Predică la Izgonirea lui Adam din Paradis [2021]
Iubiții mei[1],
substantivul fundamental al acestei duminici este εξορία [exoria][2]. Și εξορία înseamnă exilarea, surghiunirea, alungarea[3], izgonirea, scoaterea cuiva dintr-un loc bun. Pentru că cei întâi zidiți ai neamului omenesc, Sfinții noștri Protopărinți Adam și Eva, prin păcatul neascultării lor, au fost alungați de Domnul Dumnezeu din Paradisul desfătării [ἐκ τοῦ Παραδείσου τῆς τρυφῆς] [Fac. 3, 23, LXX].
Dacă în Fac. 3, 23 s-a folosit verbul ἐξαποστέλλω, care înseamnă în mod fundamental a trimite departe pe cineva anume, în versetul următor s-a folosit verbul ἐκβάλλω: „Și l-a izgonit pe Adam [καὶ ἐξέβαλεν τὸν Αδαμ] și l-a sălășluit pe el înaintea Paradisului desfătării [καὶ κατῴκισεν αὐτὸν ἀπέναντι τοῦ Παραδείσου τῆς τρυφῆς] și a rânduit Heruvimi [καὶ ἔταξεν τὰ Χερουβιμ] și sabia cea învăpăiată [καὶ τὴν φλογίνην ῥομφαίαν], care se întoarce [pentru] a păzi calea pomului vieții [τὴν στρεφομένην φυλάσσειν τὴν ὁδὸν τοῦ ξύλου τῆς ζωῆς]” [Fac. 3, 24, LXX].
Domnul Dumnezeu [Κύριος ὁ Θεὸς] [Fac. 3, 23, LXX] i-a izgonit pe Sfinții noștri Protopărinți din Paradisul desfătării! Dar nu i-a izgonit din invidie sau fără niciun motiv, ci pentru că ei au păcătuit. Iar păcatul lor a avut consecințe dramatice în întreaga creație, așa cum avusese consecințe dramatice căderea Îngerilor.
De fapt, Satanas, înșelătorul [ὁ δόλιος], prin mâncare i-a ispitit și înșelat pe Protopărinții noștri[4], iar prin păcat ei s-au dezbrăcat de „veșmântul cel țesut de Dumnezeu [στολὴν θεοΰφαντον]”[5], adică de slava Lui cea veșnică. Însă, chiar dacă demonii i-au ispitit să mănânce, pentru că ei au ales să mănânce din pomul oprit, din pomul oprit de Dumnezeu, prin aceasta s-au arătat neascultători față de Dumnezeu[6].
Neascultarea [παρακοή] de Dumnezeu este cauza căderii în păcat. Și ori de câte ori nu ascultăm de Dumnezeu, de poruncile și luminările Sale cele preasfinte, noi păcătuim. Pentru că nu ne lipim de voia Lui, ci de voia demonilor, care ne învață să păcătuim. Și păcatul înseamnă cădere din relația cu Dumnezeu.
În Apostolul zilei [Rom. 13, 11-14; 14, 1-4], Sfântul Pavlos ne sfătuiește „să lepădăm…lucrurile întunericului [ἀποθώμεθα…τὰ ἔργα τοῦ σκότους]” din noi înșine, adică tot păcatul, „și să ne îmbrăcăm [cu] armele luminii [καὶ ἐνδυσώμεθα τὰ ὅπλα τοῦ φωτός]” [Rom. 13, 12, BYZ], adică cu toată virtutea cea dumnezeiască. Pentru că orice virtute dumnezeiască este o armă nebiruită în lupta noastră cu demonii. Iar când umblăm în bună-cuviință [εὐσχημόνως] [Rom. 13, 13, BYZ], când trăim duhovnicește în fiecare clipă a vieții noastre, atunci arătăm roadele îmbrăcării noastre în Domnul nostru Iisus Hristos [Rom. 13, 14, BYZ]. Pentru că trăirea în slava lui Dumnezeu și în ascultarea față de El înseamnă îmbrăcarea noastră în Dumnezeu, în slava, în cuviința și în adevărul Său.
În Evanghelia zilei [Mt. 6, 14-21] avem trei arme ale luminii dumnezeiești: iertarea [v. 14-15], postul [v. 16-18] și milostenia [v. 19-21]. Îmbrăcarea noastră duhovnicească în aceste virtuți dumnezeiești înseamnă umplerea noastră de slava lui Dumnezeu și de cunoașterea Lui personală. Pentru că experiența duhovnicească înseamnă cunoașterea personală a lui Dumnezeu, înseamnă modul în care Îl înțelegem pe Dumnezeu din viața împreună cu El.
Dacă iertăm, dacă postim, dacă ne rugăm, dacă dăm milostenie, dacă citim cărți duhovnicești, dacă Îi slujim lui Dumnezeu, toate acestea ne schimbă interior. Pentru că virtuțile dumnezeiești sunt cele care ne înduhovnicesc pe noi înșine. Faptele bune sau faptele virtuoase nu sunt separate de noi înșine, nu sunt contorizate de Dumnezeu în cer, ci sunt uneltele duhovnicești prin care noi ne curățim, ne luminăm și ne sfințim interior. De aceea, când citim în cărțile teologice că faptele noastre vor fi judecate de Dumnezeu, ele nu vor fi judecate ca realități separate de persoana noastră, pentru că ele au fost făcute de noi și ne-au schimbat pe noi interior. Omul se sfințește prin tot binele pe care îl face în relație vie, continuă cu Dumnezeu. Iar Sfântul nu poate dărui faptele sale altora, pentru că ele nu sunt separate de sine, de persoana sa, ci el ne dăruie rugăciunea sa, iubirea sa față de noi, ajutorul său, pentru că faptele lui bune sunt cele care l-au sfințit pe el.
– Cum s-a ajuns la o asemenea perspectivă exterioară asupra faptelor bune?
– Printr-o înțelegere improprie a unor cuvinte ale Dumnezeieștii Scripturi și ale Sfinților Părinți! Ca, spre exemplu, spusa Domnului de la Mt. 6, 20: „Ci strângeți-vă vouă comori în cer [θησαυρίζετε δὲ ὑμῖν θησαυροὺς ἐν οὐρανῷ]!” [BYZ]. Dacă înțelegi că cerul de aici se referă la Dumnezeu și nu la sufletul nostru, care trebuie să fie curat ca cerul lui Dumnezeu prin toate faptele noastre cele bune, atunci ai o perspectivă exterioară asupra milosteniei. Pentru că percepi milostenia dată cuiva nu ca pe o realitate duhovnicească care ne schimbă interior, care ne sfințește, ci ca pe o realitate care „urcă” cumva la Dumnezeu și este „separată” față de noi. Și sunt multe locuri ca acesta – și în Dumnezeiasca Scriptură, cât și la Sfinții noștri Părinți –, care vorbesc tainic despre consecințele faptelor noastre celor bune. Și pe ele trebuie să le înțelegem duhovnicește și nu grosier, pentru că acesta e și rolul lor criptic: de a ne înălța mintea la cele înalte.
– De ce sunt virtuțile dumnezeiești comorile sufletului nostru?
– Pentru că ele sunt izvoarele noastre continue, dumnezeiești, de curățire, de luminare și de sfințire. Dacă gândim comorile ca fiind statice și separate de noi, înseamnă că tot ceea ce facem noi „nu ne schimbă” deloc interior. Și dacă nimic „nu ne schimbă” înseamnă că sfințenia nu este „interioară”. Însă, când citim Viețile Sfinților, vedem că toate faptele lor bune îi schimbă interior, îi transfigurează, și că sfințenia este o realitate interioară. Ei se sfințesc continuu în această viață, fac minuni prin slava lui Dumnezeu existentă în ei, sunt plini de curăție și de sfințenie, și de aceea ne lasă în urma lor Sfinte Moaște. Pentru că faptele lor bune nu sunt separate de persoana lor, ci sunt cele care îi schimbă interior și îi sfințesc pe ei în mod continuu.
– Cum înțelegem forma de viitor a lui ἀφίημι din Mt. 6, 14, BYZ?
– O înțelegem ca fiind trăită la timpul prezent! Textul e acesta: „Căci dacă aveți să iertați oamenilor fărădelegile lor, vă va ierta [ἀφήσει] și vouă Tatăl vostru Cel ceresc”. Dar Dumnezeu nu ne va dărui iertarea Sa eshatologic, când noi vom ajunge în veșnicie, dacă noi iertăm acum fărădelegile altora împotriva noastră, ci ne va ierta acum, când și noi îi iertăm pe ei. Pentru că iertarea lui Dumnezeu e trăită interior de către noi, pe măsură ce îi iertăm pe cei care ne-au greșit.
Și așa înțelegeți mai bine de ce am spus că dreptatea [τὴν δικαιοσύνην] duhovnicească este interioară și că ea e consecința tuturor virtuților noastre duhovnicești. Pentru că noi nu suntem chemați la a face fapte bune care nu ne schimbă interior, ci la a ne nevoi duhovnicește, iar nevoința noastră interioară să ne schimbe clipă de clipă. De aceea, a fi Drept sau Sfânt înaintea lui Dumnezeu înseamnă a fi plin de slava Lui și de virtuțile Sale dumnezeiești și de tot adevărul Său.
Iar când Sfinții noștri Protopărinți au fost izgoniți din Paradis de către Dumnezeu, datorită căderii lor în păcat, ei s-au pocăit până la sfârșitul vieții lor și prin aceasta s-au îndreptat, s-au sfințit pe ei înșiși. Iar Dumnezeu, în ziua Învierii Sale, i-a scos pe ei din Iad, dimpreună cu toți Sfinții Lui și le-a deschis iarăși Paradisul, în care i-a sălășluit pe toți. Tocmai de aceea, Biserica îi cinstește pe Sfinții Protopărinți Adam și Eva dimpreună cu toți Sfinții Vechiului Testament.
Iar astăzi, dacă Biserica ne vorbește despre izgonirea lor din Paradis, de Paști ne va vorbi despre intrarea lor în Paradis împreună cu Domnul. Pentru că ei sunt icoana vie a căderii și a ridicării omului din păcat. Diavolul i-a ispitit și ei s-au unit interior cu sfatul lui și au păcătuit. Iar păcatul i-a scos afară din Paradis. Dar când ei s-au pocăit și s-au îndreptat, atunci Domnul S-a coborât după ei în Iad și i-a mântuit pe ei. Pentru că numai El ne scoate pe toți din Iadul cel mai de jos, de unde noi cădem prin păcatele noastre cele multe și rele.
De aceea, iubiții mei, începem și noi să postim, pentru că vrem să ne curățim de păcatele noastre, să ne luminăm interior, să ne sfințim cu totul și să trăim cuvios înaintea lui Dumnezeu. Pentru că toată nevoința noastră duhovnicească e o sculptare continuă, interioară, a ființei noastre, ca să fim frumoși cu adevărat, așa cum Dumnezeu dorește ca noi să fim.
Să postim cu dor mare pentru curăția lui Dumnezeu! Să dorim să fim curați, plini de slava Lui și de cunoașterea Lui cea dumnezeiască. Pentru că scopul postirii noastre e ca să ne intimizăm și mai mult cu Dumnezeu, cu Dumnezeul mântuirii noastre, Cel care ne arată nouă cele ascunse, cele tainice [Ps. 50, 8, LXX] ale mântuirii noastre. Amin!
[1] Începută la 8. 20, în zi de miercuri, 10 martie 2021. Ninge liniștit, un grad, vânt de 6 km/ h.
[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Tri/t49.html.
[3] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/εξορία.
[4] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Tri/t49.html: „Σατὰν δ΄ ὁ δόλιος, ὀργάνῳ τῷ ὄφει χρησάμενος, ἐν βρώσει ἐδελέασε”.
[5] Cf. Ibidem: „Στολὴν θεοΰφαντον, ἀπεξεδύθην”.
[6] Cf. Ibidem: „Ἀδὰμ ἐξωστράκισται, παρακοῇ Παραδείσου”.