Psalmul 4. Comentariu teologic

„Întru sfârșit [εἰς τὸ τέλος], în psalmi [ἐν ψαλμοῖς], cântarea lui David [ᾠδὴ τῷ Δαυιδ]” [Ps. 4, 1, LXX]. Pentru că psalmii sunt întotdeauna împlinirea noastră. Mulțumirea adusă lui Dumnezeu e împlinirea noastră. Și cu toții trebuie să ne dorim ca sfârșitul [τέλος] vieții noastre să fie în rugăciune, în pace, plini fiind de slava lui Dumnezeu.

„Când Te-am chemat, m-ai auzit pe mine, Dumnezeul dreptății mele [ἐν τῷ ἐπικαλεῖσθαί με εἰσήκουσέν μου ὁ Θεὸς τῆς δικαιοσύνης μου] [v. 2]. Rugăciunea auzită de Dumnezeu e aceea care e plină de dreptatea Lui, de sfințenia Sa. El ne aude și ne împlinește rugăciunea noastră, când noi suntem împlinitori reali ai poruncilor Sale. Pentru că Dumnezeu ne ajută mereu să ne curățim viața noastră.

El ne aude imediat, dacă și noi Îl auzim imediat. Și când El ne ajută, atunci ne scoate din necazul nostru. De aceea și Sfântul David spune: „În necaz mi-ai lărgit mie [ἐν θλίψει ἐπλάτυνάς μοι]” [v. 2]. Mi-ai dat lărgime interioară, mi-ai dat să respir, m-ai eliberat de apăsarea necazului meu.

„Milostivește-te de mine și ascultă rugăciunea mea [οἰκτίρησόν με καὶ εἰσάκουσον τῆς προσευχῆς μου]!” [Ps. 4, 2, LXX], se roagă Profetul Domnului. Și a ne fi ascultată rugăciunea înseamnă a primi de la El mila Sa. Pentru că El Se milostivește de cel care I se roagă Lui cu pocăință, cu multă părere de rău pentru păcatele sale. Tocmai de aceea, noi trebuie să ne concentrăm pe vederea păcatelor noastre și pentru ele să cerem iertarea Domnului. A privi spre păcatele altora înseamnă a le minimaliza pe ale tale. Dar când privești la alte tale, atunci nu te bucuri că ai păcătuit, ci te rogi lui Dumnezeu pentru iertarea ta.

Fiii oamenilor [υἱοὶ ἀνθρώπων], cei care trăiesc omenește și nu dumnezeiește pe pământ, sunt cei grei la inimă [βαρυκάρδιοι] [v. 3]. Pentru că greutatea inimii e păcatul. O inimă despovărată de păcate e o inimă ușoară, veselă, care se bucură duhovnicește. Și cine e cu inima grea de păcate, împovărată, acela iubește deșertăciunea și caută minciuna [v. 3]. Iar deșertăciune e tot ce e trecător, pe când minciună e tot ceea ce nu are de-a face cu Dumnezeu. Păcatele nu au de-a face cu Dumnezeu, pentru că sunt minciuni, sunt mințiri de sine. Și cine se minte pe sine, acela crede că lucrurile trecătoare sunt veșnice.

Însă, în comparație cu cei păcătoși, Domnul îl face minunat pe cel Cuvios al Său [v. 4]. Pentru că îl umple de slava Lui și îl face să fie făcător de minuni. Dar Domnul ne face minunați în ochii tuturor dacă strigăm neîncetat către El [v. 4]. Strigarea către El e rugăciunea neîncetată față de El.

„Urgisiți-vă și nu păcătuiți [ὀργίζεσθε καὶ μὴ ἁμαρτάνετε]!” [v. 5]. Dacă vă umpleți de multă mânie pe cineva anume, nu păcătuiți cu cuvântul sau cu fapta împotriva lui! Și aici Domnul ne învață să nu punem în act păcătuirea noastră interioară. Să nu transformăm gândul în faptă. Pentru că, pe măsură ce exteriorizăm păcatul din noi înșine, pe atât îi îmbolnăvim și pe alții cu păcatul nostru.

Trebuie să omorâm păcatul în noi înșine. Trebuie să nu ne facem prilejuri de păcătuire pentru alții. Iar dacă am păcătuit cu ceva anume, atunci trebuie să ne pocăim imediat înaintea Domnului. „Ziceți în inimile voastre [λέγετε ἐν ταῖς καρδίαις ὑμῶν] și pe paturile voastre străpungeți-vă [κατανύγητε] [inima]!” [v. 5]. Pentru că pocăința noastră se face în inima noastră. Acolo trebuie să strigăm către Domnul. Și a te pocăi înseamnă a te străpunge la inimă de durere pentru păcatele săvârșite de tine însuți. Și pentru ca să ne arate că pocăința nu e o realitate doar a zilei, Sfântul David ne spune că și în pat, noaptea, când vrem să dormim, trebuie să ne pocăim, pentru că pocăința e continuă.

Imperativul κατανύγητε [străpungeți-vă!], din Ps. 4, 5, e unic în Psalmi, dar și în LXX. Însă străpungerea duhovnicească a inimii e realitatea pe care o trăiesc toți cei care se pocăiesc cu adevărat. Pentru că durerea pentru păcatele săvârșite vine din înțelegerea profundă a răutății lor. Și păcatele noastre ne dor, pentru că trăim în mod profund răutatea lor.

Însă cine nădăjduiește în Domnul, acela jertfește jertfa dreptății [θυσίαν δικαιοσύνης], a sfințeniei interioare [v. 6]. Pentru că tot ceea ce se face în curăție și sfințenie e o jertfă curată adusă lui Dumnezeu. Și când noi ne jertfim cu adevărat Domnului, atunci le primim pe cele bune [τὰ ἀγαθά] de la El, adică darurile și harismele Sale cele dumnezeiești [v. 7]. Iar primirea slavei Sale este însemnarea luminii feței Sale în noi [v. 7]. Pentru că slava Lui ne pătrunde întreaga noastră ființă și ne-o curățește, ne-o luminează și ne-o sfințește.

În Ps. 4, 7 se vorbește despre fața [πρόσωπον] lui Dumnezeu. Iar fața indică faptul că Dumnezeu e personal. „Fiul e fața mai ascunsă și mai tainică a lui Dumnezeu și Tatăl, iar Duhul trimis de la El la noi este lumină”[1]. Pentru că slava Treimii ne umple pe noi și se scrie în noi. De aceea, veselia cea dumnezeiască a inimii e veselia întru Tainele Domnului. Grâul și vinul sunt Euharistia Domnului, pe când uleiul este Maslul milei Sale [v. 8]. Iar dacă le privim ca înmulțire la noi a toată bunăstarea materială și spirituală, atunci ele au fost înmulțite [ἐπληθύνθησαν] la noi de către Dumnezeu. Și când Dumnezeu înmulțește înseamnă că El ne-a binecuvântat pe noi. Și El ne binecuvântă, pentru că Se bucură de noi și de viața noastră.

„În pace [ἐν εἰρήνῃ], în aceasta voi fi culcat [de Tine] și voi dormi [ἐπὶ τὸ αὐτὸ κοιμηθήσομαι καὶ ὑπνώσω]” până la a doua Ta venire întru slavă, pentru că Tu mă locuiești pe mine și îmi dai să am nădejde în Tine [v. 9][2].


[1] Sfântul Chiril al Alexandriei, Tâlcuire la Psalmi, cu trad. din limba gr. veche și note de Pr. Dumitru Stăniloae, ed. îngrijită de Dragoș Mîrșanu, [cu fragmente noi introduse în carte, traduse din gr. veche de Monahia Parascheva Enache], Ed. Doxologia, Iași, 2021, p. 39-40.

[2] Terminată la 12. 55, în zi de marți, pe 9 martie 2021. Soare, 8 grade.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *