Lună: martie 2021

Teologia lui Dumnezeu Duhul Sfânt, după teologia Tatălui și a Fiului, împlinește dogma triadologică. Iar credința întru Duhul Sfânt e mărturisită astfel: „Și întru Duhul Sfânt, Domnul, Făcătorul de viață, Care din Tatăl a fost purces [Καὶ εἰς τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον, τὸ Κύριον, τὸ Ζωοποιόν, τὸ ἐκ τοῦ Πατρὸς ἐκπορευόμενον], Care împreună cu Tatăl și [cu] Fiul [este] împreună-închinat și împreună-slăvit [τὸ σὺν Πατρὶ καὶ Υἱῷ συμπροσκυνούμενον καὶ συνδοξαζόμενον], Care a vorbit prin Profeți [τὸ λαλῆσαν διὰ τῶν Προφητῶν]”.

Iar Duhul Sfânt e unul, deși nu se precizează acest lucru în Crezul Bisericii. După cum unul este Tatăl și unul este Fiul. Și când s-a precizat că Tatăl e unul și că Fiul e unul, s-a spus că fiecare dintre ei este o persoană dumnezeiască, după cum e și Duhul Sfânt. Iar Dumnezeu Duhul Sfânt este Domnul nostru, cum și Fiul este Domnul nostru, pentru că Amândoi conlucrează la mântuirea noastră și Ei stăpânesc în noi, dimpreună cu Tatăl, prin slava Lor cea veșnică. Iar faptul că Duhul este τὸ Ζωοποιόν [Făcător de viață] e în relație cu ceea ce se spune despre Fiul: „prin Care toate s-a[u] făcut [δι’ Οὐ τὰ πάντα ἐγένετο]”. Pentru că Tatăl prin Fiul întru Duhul e Făcător de viață, atâta timp cât întreaga Treime a făcut, face și va face întreaga viață, întreaga existență a creației Sale. Pentru că Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt creează întreaga viață a oamenilor și a tuturor viețuitoarelor, dar tot Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt ne umple pe noi, cei credincioși și pe Îngerii Săi, de toată slava Lui. Iar slava Lui e viața Lui cea veșnică, de care noi ne împărtășim în Biserica slavei Sale.

În In 15, 26, BYZ avem forma ἐκπορεύεται [purcede], cea de indicativ prezent medio-pasiv, persoana a III-a singular. În Crezul Bisericii avem forma ἐκπορευόμενον a verbului ἐκπορεύω, cea de participiu medio-pasiv. Și ἐκπορευόμενον a fost pus în relație cu γεννηθέντα, pentru ca să se arate că Duhul a fost purces din Tatăl, așa după cum Fiul a fost născut din Tatăl[1].

Iar purcederea Duhului din Tatăl, ca și nașterea Fiului din Tatăl, ne arată că Ei sunt deoființă cu Tatăl. Tocmai de aceea, Duhul Sfânt e împreună-închinat și împreună-slăvit cu Tatăl și cu Fiul. Pentru că noi ne închinăm întregii Treimi și pe Ea o slăvim neîncetat, pentru că Dumnezeul treimic e Dumnezeul mântuirii noastre. Iar precizarea aceasta, că Duhul a vorbit prin Profeți, ne mărturisește faptul că toate profețiile Scripturii sunt dumnezeiești. Dar Duhul Sfânt, Cel care a vorbit prin Sfinții Profeți, a vorbit și prin Sfinții Apostoli și prin toți Sfinții de până la noi, dar vorbește și va vorbi și prin toți Sfinții de azi și de mâine. Pentru că Dumnezeul Cel viu Se revelează neîncetat în viața robilor Săi, în viața Bisericii Sale.

Cum e Biserica lui Dumnezeu? Adjectivele Bisericii sunt scrise cu majusculă în textul grecesc [Εἰς Μίαν, Ἁγίαν, Καθολικὴν καὶ Ἀποστολικὴν Ἐκκλησίαν]. Eu cred însă că numai Biserică trebuie să rămână cu majusculă: „Întru una, sfântă, catolică și apostolică Biserică”. Și mărturisirea despre viața Bisericii nu s-a terminat aici, ci abia a început! Pentru că: „Întru una, sfântă, catolică și apostolică Biserică, mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor [ὁ μολογῶ ἐν Βάπτισμα εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν], aștept învierea morților [προσδοκῶ ἀνάστασιν νεκρῶν] și viața veacului celui viitor [καὶ ζωὴν τοῦ μέλλοντος αἰῶνος]. Amin [Ἀμήν]!”.

În Biserica lui Dumnezeu, eu mărturisesc că este un singur Botez și că prin el se primește toată bogăția de har a Bisericii. Pentru că Botezul e ușa sacramentală de intrare în Biserică. Primirea Botezului înseamnă începutul primirii tuturor Tainelor și a Slujbelor Bisericii. Pentru că, dacă primești Botezul, primești împreună cu el toată rânduiala sacramentală a Bisericii. Iar viața în Biserică e o viață duhovnicească, care ne face să așteptăm teologic viitorul și veșnicia. Așteptăm învierea morților, pentru că Domnul ne-a vorbit despre ea, dar așteptăm și viața veacului celui viitor, adică Împărăția Lui cea veșnică, pentru care ne-am pregătit în viața noastră eclesială. Însă învierea de obște a tuturor celor adormiți va avea loc la a doua Lui venire întru slavă. Iar cei Sfinți ai Săi vor moșteni veacul cel viitor, adică veșnica Împărăție a lui Dumnezeu.

Dar pentru a te sfinți trebui să trăiești în Biserica lui Dumnezeu. Care e una și e sfântă, pentru că e „trupul Său extins în noi”[2] și, în același timp, e apostolică, pentru că a fost lățită peste tot în lume de Sfinții Săi Apostolii, dar e și catolică, pentru că în ea trebuie să intre toate popoarele lumii. Adjectivul καθολικὴν la feminin s-a format din adverbul καθόλου + sufixul ικὴν. Iar καθόλου înseamnă în întregime, cu totul, în mod complet, în mod total. Pentru că Biserica trebuie să se extindă în întreaga lume și să cuprindă pe toți oamenii și, în același timp, toți trebuie să ne îmbisericim viața noastră. Pentru ca în mod deplin să trăim ca mădulare vii ale lui Hristos Dumnezeu, ca Sfinți ai Lui.

Și astfel, cu corecturile care se cuvin, avem următorul text al Crezului Bisericii în greacă și în română:

Πιστεύω εἰς ἕνα Θεόν, Πατέρα, Παντοκράτορα, Ποιητὴν οὐρανοῦ καὶ γῆς, ὁρατῶν τε πάντων καὶ ἀοράτων.

Καὶ εἰς ἕνα Κύριον Ἰησοῦν Χριστόν, τὸν Υἱόν τοῦ Θεοῦ τὸν Μονογενῆ, τὸν ἐκ τοῦ Πατρὸς γεννηθέντα πρὸ πάντων τῶν αἰώνων. Φῶς ἐκ Φωτός, Θεὸν ἀληθινὸν ἐκ Θεοῦ ἀληθινοῦ, γεννηθέντα, οὐ ποιηθέντα, ὁμοούσιον τῷ Πατρί, δι’  Οὐ τὰ πάντα ἐγένετο. Τὸν, δι’ ἡμᾶς τοὺς ἀνθρώπους καὶ διὰ τὴν ἡμετέραν σωτηρίαν, κατελθόντα ἐκ τῶν οὐρανῶν καὶ σαρκωθέντα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου καὶ Μαρίας τῆς Παρθένου καὶ ἐνανθρωπήσαντα. Σταυρωθέντα τε ὑπὲρ ἡμῶν ἐπὶ Ποντίου Πιλάτου καὶ παθόντα καὶ ταφέντα. Καὶ ἀναστάντα τῇ τρίτῃ ἡμέρᾳ κατὰ τάς Γραφάς καὶ ἀνελθόντα εἰς τοὺς οὐρανοὺς καὶ καθεζόμενον ἐκ δεξιῶν τοῦ Πατρός. Καὶ πάλιν ἐρχόμενον μετὰ δόξης κρῖναι ζῶντας καὶ νεκρούς, Οὗ τῆς βασιλείας οὐκ ἔσται τέλος.

Καὶ εἰς τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον, τὸ Κύριον, τὸ Ζωοποιόν, τὸ ἐκ τοῦ Πατρὸς ἐκπορευόμενον, τὸ σὺν Πατρὶ καὶ Υἱῷ συμπροσκυνούμενον καὶ συνδοξαζόμενον, τὸ λαλῆσαν διὰ τῶν Προφητῶν.

Εἰς μίαν, ἁγίαν, καθολικὴν καὶ ἀποστολικὴν Ἐκκλησίαν, ὁμολογῶ ἐν Βάπτισμα εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν,  προσδοκῶ ἀνάστασιν νεκρῶν καὶ ζωὴν τοῦ μέλλοντος αἰῶνος. Ἀμήν·

Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl, Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, și al tuturor celor văzute și nevăzute.

Și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel unul-născut, Care din Tatăl a fost născut mai înainte de toate veacurile. Lumina din Lumină, Dumnezeul cel adevărat din Dumnezeul cel adevărat, [Cel care] a fost născut, nu făcut, Cel deoființă [cu] Tatăl, prin Care toate s-a[u] făcut. Care, pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, coborându-Se din ceruri și întrupându-Se din Duhul Sfânt și [din] Maria Fecioara și făcându-Se om. Și a fost răstignit pentru noi sub Pontios Pilatos și pătimind și a fost îngropat. Și a înviat [în] a treia zi după Scripturi și S-a înălțat întru ceruri și șezând [în] cele de-a dreapta Tatălui. Și iarăși venind cu slavă să judece viii și morții, a Cărui Împărăție nu va fi [va avea] sfârșit.

Și întru Duhul Sfânt, Domnul, Făcătorul de viață, Care din Tatăl a fost purces, Care împreună cu Tatăl și [cu] Fiul [este] împreună-închinat și împreună-slăvit, Care a vorbit prin Profeți.

Întru una, sfântă, catolică și apostolică Biserică, mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor, aștept învierea morților și viața veacului celui viitor. Amin[3]!

[1] Pr. Sorin Șelaru (coord.), Viorel Coman, George Gherga, Hotărârile dogmatice ale celor șapte Sinoade Ecumenice, ed. cit., p. 93, n. 20.

[2] Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. cit., p. 129.

[3] Terminat la 18. 30, în zi de marți, pe 9 martie 2021.

„Întru sfârșit [εἰς τὸ τέλος], în psalmi [ἐν ψαλμοῖς], cântarea lui David [ᾠδὴ τῷ Δαυιδ]” [Ps. 4, 1, LXX]. Pentru că psalmii sunt întotdeauna împlinirea noastră. Mulțumirea adusă lui Dumnezeu e împlinirea noastră. Și cu toții trebuie să ne dorim ca sfârșitul [τέλος] vieții noastre să fie în rugăciune, în pace, plini fiind de slava lui Dumnezeu.

„Când Te-am chemat, m-ai auzit pe mine, Dumnezeul dreptății mele [ἐν τῷ ἐπικαλεῖσθαί με εἰσήκουσέν μου ὁ Θεὸς τῆς δικαιοσύνης μου] [v. 2]. Rugăciunea auzită de Dumnezeu e aceea care e plină de dreptatea Lui, de sfințenia Sa. El ne aude și ne împlinește rugăciunea noastră, când noi suntem împlinitori reali ai poruncilor Sale. Pentru că Dumnezeu ne ajută mereu să ne curățim viața noastră.

El ne aude imediat, dacă și noi Îl auzim imediat. Și când El ne ajută, atunci ne scoate din necazul nostru. De aceea și Sfântul David spune: „În necaz mi-ai lărgit mie [ἐν θλίψει ἐπλάτυνάς μοι]” [v. 2]. Mi-ai dat lărgime interioară, mi-ai dat să respir, m-ai eliberat de apăsarea necazului meu.

„Milostivește-te de mine și ascultă rugăciunea mea [οἰκτίρησόν με καὶ εἰσάκουσον τῆς προσευχῆς μου]!” [Ps. 4, 2, LXX], se roagă Profetul Domnului. Și a ne fi ascultată rugăciunea înseamnă a primi de la El mila Sa. Pentru că El Se milostivește de cel care I se roagă Lui cu pocăință, cu multă părere de rău pentru păcatele sale. Tocmai de aceea, noi trebuie să ne concentrăm pe vederea păcatelor noastre și pentru ele să cerem iertarea Domnului. A privi spre păcatele altora înseamnă a le minimaliza pe ale tale. Dar când privești la alte tale, atunci nu te bucuri că ai păcătuit, ci te rogi lui Dumnezeu pentru iertarea ta.

Fiii oamenilor [υἱοὶ ἀνθρώπων], cei care trăiesc omenește și nu dumnezeiește pe pământ, sunt cei grei la inimă [βαρυκάρδιοι] [v. 3]. Pentru că greutatea inimii e păcatul. O inimă despovărată de păcate e o inimă ușoară, veselă, care se bucură duhovnicește. Și cine e cu inima grea de păcate, împovărată, acela iubește deșertăciunea și caută minciuna [v. 3]. Iar deșertăciune e tot ce e trecător, pe când minciună e tot ceea ce nu are de-a face cu Dumnezeu. Păcatele nu au de-a face cu Dumnezeu, pentru că sunt minciuni, sunt mințiri de sine. Și cine se minte pe sine, acela crede că lucrurile trecătoare sunt veșnice.

Însă, în comparație cu cei păcătoși, Domnul îl face minunat pe cel Cuvios al Său [v. 4]. Pentru că îl umple de slava Lui și îl face să fie făcător de minuni. Dar Domnul ne face minunați în ochii tuturor dacă strigăm neîncetat către El [v. 4]. Strigarea către El e rugăciunea neîncetată față de El.

„Urgisiți-vă și nu păcătuiți [ὀργίζεσθε καὶ μὴ ἁμαρτάνετε]!” [v. 5]. Dacă vă umpleți de multă mânie pe cineva anume, nu păcătuiți cu cuvântul sau cu fapta împotriva lui! Și aici Domnul ne învață să nu punem în act păcătuirea noastră interioară. Să nu transformăm gândul în faptă. Pentru că, pe măsură ce exteriorizăm păcatul din noi înșine, pe atât îi îmbolnăvim și pe alții cu păcatul nostru.

Trebuie să omorâm păcatul în noi înșine. Trebuie să nu ne facem prilejuri de păcătuire pentru alții. Iar dacă am păcătuit cu ceva anume, atunci trebuie să ne pocăim imediat înaintea Domnului. „Ziceți în inimile voastre [λέγετε ἐν ταῖς καρδίαις ὑμῶν] și pe paturile voastre străpungeți-vă [κατανύγητε] [inima]!” [v. 5]. Pentru că pocăința noastră se face în inima noastră. Acolo trebuie să strigăm către Domnul. Și a te pocăi înseamnă a te străpunge la inimă de durere pentru păcatele săvârșite de tine însuți. Și pentru ca să ne arate că pocăința nu e o realitate doar a zilei, Sfântul David ne spune că și în pat, noaptea, când vrem să dormim, trebuie să ne pocăim, pentru că pocăința e continuă.

Imperativul κατανύγητε [străpungeți-vă!], din Ps. 4, 5, e unic în Psalmi, dar și în LXX. Însă străpungerea duhovnicească a inimii e realitatea pe care o trăiesc toți cei care se pocăiesc cu adevărat. Pentru că durerea pentru păcatele săvârșite vine din înțelegerea profundă a răutății lor. Și păcatele noastre ne dor, pentru că trăim în mod profund răutatea lor.

Însă cine nădăjduiește în Domnul, acela jertfește jertfa dreptății [θυσίαν δικαιοσύνης], a sfințeniei interioare [v. 6]. Pentru că tot ceea ce se face în curăție și sfințenie e o jertfă curată adusă lui Dumnezeu. Și când noi ne jertfim cu adevărat Domnului, atunci le primim pe cele bune [τὰ ἀγαθά] de la El, adică darurile și harismele Sale cele dumnezeiești [v. 7]. Iar primirea slavei Sale este însemnarea luminii feței Sale în noi [v. 7]. Pentru că slava Lui ne pătrunde întreaga noastră ființă și ne-o curățește, ne-o luminează și ne-o sfințește.

În Ps. 4, 7 se vorbește despre fața [πρόσωπον] lui Dumnezeu. Iar fața indică faptul că Dumnezeu e personal. „Fiul e fața mai ascunsă și mai tainică a lui Dumnezeu și Tatăl, iar Duhul trimis de la El la noi este lumină”[1]. Pentru că slava Treimii ne umple pe noi și se scrie în noi. De aceea, veselia cea dumnezeiască a inimii e veselia întru Tainele Domnului. Grâul și vinul sunt Euharistia Domnului, pe când uleiul este Maslul milei Sale [v. 8]. Iar dacă le privim ca înmulțire la noi a toată bunăstarea materială și spirituală, atunci ele au fost înmulțite [ἐπληθύνθησαν] la noi de către Dumnezeu. Și când Dumnezeu înmulțește înseamnă că El ne-a binecuvântat pe noi. Și El ne binecuvântă, pentru că Se bucură de noi și de viața noastră.

„În pace [ἐν εἰρήνῃ], în aceasta voi fi culcat [de Tine] și voi dormi [ἐπὶ τὸ αὐτὸ κοιμηθήσομαι καὶ ὑπνώσω]” până la a doua Ta venire întru slavă, pentru că Tu mă locuiești pe mine și îmi dai să am nădejde în Tine [v. 9][2].

[1] Sfântul Chiril al Alexandriei, Tâlcuire la Psalmi, cu trad. din limba gr. veche și note de Pr. Dumitru Stăniloae, ed. îngrijită de Dragoș Mîrșanu, [cu fragmente noi introduse în carte, traduse din gr. veche de Monahia Parascheva Enache], Ed. Doxologia, Iași, 2021, p. 39-40.

[2] Terminată la 12. 55, în zi de marți, pe 9 martie 2021. Soare, 8 grade.

Însă Fiul Tatălui nu a lăsat umanitatea creată de El să zacă în păcat, ci a venit la noi ca să ne mântuie: „Care, pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire [Τὸν, δι’ ἡμᾶς τοὺς ἀνθρώπους καὶ διὰ τὴν ἡμετέραν σωτηρίαν], coborându-Se din ceruri [κατελθόντα ἐκ τῶν οὐρανῶν] și întrupându-Se din Duhul Sfânt și [din] Maria Fecioara [καὶ σαρκωθέντα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου καὶ Μαρίας τῆς Παρθένου] și făcându-Se om [καὶ ἐνανθρωπήσαντα].

Care a fost scopul întrupării Domnului? El S-a întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră! Pentru binele nostru real, veșnic. Și El a coborât din ceruri (G. pl.) și nu din cer. În Bereșit 1, 1 avem  הַשָּׁמַ֖יִם [hașamaim], adică cerurile, cf. WTT, pentru că Puterile cele cerești sunt ierarhice, pe când LXX vorbește despre τὸν οὐρανὸν [cerul] [Fac. 1, 1], indicând prin cer întreaga Împărăție a lui Dumnezeu. Însă sintagma κατελθόντα ἐκ τῶν οὐρανῶν [coborându-Se din ceruri] nu vrea să ne spună că El a coborât la propriu din ceruri, ci din mai presus de toate cerurile, pentru că El e unul din Treime și nu unul dintre Îngeri. Dar, în comparație cu pământul, prin ceruri ni se indică faptul că El e Dumnezeu și nu o făptură umană.

Trei participii aoriste active: κατελθόντα, σαρκωθέντα și ἐνανθρωπήσαντα. Tocmai de aceea le-am tradus prin gerunziu.

Coborârea din ceruri a Fiului, coborârea Lui la noi, indică faptul că întruparea Lui a fost voința Sa. Însă întreaga Treime are o singură voință și o singură lucrare și o singură ființă. De aceea, mântuirea noastră a fost voită de întreaga Treime și nu doar de Fiul. Iar El S-a coborât din ceruri din iubire pentru noi și pentru ca să ne mântuie pe noi. Coborârea Fiului este explicată prin textul: „și întrupându-Se din Duhul Sfânt și [din] Maria Fecioara [καὶ σαρκωθέντα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου καὶ Μαρίας τῆς Παρθένου] și făcându-Se om [καὶ ἐνανθρωπήσαντα]”. Coborârea Sa la noi e totuna cu întruparea sau înomenirea Sa. El Se coboară la noi și Se face om mai presus de înțelegerea noastră și a întregii Sale creații, pentru că întruparea Lui nu înseamnă separarea Lui de Tatăl și de Duhul Sfânt. El Se întrupează pentru noi și pentru mântuirea noastră, dar nu Se desparte nicidecum de Tatăl și de Duhul Sfânt, fiind în același timp Dumnezeu și om.

Modul întrupării Sale este explicat în mod parțial în sintagma: „și întrupându-Se din Duhul Sfânt și [din] Maria Fecioara [καὶ σαρκωθέντα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου καὶ Μαρίας τῆς Παρθένου]”. De ce este o explicație parțială? Pentru că nu doar Duhul Sfânt a conlucrat la întruparea Fiului din Fecioară, ci și Tatăl și Fiul. Însă aici e amintită doar conlucrarea Duhului Sfânt – care nu o exclude pe a Tatălui, ci o presupune –, pentru a se sublinia că „Duhul e sălășluit în ipostasul [persoana] Cuvântului [din veci, pentru că Duhul purcede din Tatăl și Se odihnește în Fiul. De aceea] Însuși Cuvântul înființează prin Duhul sufletul unit cu Sine. […] De aceea însuși ipostasul Cuvântului Își formează împreună cu Duhul Sfânt, prin suflet, trupul”[1] în uterul Născătoarei de Dumnezeu.

Dar Fiul Tatălui, „coborând ca ipostas [persoană] El Însuși în ea”, în Pururea Fecioară Maria, Maica Sa, „și începând să-Și formeze trupul din ea, cu împreună-lucrarea Duhului Sfânt întreg ca persoană, trupul ei, ținut de ea în puritatea fecioriei până atunci, în puritatea totalei disponibilități pentru Dumnezeu, e curățit și de păcatul strămoșesc, pentru ca ipostasul dumnezeiesc să nu[-Și] ia trupul Său dintr-un trup care se afla încă sub acest păcat și sub legea naturală a nașterii în voluptate”[2]. Tocmai de aceea, Mântuitorul lumii e Mântuitorul tuturor, în primul rând al Maicii Sale, din care Și-a luat trup, conlucrând la aceasta cu Tatăl și cu Duhul, și curățind-o în mod desăvârșit.

Numai că întruparea Domnului nu e sfârșitul iconomiei mântuirii Sale celei pentru noi, ci începutul ei. Întruparea Sa e zămislirea Sa mai presus de fire în uterul Maicii Sale. Crezul Bisericii nu ne vorbește despre Nașterea Domnului, nici despre Botezul, propovăduirea și minunile Sale, nici despre Transfigurarea Sa pe Tabor, ci trece la fazele finale ale lucrării Sale mântuitoare: „Și a fost răstignit pentru noi sub Pontios Pilatos și pătimind și a fost îngropat [Σταυρωθέντα τε ὑπὲρ ἡμῶν ἐπὶ Ποντίου Πιλάτου καὶ παθόντα καὶ ταφέντα]”. Sunt verbe participiale pasive σταυρωθέντα și ταφέντα, pentru că arată ce au făcut alții cu Domnul: L-au răstignit și L-au îngropat. Dar când vine vorba de Dumnezeieștile Sale Patimi cele pentru noi, Sfinții Părinți sinodali au folosit participiul activ παθόντα, fapt pentru care avem gerunziul pătimind în traducerea cuvântului în limba română. Pentru că El a pătimit de bună voie pentru mântuirea noastră. A suferit toate pentru mântuirea noastră.

Dar viața Domnului nu S-a terminat odată cu îngroparea Sa! Căci mărturisim: „Și a înviat [în] a treia zi după Scripturi [Καὶ ἀναστάντα τῇ τρίτῃ ἡμέρᾳ κατὰ τάς Γραφάς]”, în zi de duminică. Așa după cum mărturisește în mod tainic Scriptura Vechiului Testament și în mod explicit Scriptura Noului Testament. „Și S-a înălțat întru Ceruri și șezând [în] cele de-a dreapta Tatălui [Καὶ ἀνελθόντα εἰς τοὺς Οὐρανοὺς καὶ καθεζόμενον ἐκ δεξιῶν τοῦ Πατρός].

De ce εἰς τοὺς Οὐρανοὺς cu majusculă, când la coborârea Sa e fără aceasta: ἐκ τῶν οὐρανῶν? Dacă nu s-a folosit prima oară, nu trebuie să o folosim nici a doua oară, deși în ambele dăți prin ceruri se indică de fapt Treimea persoanelor dumnezeiești. Cel care a murit și a înviat, Același S-a înălțat în cele de-a dreapta Tatălui cu umanitatea Sa îndumnezeită, adică în sânul Preadumnezeieștii Treimi.

Însă Domnul, Cel care a murit pentru noi, e Cel care ne judecă pe noi toți: „Și iarăși venind cu slavă să judece viii și morții [Καὶ πάλιν ἐρχόμενον μετὰ δόξης κρῖναι ζῶντας καὶ νεκρούς]”. A doua Lui venire va fi plină de slava Sa, pentru că slava Lui va străluci din persoana Sa divino-umană. Și El va veni să judece întreaga umanitate. Iar cei judecați vor merge în Rai sau în Iad, după viața lor de pe pământ. Însă Crezul Bisericii ne vorbește doar despre Împărăția Lui cea veșnică, fără ca prin aceasta să excludă existența veșnică a Iadului: „a Cărui Împărăție nu va fi [va avea] sfârșit [Οὗ τῆς Βασιλείας οὐκ ἔσται τέλος]”. Dar Împărăția nu este doar a Fiului, ci și a Tatălui și a Duhului Sfânt. Iar Împărăția Dumnezeului nostru treimic e pentru toți Sfinții și Îngerii Lui.

[1] Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, București, 1997, p. 56.

[2] Idem, p. 58.