Predică la Duminica a III-a a Postului Mare [2021]

Iubiții mei[1],

dacă viața ortodoxă ar fi însemnat doar să citim cărțile Bisericii, am fi fost tobă de carte, dar cu patimile colcăind în noi înșine. Pentru că am fi fost foarte cunoscători ai teologiei, ai teologiei raționaliste, ai teologiei după cum ar fi putut fi ea înțeleasă de mintea noastră neînduhovnicită, însă niște oameni netransfigurați în adâncul nostru, cu patimi vii și cu multă indiferență față de slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui nostru. Căci am fi socotit că „viața creștină” se rezumă la ceea ce știm despre istoria și teologia Bisericii. Și ne-am fi împăunat toată ziua cu ceea ce știm, fără să fim oameni noi, duhovnicești, adică niște intimi ai lui Dumnezeu.

Însă viața ortodoxă nu înseamnă doar a citi, doar a cunoaște, doar a memora istoria, cultul și teologia Bisericii, ci în același timp și a ne nevoi zilnic pentru a ne curăți, lumina și sfinți interior. Teologia și istoria și cultul Bisericii trebuie asumate și trăite personal și comunitar de fiecare dintre noi, în așa fel încât ele să ne schimbe radical, să ne transfigureze, să ne îndumnezeiască și să facă din noi oameni fundamentali în viața Bisericii. Oameni binecuvântați, care creează continuu punți de legătură între diverși oameni și între prezent și trecut, cât și între prezent și viitor. Pentru că atunci când îți asumi istoria Bisericii și a lumii, ți-o asumi în rugăciune și prin învățarea benefică a trecutului. Dacă trecutul e o carte de învățătură pentru tine, o carte de înțelepțire a ta, atunci și prezentul te învață continuu și aștepți viitorul ca pe o noutate ontologică, ca pe o noutate care te schimbă interior.

Pentru că Dumnezeul mântuirii noastre, Cel care i-a ajutat pe toți Sfinții Lui să se mântuie, îi ajută și acum și îi va ajuta și în viitor. Și de aceea, trecutul, prezentul și viitorul sunt școli de teologie și de asceză pentru noi, sunt pagini vii ale îndumnezeirii noastre, pentru că El e sursa noastră veșnică de sfințenie. Și dacă relația noastră cu Dumnezeu e relația fundamentală a vieții noastre, din care decurg toate celelalte relații cu oamenii, atunci viața creștină e viața sfântă cu Dumnezeu, e viața pe care o trăim zilnic și care ne împlinește cu adevărat.

Însă viața sfântă înseamnă a-ți asuma tot modul de a fi al Bisericii lui Dumnezeu. Înseamnă a accepta ca singur adevăr și ca singură viață teologia și slujirea Bisericii. Pentru că numai teologia, istoria, cultul, experiența și viața Bisericii înseamnă viața autentic umană, viața care te împlinește, viața care te desăvârșește. Și de aceea, zilele de slujire și de postire și de prăznuire ale Bisericii sunt bucuriile noastre care ne împlinesc. Pentru că noi trăim în ritmul calendarului ortodox, în ritmul sfânt al perioadelor liturgice, respirând în ritmul logicii dumnezeiești a praznicelor Bisericii.

Și ceea ce spun cărțile de cult și ceea ce spun Sfinții lui Dumnezeu că e teologie și viață a Bisericii, așa și sunt acestea pentru noi! Pentru că ele sunt gândirea care ne învață să gândim, ele sunt simțirea care ne învață să simțim, ele sunt modul nostru de a ne manifesta plenar. Și pentru că ne lăsăm povățuiți de Sfinții Părinți ai Bisericii, noi învățăm, ca niște copii cuminți, atenți, evlavioși, cum să gândim și cum să iubim și cum să muncim pentru Dumnezeu și pentru Biserica Sa și pentru toată umanitatea.

Căci în familie la fel învățăm ce e viața și cum să iubim și să trăim: prin exemplul părinților, al bunicilor, al fraților, al rudelor, al comunității în care ne naștem. Trăim într-un anumit mediu și suntem iradiați interior de cei din jurul nostru, de cei cu care trăim. Unii sunt un soare benefic pentru noi, un soare care ne încălzește și ne umple de bucurie și de seninătate, pe când alții sunt un soare rece și tăios, care ne agasează, care ne înspăimântă. Iar pentru a ne liniști interior, pentru a fi noi înșine, trebuie să ne mutăm la casa noastră, să ne facem o casă a noastră, o familie a noastră, și în ea să cultivăm viața pe care ne-o dorim, după care tânjim. Iar dacă ajungem să trăim și să fim cei pe care ni-i dorim, atunci, cu siguranță, am făcut acest lucru numai cu Dumnezeu, pentru că El e singurul Care ne împlinește în mod fundamental.

Ortodoxul învață cu smerenie de la Sfinții lui Dumnezeu! Învață toată viața lui. Starea lui de învățăcel, de student la Facultatea lui Dumnezeu, care e Biserica, e una de toată viața. Tocmai de aceea nu poate să intre în inima noastră protestul, respingerea, însingurarea față de Sfinții Părinți și Învățători ai Bisericii, pentru că noi nu socotim teologia și experiența Bisericii o chestiune de câțiva ani, ci o problemă de toată viața și de toată veșnicia. Pentru că noi nu învățăm numai acum și aici, în istorie, teologia Bisericii și viața cu Dumnezeu, ci le vom învăța și toată veșnicia, fără ca să putem încheia vreodată cunoașterea cea îndumnezeitoare a persoanei noastre.

A respinge o parte din adevărul lui Dumnezeu sau din istoria și Tradiția Bisericii e un nonsens pentru omul credincios, pentru omul ortodox. Pentru că noi suntem avizi de tot adevărul, de toată istoria și de toată experiența Bisericii. Pentru că vrem să ne îndumnezeim în mod deplin și să ne bucurăm în mod deplin de toată cunoașterea și experiența sfântă a Bisericii lui Dumnezeu. Pentru noi contează fiecare Sfânt al Bisericii, fiecare Slujbă a Bisericii, fiecare dogmă a Bisericii, fiecare minune a Bisericii. Căci toate ale Bisericii sunt ale lui Dumnezeu și toate ale lui Dumnezeu sunt și ale noastre, ale moștenitorilor Săi cei duhovnicești. Și de aceea, pe noi ne interesează tot ceea ce le-a spus Dumnezeu Sfinților Lui, tot ceea ce au făcut Sfinții Lui prin luminarea și călăuzirea lui Dumnezeu, tot amănuntul ascezei și al curățirii noastre interioare.

Ne interesează toată istoria revelării lui Dumnezeu față de oamenii Săi și nu disprețuim nimic din aceasta! Revelare a Sa față de noi care a început în prima zi a creației și care nu se va sfârși niciodată. Și ne interesează în mod deplin, pentru că iubim tot ceea ce Dumnezeu a făcut, face și va face pentru mântuirea oamenilor și a întregii Sale creații. Căci toate ale lui Dumnezeu sunt pline de gândirea Lui cea mai presus de orice înțelegere, care e plină de iubire și de atenție și de raționalitate împlinitoare pentru noi. Fiindcă nimic din creația Lui nu e la întâmplare, nu e degeaba și nu poartă amprenta răutății. Căci Dumnezeu nu a făcut nimic rău în sine, ci răul a apărut în creația Sa datorită căderii Îngerilor și apoi a oamenilor în păcat, adică datorită voinței contrare lui Dumnezeu.

Însă El nu S-a întors până întru sfârșit de la zidirea Sa, ci în multe feluri [πολυτρόπως] a cercetat-o pe ea prin îndurările milei [διὰ σπλάγχνα ἐλέους] Sale, ca, în cele din urmă, să Se nască sub lege [ὑπὸ νόμον] din Născătoarea de Dumnezeu, pentru ca să osândească păcatul în trupul Său [κατακρῖναι τὴν ἁμαρτίαν ἐν τῇ σαρκὶ Αὐτοῦ], astfel încât cei morți în Adam, pentru că au păcătuit ca și el, să fie făcuți vii [ζωοποιηθῶσιν][2] întru Hristos Dumnezeu prin Botez și prin toată viața ascetico-mistică a Bisericii.

– Și cum a osândit Domnul păcatul în umanitatea Sa?

– Prin aceea că El nu a avut păcat! Pentru că a arătat astfel că omul poate trăi fără de păcat, dacă se împlinește numai în viața cu Dumnezeu. Și El a osândit păcatul în umanitatea Sa prin aceea că S-a dat pe Sine schimb morții [ἔδωκεν Ἑαυτόν ἀντάλλαγμα τῷ θανάτῳ][3], murind pentru noi pe Cruce, și făcând din Cruce, din patul morții pentru cei condamnați, Pomul vieții [τὸ Ξύλον τῆς ζωῆς] [Fac. 2, 9, LXX] din care ne hrănim cu toții[4].

– Și de ce e acum Crucea Domnului Pomul vieții pentru cei credincioși?

– Pentru că ea ne umple de slava lui Dumnezeu, care e viața noastră cea veșnică! Pentru că slava lui Dumnezeu coboară la noi prin umanitatea Domnului cea răstignită, înviată și înălțată în persoana Sa în sânul Treimii. Slava Lui coboară în noi, pentru ca să ne înalțe pe noi la comuniunea cea veșnică cu El. Însă viața cu Dumnezeu e plină de toate bucuriile dumnezeiești, pe care Dumnezeu le revarsă în noi, dar și de toate durerile și nefericirile pe care le trăim aici ca oameni ai lui Dumnezeu. Căci asumarea interioară a Crucii Lui e un chin plin de bucurie, e un chin suportat în credință, un chin care ne umple de multă bucurie dumnezeiască. Pentru că în urma durerilor, a necazurilor, a ispitelor și ostenelilor celor neîncetate nu urmează golul interior, marasmul, neîmplinirea, tristețea fără margini, ci bucuria sfântă, veselia dumnezeiască, comuniunea veșnică cu Dumnezeu și împlinirea veșnică împreună cu El.

De aceea, prăznuirea de astăzi a Crucii Domnului e o odihnă duhovnicească. E ca și cum ai sta sub „un copac umbros”[5], după ce ai călătorit îndelung pe vipia de foc. Și cum prăznuirea Crucii Domnului e pusă la jumătatea Postului Mare, rostul ei este „spre a ne odihni, [pentru] a răsufla [ușurați], și a ne face pe noi cei osteniți sprinteni și ușori pentru restul ostenelii”[6] noastre celei duhovnicești. Pentru că postul Domnului ne duce spre Crucea Lui, el fiind o crucificare interioară continuă a noastră, dar nu pentru a ne opri la durerea Crucii, ci pentru a ne bucura de slava Învierii Sale celei de a treia zi. Fiindcă, Cel care a murit pentru noi, Același a și înviat pentru noi și pentru mântuirea noastră, arătându-ne nouă, tuturor, că trebuie să ne facem asemenea Lui. Căci El, Cel înviat cu umanitatea Sa transfigurată, plină de slava dumnezeirii Sale, ne-a arătat cum trebuie să fim noi, creștinii, noi, oamenii cei înviați din moartea păcatului. Pentru că noi trebuie să ne curățim, să ne luminăm și să ne îndumnezeim neîncetat în relația noastră continuă cu Dumnezeu, asumându-ne tot modul divino-uman al Domnului nostru Iisus Hristos de a gândi, de a simți, de a înfăptui.

Căci noi, creștinii ortodocși, creștinii lui Dumnezeu, nu trăim doar pentru a citi, nu trăim nici doar pentru a sluji în Biserică și nici doar pentru a-i ajuta pe oameni, ci pentru a face toate acestea la un loc și, în același timp, sfințindu-ne mereu viața noastră. Căci trebuie să cunoaștem neîncetat viața și istoria și Tradiția Sfântă a Bisericii, dar pentru a le include în viața și în slujirea noastră. Cunoașterea noastră neîncetată nu e pentru a face paradă de erudiție, ci pentru a ne lumina pe noi înșine în mod neîncetat și pentru a fi de folos oamenilor. Noi cunoaștem, pentru ca să dăruim neîncetat cunoaștere și experiență mântuitoare tuturor. Cunoaștem, pentru ca să ne luminăm și să îi luminăm pe toți și să îi ajutăm pe oameni în mod concret.

Căci unul, în mod concret, are nevoie de un sfat, de o carte sau de prietenia unui om, pe când altul are nevoie de loc de muncă, altul are nevoie de o vindecare de o boală, altul are nevoie de curățire de păcate, altul are nevoie de liniștea ta, altul de predicile tale. Și, când încerci să ajuți în mod concret, atunci te bucuri în mod real și bucuri în mod real. Pentru că experiența ta cu Dumnezeu e neprețuită pentru cel care dorește să vină și el pe calea lui Dumnezeu, pe calea mântuirii sale. Și tu îl duci de mână pe acesta, dacă îl sfătuiești cu adevărat și îl lipești de Dumnezeu prin credință vie și smerită.

Așadar, iubiții mei, postirea e pentru a ne face mai buni, mai curați, mai frumoși! Postirea nu e o corvoadă, ci o vindecare interioară. Rugăciunea nu e o plictiseală, ci un izvor continuu de bucurie dumnezeiască și de iertare sfântă. Pentru că la Slujbele Bisericii ne umplem de multă teologie, de multă bucurie, de multă pace, dar și de oboseală binecuvântată. Și dacă înțelegem rostul mântuitor al oboselii, al muncii, al ascezei, nu ne mai plângem de greutățile de tot felul, pentru că greutățile sunt pline de bucuriile care ne împlinesc.

Spor în toate cele bune pe mai departe și vă sunt aproape în rugăciunile și în slujirea mea! Pentru că eu vă am și vă port în mine peste tot, pentru ca Dumnezeul mântuirii noastre, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu să ne mântuie pe toți. Orice om pe care l-am pomenit e mereu în pomenirea mea. Iar dacă vreți să vă bucurați împreună cu mine de bucuriile cele tainice ale rugăciunii înaintea lui Dumnezeu, faceți același lucru: Rugați-vă pentru toți cei vii și cei adormiți! Rugați-vă pentru mântuirea tuturor! Căci rugăciunea pentru toți e o mângâiere a tuturor. Amin!


[1] Începută la 8. 48, în zi de miercuri, pe 31 martie 2021. Soare, 5 grade, vânt de 2 km/ h.

[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/Basil_Liturgy.html. [3] Ibidem.

[4] Triodul, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 318: „Crucea se numește și pomul vieții…[din care,] dacă mâncăm din el, nu mai murim, ci trăim”.

[5] Idem, p. 317. [6] Idem, p. 318.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *