Lună: martie 2021

Iubiții mei[1],

prăznuim astăzi cu bucurie dumnezeiască, cu împlinire sfântă, marea și singura veste de bucurie pe care a primit-o vreodată întreaga umanitate: aceea că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut astăzi Fiul Fecioarei Maria[2], pentru că S-a zămislit în uterul ei mai presus de fire!  Căci „astăzi [are loc] momentul esențial al mântuirii noastre [σήμερον τῆς σωτηρίας ἡμῶν τὸ κεφάλαιον]”[3], momentul de început al mântuirii noastre, pentru că are loc „arătarea tainei celei din veac [τοῦ ἀπ’ αἰῶνος μυστηρίου ἡ φανέρωσις]”[4] a Dumnezeului nostru treimic, revelarea tainei Dumnezeului nostru treimic cu privire la noi, oamenii: întruparea Domnului.

Și când vorbim despre întruparea Domnului nostru Iisus Hristos sau despre zămislirea Sa în uterul Maicii Sale, pe care o prăznuim astăzi dumnezeiește, noi vorbim despre „unirea negrăită și neînțeleasă [de întreaga Sa creație, atât de Îngeri, cât și de oameni,] a dumnezeirii și a umanității într-un singur ipostas”[5], într-o singură persoană, în persoana veșnică a Fiului lui Dumnezeu. Căci El, Cel care era Dumnezeu, S-a făcut ceea ce nu era, adică om, Dumnezeu și om, însușindu-Și umanitatea noastră, din uterul Maicii Sale, în persoana Sa cea veșnică, pentru ca să ne mântuie pe noi, oamenii.

Și El S-a făcut Dumnezeu și om „prin unire[a celor două firi, dumnezeiască și omenească, în persoana Sa cea veșnică. Căci prin această unire paradoxală] nu s-a produs nicio schimbare sau alterare în cele ce s-au unit[, adică în dumnezeirea și în umanitatea Sa, fiindcă] a rămas neatinsă rațiunea ființială a fiecăreia dintre cele ce s-au unit”[6]. Fapt pentru care El este Dumnezeu adevărat și om adevărat după întruparea Sa, pentru că întruparea Lui nu a stricat firile, „fiindcă nu se poate cugeta la Dumnezeu vreo schimbare”[7].

– Și de ce este întruparea Domnului vestea cea prea bună sau singura noutate plină de veselie a umanității?

– „Fiindcă pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile [existența lor] […]. Căci încă dinainte de veacuri a fost…rânduită [de Dumnezeu] unirea”[8] dumnezeirii Sale cu umanitatea noastră. Iar consecința dumnezeiască a acestei uniri a firilor în persoana Domnului este mântuirea și îndumnezeirea noastră. Pentru că El S-a făcut om pentru ca pe noi să ne curățească, să ne lumineze și să ne îndumnezeiască continuu prin slava Lui cea veșnică.

Taina întrupării Domnului este taina Dumnezeului nostru treimic! Căci „această taină a fost cunoscută mai înainte de toate veacurile de către Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. De Tatăl, ca Cel care a binevoit-o, de Fiul, ca Cel care a îndeplinit-o, iar de Sfântul Duh, ca Cel care a conlucrat [la ea]. Fiindcă una este cunoașterea Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, odată ce una este și ființa și puterea Lor. Căci nu a ignorat Tatăl întruparea Fiului, precum nici Duhul Sfânt [nu a făcut aceasta]. Pentru că în întreg Fiul, Care împlinea taina mântuirii noastre prin întrupare[a Sa], Se afla întreg Tatăl după ființă – [dar] nu întrupându-Se, ci binevoind să Se întrupeze Fiul [Său] –,  și în întreg Fiul Se afla întreg Duhul Sfânt după ființă, [dar] nu întrupându-Se, ci conlucrând cu Fiul la întruparea [Sa] cea negrăită, [cea] pentru noi”[9].

Și Domnul S-a întrupat, pentru ca El, Făcătorul tuturor, „să Se facă și Autorul îndumnezeirii după har a celor create, ca astfel Dătătorul existenței să Se arate și ca Dăruitorul existenței veșnice celei fericite”[10]. Și de aceea ne bucurăm astăzi dumnezeiește, pentru că astăzi S-a zămislit în uterul Maicii Sale Cel care ne umple pe noi de toată sfințenia Lui. Pentru că Dumnezeu Se întrupează astăzi, pentru ca oamenii să trăiască dumnezeiește pe pământ. Și El Se întrupează astăzi mai presus de fire, nestricând fecioria Maicii Sale, pentru ca fiecare dintre noi să ne păstrăm în curăție și în sfințenie pentru toată viața noastră. Pentru că suntem întăriți continuu de Dumnezeul mântuirii noastre în viața de sfințenie, dacă rămânem în slava Lui cea veșnică.

Însă viața cu Dumnezeu o trăim numai în Biserica Sa cea sfântă. Căci în Biserică s-a umplut de toată sfințenia dumnezeiască și Născătoarea de Dumnezeu, cea care a primit vestea cea prea bună, cea prea înveselitoare a întrupării Domnului. Căci la ea a venit Arhanghelul Gavriil și i-a vestit: „Și, iată, vei lua în pântece și vei naște Fiu și vei chema numele Lui Iisus [Ἰησοῦς]! Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt [Υἱὸς Ὑψίστου] va fi chemat” [Lc. 1, 31-32, BYZ].

Și va fi chemat de toți Fiul Celui preaînalt, pentru că El este Fiul Tatălui. Iar întruparea Lui va fi reală și va fi cunoscută de către toți, pentru că ea va lua în pântece și va naște Fiu. Însă întruparea Sa a fost mai presus de fire, pentru că El Însuși, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt Și-a zidit umanitatea Sa în pântecele Maicii Sale. Tocmai de aceea, nașterea Lui e mai presus de fire, pentru că e cu totul dumnezeiască. Căci Cel care S-a zămislit în pântece, El Însuși Și-a lucrat zămislirea Sa, ca Unul ce Și-a însușit umanitatea Sa, din uterul Fecioarei, în persoana Sa cea dumnezeiască și veșnică.

Naștere Lui a fost naștere mai presus de fire și la ea a conlucrat și Tatăl și Duhul Sfânt! Pentru că „Duhul Sfânt Se va coborî în[tru] tine [Πνεῦμα Ἅγιον ἐπελεύσεται ἐπὶ σέ] și puterea Celui Preaînalt îți [te] va umbri ție [καὶ δύναμις Ὑψίστου ἐπισκιάσει σοι] [pe tine]” [Lc. 1, 35, BYZ]. Iar când Născătoarea de Dumnezeu a acceptat voia lui Dumnezeu cu ea, spunând: „Iată, roaba Domnului [Ἰδού, ἡ δούλη Κυρίου]! Fie mie după cuvântul tău [γένοιτό μοι κατὰ τὸ ῥῆμά σου]” [Lc. 1, 38, BYZ], „împreună cu glasul [său de acceptare] S-a întrupat Stăpânul tuturor”[11]. Pentru că El „Însuși Și-a lucrat întruparea”[12] Sa în uterul Maicii Sale, întruparea Sa fiind smerirea Sa cea negrăită pentru a ne mântui pe noi, oamenii. Dar El S-a smerit pe Sine coborându-Se la noi, pentru ca să ne înalțe pe noi din păcatele noastre. Și pentru ca să ne învețe pe noi să dăm tuturor mână de ajutor pe calea mântuirii, adică să îi învățăm și pe alții voia lui Dumnezeu cu noi, oamenii.

„Căci Însuși Hristos, Care a biruit lumea [în umanitatea Sa, adică tot păcatul], ne este nouă conducător în această luptă”[13] cu păcatul, în lupta mântuirii noastre. Pentru că El, coborând prin întruparea Sa la noi, „ne-a ridicat, prin puterea dreptei Sale [celei] de oameni iubitoare, …[din] locul cel mai de jos al lumii”[14], din Iadul păcatelor noastre, și ne-a făcut moștenitori ai Împărăției Sale celei veșnice.

De aceea, iubiții mei, smerindu-ne mereu în fața Celui care S-a smerit în mod negrăit pentru noi, trebuie să avem mereu conștiința că fără Dumnezeu nu putem face nimic bun, nimic mântuitor în viața noastră. El ne ajută să postim, El ne ajută să ne rugăm, împreună cu El călătorim, împreună cu El slujim, împreună cu El biruim toate cele care ne stau împotrivă. Pentru că El e mereu Cel care ne călăuzește, ne întărește în tot lucrul cel bun, ne ferește de toate cele rele.

Și când Domnul ne cheamă la Sine pentru ca să ne împărtășim cu El, ne cheamă pentru ca să ne bucure în mod negrăit. Pentru că El vrea să facă din viața noastră un continuu Paști, o continuă trecere de la cele văzute la cele dumnezeiești ale Sale[15]. Căci El, prin slava Lui, ne învață mereu să trecem de la cele trupești la cele duhovnicești și să trăim dumnezeiește pe pământ.

E zi de praznic [празник][16] azi, de bucurie sfântă! Iar cine prăznuiește cu adevărat, acela se bucură dumnezeiește de voia lui Dumnezeu cu oamenii. Iar Dumnezeu „voiește [ca] toți oamenii să se mântuie [πάντας ἀνθρώπους θέλει σωθῆναι] și întru cunoașterea adevărului să vină [καὶ εἰς ἐπίγνωσιν ἀληθείας ἐλθεῖν]” [I Tim. 2, 4, BYZ]. Pentru că mântuirea înseamnă a trăi continuu prin cunoașterea lui Dumnezeu. Mântuirea e o continuă viețuire cu Dumnezeu și o continuă învățare a noastră de către Dumnezeu.

Așadar, să trăim împreună cu El toate zilele vieții noastre, pentru că El ne călăuzește mereu spre a face voia Lui cea veșnică! Amin!

[1] Începută la 8. 42, în zi de marți, pe 23 martie 2021. Cer înnorat, două grade, vânt de 3 km/ h.

Iar titlul predicii urmează titlului praznicului din Marele Sinaxar grecesc: Εὐαγγελισμὸς τῆς Ὑπεραγίας Θεοτόκου, cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2441/sxsaintinfo.aspx. [2] Ibidem. [3] Ibidem. [4] Ibidem.

[5] Filocalia românească, vol. al 3-lea, trad. din gr., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMO, București, 2009, p. 371.

[6] Idem, p. 372. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 373. [9] Idem, p. 367-377. [10] Idem, p. 377.

[11] Cf. https://www.pemptousia.ro/2013/03/buna-vestire-a-nascatoarei-de-dumnezeu/.

[12] Filocalia românească, vol. 2, trad. din gr., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMO, București, 2008, p. 309. [13] Idem, p. 337. [14] Idem, p. 338.

[15] Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine: dosarul unei controverse – mărturiile Tradiției, cu studiu introd. și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2006, p. 425.

[16] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/празник.

Iubiții mei[1],

poți cunoaște teologia și viața Bisericii prin citire și vedere, distant față de împlinirea voii lui Dumnezeu, raționalist, unind mental dogmele și învățăturile Bisericii după cum dorești sau negând lucrurile și realitățile existente după bunul plac, și să consideri că ai „o mare cunoaștere” a Ortodoxiei. Chiar o perspectivă „critică” asupra ei. Și mulți fac acest lucru, atât ortodocși, cât și eterodocși: o cunosc în litera ei, în mod formal, exterior și au o părere foarte bună despre ceea ce au înțeles din teologia și viața Bisericii. Pentru că ei consideră că teologia și viața Bisericii e ceea ce se poate citi, ceea ce se poate vedea, ceea ce se poate auzi…

Numai că teologia și viața Bisericii nu se pot trăi și înțelege din afara vieții Bisericii! Nu se pot trăi, dacă nu începi să te curățești de patimi în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă. Pentru că teologia și viața Bisericii nu sunt realități care se cunosc doar mental, doar rațional, ci sunt realități care se trăiesc cu toată ființa noastră și ele ne curățesc, ne luminează și ne sfințesc pe noi înșine.

Și trăirea teologiei și a vieții Bisericii începe nu de jos, nu de la citirea cărților Bisericii – pentru că atunci am fi „Sfinți” numai prin citire și printr-o falsă părere despre noi înșine, adică prin fariseism „teologic” –, ci de sus, de la vederea lui Dumnezeu în slava Lui! Așa cum ne-a spus Domnul în Evanghelia de azi [In. 1, 43-51]: „De acum veți vedea cerul deschizându-se [ἀπ᾽ ἄρτι ὄψεσθε τὸν οὐρανὸν ἀνεῳγότα]” [In. 1, 51, BYZ]…

Însă, dacă pentru tine Dumnezeu nu a deschis cerul, dacă nu ți-a arătat slava Lui, pentru ca prin ea să înceapă să te învețe pas cu pas viața dumnezeiască a ortodocșilor, ce știi despre ea? Ce știm noi despre viața cu Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu ne-a revelat în mod personal acest lucru?

Da, viața cu Dumnezeu începe odată cu Botezul nostru! E nevoie în primul rând să ne botezăm ortodox, să intrăm sacramental în Biserica lui Dumnezeu. Însă aici, în Biserica lui Dumnezeu, noi trebuie să ne integrăm cu totul în asceza care ne duce la Dumnezeu. Pentru că asceza care ne duce la El este aceea care ne face văzători de Dumnezeu, e aceea care ne umple de slava Lui și prin care El ne conduce zilnic spre înțelegerea Sa. Pentru că doar calea sfințeniei este aceea care ne dă să trăim și să înțelegem teologia și viața Bisericii. Căci toate ale lui Dumnezeu și ale Bisericii Sale le înțelegem din viața liturgico-ascetico-mistică cu Dumnezeu. Trebuie să venim mereu la Biserică și să trăim liturgic viața cu Dumnezeu și în același timp să ne nevoim ascetic și mistic înaintea Sa. Pe de o parte Îi slujim Lui, fiind prezenți la Slujbele Bisericii, dar ca unii care postim, care priveghem, care ne rugăm neîncetat, care suntem plini de milostivire, de dragoste și de curăție dumnezeiască.

Pentru că tot scopul slujirii lui Dumnezeu este ca El, Cel viu, să Se reveleze acum, în fiecare zi a vieții noastre, în ființa noastră. Și revelarea Lui cea dumnezeiască se face prin vederile dumnezeiești ce ni le dă să le trăim, prin luminările dumnezeiești prin care ne dă să înțelegem poruncile și voile Sale și cuvintele Scripturii și ale Părinților, prin simțirea dumnezeiască continuă a slavei Lui în ființa noastră. Iar când un ortodox trăiește toate acestea în mod cotidian, adică viața sfântă a Bisericii, atunci acela e Teologul Bisericii, e cel care înțelege cu adevărat, pe măsura luminării sale de Dumnezeu, teologia și viața Bisericii.

De aceea, una e să crezi că Îl cunoști pe Dumnezeu, pentru că ai citit despre El, și alta e să Îl ai pe El întru tine, prin slava Lui, și El să te învețe zilnic cele ale Sale. Pentru că la întrebarea, cum au înțeles Sfinții Părinți Scriptura și dogmele și viața și istoria Bisericii de au scris atât de minunat despre ele, răspunsul e acesta: prin locuirea lui Dumnezeu în ei înșiși și prin faptul că s-au lăsat zilnic învățați de Dumnezeu cele ale Sale. Teologia lor a fost consecința vieții lor zilnice cu Dumnezeu. Ei au scris și au tradus și au comentat toate ale Bisericii pentru că s-au lăsat călăuziți de Dumnezeu neîncetat. Și s-au lăsat călăuziți de El, pentru că ei trăiau doar cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Și dacă ei au scris toate cărțile lor admirabile și mântuitoare, plini fiind de slava lui Dumnezeu și călăuziți de El continuu, noi nu putem să înțelegem cărțile Bisericii decât în acest mod: din interiorul vieții sfinte, din interiorul vieții cu Dumnezeu. Pentru că din afara sfințeniei, din afara Bisericii, cărțile sfinte nu au niciun rost adânc, fiind niște cărți ca oricare altele. Și aceasta, pentru că oamenii nu se pot scufunda în ele fără slava lui Dumnezeu. Dar pentru noi, cei care trăim cu Dumnezeu, cărțile Bisericii sunt singurele uși spre Împărăția lui Dumnezeu.

De aceea, dacă vrei viața cu Dumnezeu trebuie să citești mai întâi de toate cărțile Bisericii și să le crezi pe ele cu totul. Adică cărțile de cult, dogmele Bisericii, canoanele Bisericii, Viețile Sfinților, cărțile Sfinților Părinți, cărțile de teologie ale Bisericii. Și din ele să înveți cum să crezi, cum să te nevoiești și cum să te curățești în relația cu Dumnezeu. Dar să nu ai conștiința că simpla citire a lor înseamnă cunoaștere și credință, pentru că credința adevărată și nădejdea adevărată și dragostea adevărată pentru Dumnezeu sunt urmări ale curățirii, ale luminării și ale sfințirii noastre împreună cu El. Căci toate ale sfințeniei trebuie trăite de noi, toate trebuie să se facă și ale noastre, ca și ale Sfinților Lui din trecut și prezent și viitor, pentru ca noi să trăim taina Ortodoxiei, taina Bisericii, taina comuniunii lui Dumnezeu cu oamenii credincioși Sieși.

Știind aceste lucruri, a vorbi despre Duminica Ortodoxiei sau despre credința cea adevărată și mântuitoare, despre singura credință, cea a Bisericii Sale, înseamnă a vorbi despre calea sfințeniei. Cale care începe de la cunoașterea în literă a teologiei și urcă continuu la înțelegerea dumnezeiască a teologiei. Pentru că întreaga teologie și viață a Bisericii sunt oceanul cel mai mare de înțelegere al oamenilor și al Îngerilor, adică singura carte mai presus de toate cărțile a creației lui Dumnezeu. Cunoașterea Lui cu adevărat e revelarea Lui în viața noastră în mod continuu, pentru că este cu noi tot timpul. Și El ne luminează continuu cuvintele și poruncile și dogmele Sale și istoria Bisericii Sale și a lumii, pentru că Se dăruie continuu în relația Sa cu noi. Pentru că Dumnezeu ne dăruie toate ale Sale și Se bucură să ne bucure continuu, să ne veselească dumnezeiește prin tainele Sale cele prea mari și negrăite. Căci a crește în curăție și în luminare și în sfințenie în relația cu Dumnezeu înseamnă a primi neîncetat curățirile și luminările și sfințirile lui Dumnezeu prin vederile, luminările și simțirile cele dumnezeiești din viața noastră.

De aceea, iubiții mei, cărțile Bisericii sunt comori închise pentru noi, până când nu ni le deschide Dumnezeu prin slava Lui. Ca să înțelegi dogmele Bisericii, Slujbele ei, Icoanele ei, Sfintele ei Moaște, trebuie să fii plin de slava lui Dumnezeu și să te lași învățat de Dumnezeu toate acestea.  Trebuie să strigi continuu spre Dumnezeu, trebuie să ceri continuu mila și luminarea Lui, trebuie să ceri continuu mântuirea Sa, pentru ca să înțelegi învățătura Bisericii, adică calea revelată de Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

Părintele Profesor Ioan I. Ică jr. a publicat recent Slujba zilei de astăzi, tradusă din Triodul grecesc[2], după care Sinodiconul Ortodoxiei, proclamat pe 2 martie 844, scrierea Sfântului Patriarh Metodios al Constantinopolului, care se slujește astăzi în Biserică[3]. Pentru că Duminica Ortodoxiei ne vorbește cu bucurie despre restaurarea Sfintelor Icoane în Biserică și despre victoria împotriva iconoclasmului.

Căci „Biserica se îmbracă în icoana după trup a lui Hristos ca într-o podoabă mai presus de lume, însemnând în ea chipul cortului mărturiei și ținând credința ortodoxă, ca ținând icoana Celui pe care-L cinstim să nu ne rătăcim”[4], s-a spus aseară la Vecernia Mare. Și când îți sfințești viața, te bucuri mult să vezi Sfintele Icoane și Sfintele Moaște ale Sfinților și să citești Viețile lor, pentru că înțelegi pe viu că sfințenia e adevărata și deplina împlinire a omului. Te bucuri să îi vezi pe Sfinții Lui în Icoanele lor, pentru că știi că ei sunt în Împărăția lui Dumnezeu. Și când vezi Sfinți lângă Sfinți în Biserică, iconizați pe pereți, dar și o mulțime de Sfinți în sinaxare și în cărțile aghiografice, atunci ești plin de bucurie, pentru că vezi că sunt foarte mulți și sunt foarte frumoși și foarte sfinți Sfinții lui Dumnezeu.

Concretul transfigurat al Sfintelor Icoane și al Sfintelor Moaște e concretul sfințeniei Bisericii. Sfințenia concretă pe care o avem în Sfintele Moaște e picturalizată în Icoane și scrisă în Viețile Sfinților. Pentru că, dacă la sfârșitul vieții noastre lăsăm în urmă un trup care începe să pută din primele zile, atunci nu lăsăm Sfinte Moaște, ci semnele vii ale păcatului. Și dacă lăsăm un cadavru în urmă și nu un trup transfigurat, e pentru că n-am trăit ortodox, e pentru că n-am trăit cu Dumnezeu, chiar dacă am fost ortodocși și am venit adesea la Biserică.

Da, moartea e revelarea adevărată a vieții noastre! Pentru că sufletul nostru, dacă intră cu bucurie în Împărăția lui Dumnezeu, lasă aici, pe pământ, un trup minunat, un trup transfigurat, un trup plin de sfințenia lui Dumnezeu. Un trup în care locuiește slava lui Dumnezeu și Dumnezeu face prin el minuni nenumărate. Iar dacă ești ortodox cu adevărat, dacă ești un om Sfânt, atunci te umpli de sfințenia confratelui tău prin Sfintele lui Moaște, și primești, prin rugăciunile sale și prin întăririle sale, ajutor în viața ta de sfințenie.

Tocmai de aceea, un ortodox nu neagă nimic din Biserica lui Dumnezeu, ci crede și cinstește toate cele ale Bisericii cu multă evlavie. Pentru că el știe că aceasta e singura Biserică a lui Dumnezeu pe pământ, că aici se trăiește tot adevărul și toată sfințenia revelate de Dumnezeu, și că numai în ea se mântuie toți oamenii.

Sfântul Patriarh Metodios, în Sinodiconul Ortodoxiei, consideră iconoclasmul o iarnă a răutății[5], iar victoria împotriva lui drept „triumful [biruința] Domnului asupra celor potrivnici”[6]. Și după ce sunt pomeniți cu bucurie „propovăduitorii bunei-cinstiri a lui Dumnezeu”[7], adică Sfinți Părinți ai Bisericii care au apărat Sfintele Icoane, e anatematizată erezia iconoclastă.

– Și ce păreri eretice sunt anatematizate în Sinodiconul Ortodoxiei?

– Negarea iconizării iconomiei în trup a Domnului, prin care se tăgăduiește realitatea mântuirii noastre, negarea iconizării vedeniilor Sfinților Profeți[8] și „apostazia luptătoare împotriva lui Hristos”[9]. Pentru că negarea Icoanei Domnului înseamnă o negare a Lui și a întrupării Sale, adică o reinventare a arianismului.

Și după ce se prezintă erezia, după aceea sunt anatematizați și ereticii. Sunt anatematizați nominal[10]. Pentru că eretic ajungi tocmai pentru că începi să crezi în învățături străine de învățătura Bisericii.

Iar anatemele împotriva ereticilor din Sinodiconul Ortodoxiei se termină așa: „Pentru toți ereticii, anatema! Pentru sinedriul [sinodul iconoclast din 754[11]] care fremăta împotriva Cinstitelor Icoane, anatema! Pentru cei care iau zicerile Dumnezeieștii Scripturi împotriva idolilor ca spuse despre Veneratele Icoane ale lui Hristos, Dumnezeul nostru, și ale Sfinților Lui, anatema! Pentru cei care sunt în comuniune cu bună știință cu cei ce insultă și necinstesc Sfintele Icoane, anatema! Pentru cei care spun că un altul pe lângă Hristos, Dumnezeul nostru, ne-a izbăvit din rătăcirea idolilor, anatema! Pentru cei care cutează să spună că Biserica catolică a primit cândva idoli, ca unii ce răstoarnă taina [Întrupării Domnului] și insultă credința creștină, anatema! Dacă ia cineva apărarea cuiva din erezia acuzatorilor creștini [a iconoclaștilor], fie el în viață, fie mort, să fie anatema! Dacă nu se închină cineva Domnului nostru Iisus Hristos, [Cel] circumscris în Icoană potrivit umanității [Sale], să fie anatema!”[12].

Și anatema [ἀνάθεμα] înseamnă blestem[13]. Pentru că e blestemat de Dumnezeu tot cel care se împotrivește adevărului dumnezeiesc cu obstinație, după cum e binecuvântat de El tot cel care apără adevărul dumnezeiesc până la sfârșit, cu orice preț.

Și când am auzit recent pe blestemaților [οἱ κατηραμένοι] [Mt. 25, 41, BYZ] din gura Domnului? În Evanghelia Înfricoșătoarei Sale Judecăți! Când El a spus: „Plecați de la Mine [Πορεύεσθε ἀπ᾽ Ἐμοῦ], blestemaților [οἱ κατηραμένοι], întru focul cel veșnic [εἰς τὸ πῦρ τὸ αἰώνιον], cel care a fost pregătit diavolului și îngerilor săi [τὸ ἡτοιμασμένον τῷ διαβόλῳ καὶ τοῖς ἀγγέλοις αὐτοῦ]!” [Mt. 25, 41, BYZ].

Și de ce să plecăm de la El? Pentru că nu avem nimic din El în noi! Tocmai de aceea, neavând slava Lui în noi, ea ne arde și chinuie pe noi veșnic, pentru că nu am vrut să Îl primim în noi, ca El să Se sălășluiască în noi pentru veșnicie. De unde înțelegem că, dacă nu ne sfințim viața noastră în relație vie, continuă cu El, nu putem să fim decât în Iad. Pentru că „purgatoriul” inventat de romano-catolici nu există…

Așadar, iubiții mei, a apăra Biserica înseamnă a o apăra din interior.

– Și cum o apărăm din interior?

– Lăsându-L pe Dumnezeu, prin pocăința noastră și prin depărtarea noastră de toate relele, să Se coboare în noi și să Se sălășluiască în noi! Căci dacă e în noi și cu noi, El ne va învăța cum să ne curățim, să ne luminăm și să ne sfințim neîncetat și, prin aceasta, cum să răspundem pentru credința și viața Bisericii. Pentru că e nevoie de apologie, de apărare a teologiei și a vieții Bisericii, dar când tu însuți întrupezi viața Bisericii. Când tu ești unul din Sfinții lui Dumnezeu, poți vorbi cu putere, cu autoritate, dar și cu multă înțelepciune. Însă, când tu nu te păzești pe tine de cele rele, a vorbi despre ce e rău înseamnă a vorbi miop și a greși în multe pe care le spui. Pentru că apologia trebuie să fie una adevărată în toate punctele ei și nu amestecând adevărul cu presupoziții, cu minciuni, cu răstălmăciri, cu frici demonice.

De aceea, dacă aveți nelămuriri asupra teologiei și a vieții Bisericii, căutați răspunsuri la Sfinții Lui! La cei care pot să vă lumineze în mod real. Pentru că adevărul Bisericii e adevăr revelat de Dumnezeu și care se înțelege duhovnicește.

Mult spor în asceza dumneavoastră și în așteptările cele cuvioase ale vieții dumneavoastră! Pentru ca bucuria noastră să fie reală, să fie deplină, să fie dumnezeiască, prin slava cea iubitoare de oameni a Dumnezeului nostru treimic. Amin!

[1] Începută la 8. 51, în zi de marți, pe 16 martie 2021. Cer înnorat, 5 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei. Sinodul VII Ecumenic. 2. Definitivând dogmatic orthodoxia (815-1351), Ed. Deisis, Sibiu, 2020, p. 167-186.

[3] Idem, p. 186-193. [4] Idem, p. 169. [5] Idem, p. 187. [6] Idem, p. 188. [7] Idem, p. 190. [8] Idem, p. 191. [9] Idem, p. 192. [10] Ibidem. [11] Cf. Idem, p. 192, n. 35. [12] Idem, p. 1912-193.

[13] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/ἀνάθεμα.