui.


[1] Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, București, 1997, p. 56.

[2] Idem, p. 58.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *