Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [83]

O poezie, intitulată Oprește!, expune o concepție întru totul creștină și ortodoxă:

Oprește!
A răcnit sufletul,
Oprește să mă dau jos!
Sunt sătul de-atâtea corvezi,
De-atâtea determinări, obligații și legi,
Eu am fost făcut să fiu liber.

– Nu pot să mă opresc,
I-a răspuns pământul,
(Pământul din mine),
Dă-te jos din mers,
Dacă-ți dă mâna
Și fă-o chiar acum,
Când eu virez
Spre scârbă și tină.
Dă-te jos în cer,
Prietene de-o viață,
Te iau când revin.

Sufletul se dă „jos în cer”, ieșind din pământul trupului (sau din trupul care va fi redat pământului), care virează „spre scârbă și tină” (termeni specifici Ortodoxiei!). Sau cel puțin este evidentă dorința poetului ca sufletul său să se dea jos „în cer”!

Era foarte conștient că doar trupul se duce în mormânt, nu și sufletul, că nu se pierde în neant sau în neființă, așa cum mulți contemporani intelectuali, care s-au lăsat îndoctrinați de ateismul științific al comunismului, puteau fi auziți zicând.

Mai mult, trupul promite sufletului (care se desparte cu greu de trup): „Prietene de-o viață,/ Te iau când revin”. Când revine? La învierea de obște! Sorescu nu doar că știe, ci și crede! Dacă n-ar fi crezut, n-ar fi scris…

Dar e nevoie ca durerile morții să-i ia apuce pe scriitori ca să mărturisească ceea ce cred și să nu mai evite a vorbi despre ceea ce nu place ideologiei literare…

În altă poezie (al cărei titlu e un strigăt: Doamne!), exprimă dorința de a fi împreună cu Dumnezeu:

Doamne,
Ia-mă de mână
Și hai să fugim din lume,
Să ieșim puțin, la aer.
Poate schimbând curenții,
O să mă simt și eu în larg,
Lângă Tine.

Remarc scrierea cu majusculă a pronumelui personal „Tine”, cu referire la Dumnezeu. Fenomenul minusculării pronumelor care Îl reprezintă pe Dumnezeu (și chiar a numelui Său) e larg răspândit în lumea literară.

Dorința de a se simți „în larg” împreună cu Dumnezeu e una destul de ușor de înțeles: aceea de a ieși din strâmtoarea acestei lumi, a trupului și a durerilor, de a vedea și de a trăi în orizonturile altei vieți, nenumite de poet, dar care nu poate fi decât viața veșnică, în Împărăția lui Dumnezeu.

Felul în care privește moartea îl apropie de Arghezi, înfățișând un fior electric sub o mare liniște aparentă:

„A plecat fără să mai verifice/ Dacă a închis gazul/ Și dacă a strâns robinetele de apă.//

Nu s-a mai întors de la poartă,/ Că-l strâng pantofii cei noi/ Și să-i ia tot pe cei vechi,/ Ori că a uitat ceva./ Acum n-a uitat nimic. //

A trecut pe lângă câine,/ Fără să stea de vorbă cu el,/ Iar acesta s-a mirat, apoi s-a liniștit:/ «Înseamnă că nu se duce prea departe,/ Vine îndată»” (Dusul).

Întotdeauna plecarea din lumea aceasta a celui dus uimește conștiința celor rămași în urmă prin dezinteresul acestuia față de toate care, mai înainte, păruseră foarte importante: casă, curte, îmbrăcăminte, confort etc. Omul dus nesocotește, aparent, tot ceea ce îi fusese drag mai înainte, toate cele de care avusese multă grijă. Cei care îl privesc au parcă un sentiment nefiresc, de neînțelegere…

Amândoi poeții, Arghezi și Sorescu, au sesizat această nedumerire a celor vii în fața făpturii umane aflate între două lumi, la care nu știu prea bine cum să se raporteze: au în față trupul adormit, care nu se mai manifestă în niciun fel, iar sufletul nu îl mai văd. Însă uimirea aceasta e datorată faptului că oamenii nu se gândesc prea des la veșnicie. De aceea sunt contrariați de realitatea morții.

Finalul („Înseamnă că nu se duce prea departe,/ Vine îndată”) poate fi interpretat în sensul acesta, al refuzului de a se obișnui cu moartea, dar și în sensul nădejdii: moartea nu va ține mult, totuși, cei plecați se vor întoarce la învierea universală.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *